Arhivele lunare: martie 2009

A treisprezecea poveste

Standard

Rareori citesc cartile in momentele lor de glorie, de inceput. De cele mai multe ori sunt dezamagita. Am facut o exceptie cu “A treisprezecea poveste” a Dianei Setterfield, si nu am gresit.

Am citit multe recenzii, articole despre aceasta carte. In majoritatea dintre ele este prezentata ca “un roman gotic”, “o carte hipnotica despre tainele dublului, metafora oglinzii”, se insista foarte mult pe tema gemenilor. Intr-adevar, subiectul cartii este acesta. Dar, cartea nu este despre asta. Senzatia mea este ca “A treisprezecea poveste” este o carte despre singuratate. Singuratatea lui Margaret, printe cartile ei, singuratatea gemenelor, chiar si impreuna fiind, singuratatea Videi Winter, in povestile ei inventate, singuratatea lui Hester in perfectiunea ei, singuratatea Isabellei in nebunia ei, a fratelui sau…si a oricarui alt personaj din carte. Nu in ultimul rand, argument care a contat foarte mult in optiunea mea persoanala de a citi aceast roman: este o carte despre carti. La fel ca “Clubul Dumas” al lui Perez Reverte, ca unele din povestirile lui Borges, cartile despre carti m-au fascinat si atras mereu.

“A treisprezecea poveste” este o carte foarte vizuala. Constructia frazelor, detaliile, cer foarte putin din imaginatia cititorului pentru a creea un film al cartii in timpul lecturii. Chiar daca pe alocuri se simt putin, foarte fin, “lectiile” de creative writing, artificiile scriitoricesti, cartea reuseste sa curga fluent, firesc, ca o pelicula bine filmata. Interesant de remarcat si de admirat este aceasta curgere fireasca mentionata mai sus, avand in vedere ca Diane Setterfield a scris cartea pe parcursul a 5 ani. 5 ani! Dar despre puterea de a scrie…intr-o discutie viitoare.

Scenele din trecut iti evoca culoarea aceea maroniu-rosiatica a fotografiilor sepia, dar insusi prezentul are nuante cenusii: biblioteca prafuita, hainele Margaretei. O pata de culoare, la propriu si la figurat, este prezenta Videi Winter. Motivul obsesiei Videi de a-si crea si recrea propria viata, cu fiecare interviu dat, cu fiecare biografie facuta publica isi dezvaluie incet, incet sursa, pe parcursul cartii. Tema gemenilor, care tine legate atat capitolele cartii, pe tot parcursul ei, cat si cele doua personaje principale, este speculat la maximum de autoare, dar fara ca repetitia si insistenta sa devina suparatoare.

Romanul a fost comparat cu “Rebecca” lui Daphne du Maurier si cu “Umbra vantului” a lui Carlos Ruis Zafon si, intr-adevar, aminteste de ambele romane, dar atmosfera creeata de Diane Setterfield, personajele construite, peisajele “filmate” reusesc sa aduca unicitate si individualitate cartii.

La Sulina

Standard

La Sulina  nu “mergi”. La Sulina esti “dus”.  Un fluviu mare, leneş, murdar şi indiferent îţi dăruieşte Sulina. Iniţial regreţi ca ai ales “vaporul personal”, care face în jur de 5-6 ore, în defavoarea şalupei rapide. Abia după ce ajungi să cunoşti puţin Sulina realizezi ca ai nevoie de acea “introducere”. E un sacrilegiu să intri în Sulina având încă în haine praful drumului, având în corp ritmul uscatului. Cele 6 ore de drum pe apa au rolul unui ritual iniţiatic, a unei purificări, a unei familiarizări a corpului tău, a spiritului tău, cu Ea, a unei pregătiri pentru Ea. Când trupul tău se leagănă în ritmul Dunării, când parul tău este zburlit de briza ei, când tu, pe dinafară şi pe dinăuntru mirosi a apa călduţa, a verde şi a peşte – eşti pregătit.

Pe chei, sosirea fiecărui vapor este un eveniment. Lumea se aduna, aşteptând veşti, pachete, oameni. Copiii aleagă veseli, cu câte un căţel încurcându-li-se printre picioare, apoi, cu tot cu căţel, se aruncă în apă, ţipând, râzând. Oamenii încarcă sau descărcă bagaje, îşi strigă cunoscuţii, sau pur şi simplu stau gura-cască în forfota portului.

“Centrul” se întinde de-a lungul cheiului. O uliţă principală paralelă cu Dunărea, în faţa cheiului magazinele, bisericile, poşta, clădirile autoritaţilor administrative şi navale. În spatele lui, oraşul. Străzile nu au nume, sunt numerotate, nu au asfalt, sunt nisipoase. Daca închizi ochii cât treci de prima stradă şi faci abstracţie de cele doua blocuri gri, comuniste, poţi afirma că Sulina e absolut încântătoare. Rămăşiţe ale vremurilor când Sulina era centrul Comisiei Europene a Dunării se vad peste tot. Palatul Comisiei Europene, clădirile administrative – amintind de centrul vechi al Bucureştiului sau al Sibiului.  Farul vechi – primul din cele trei – este acum în centrul oraşului – Muzeu. Al doilea far, este pe canalul Sulina, către mare. O ruină, pustiu, singur, părăsit la malul apei. Farul cel nou e bază militară – off limits. Se spune ca Sulina ar fi în vârstă de vreo 2700 de ani. Daca vezi străduţele înguste, gardurile din stuf, căsuţele din chirpici, acoperite cu trestie, nu îţi e foarte greu sa crezi vârsta asta neverosimila. Căsuţele sunt de un alb strălucitor sau de un albastru intens, dureros. Nu exista casa a cărei curte sa nu fie inundată cu viţă de vie, nu exista gard deasupra căruia sa nu se iţească o floarea soarelui curioasa sa vadă ce se întâmplă în strada.

Pe Strada nr. IV, daca o iei la stânga, şi tot înainte, drumul te duce direct la plaja. Treci pe drumul nisipos, pe străduţe înguste, unde în faţa casei sunt “parcate” bărcile, ieşi din oraş. Imaginează-ti un câmp întins, iarbă măruntă, uscată, arsă, prăfuită, câţiva ciulini. Nici un pom, nici o floare. În mijlocul câmpului, un drum nisipos. Simţi oraşul îndepărtându-se de tine, te simţi pierdut în pustietatea câmpului. La marginea drumului, un grad şi o poarta mare, apar de nicăieri. În spatele lor, cimitirul. Mai bine zis: cimitirele. Intrii în curtea mare, plină cu iarbă arsă. În faţă, alte porţi. Una dintre ele cu Steaua lui David, adăposteşte cimitirul evreiesc. Lipit de el, o altă poartă, cu semiluna şi steaua turcească. Lângă el, cimitirul ortodox. În mijlocul curţii, o capela mică, în aceleaşi culori “sulinene” alb strălucitor şi albastru intens. În stânga capelei, cimitirul ortodox de rit vechi. În spatele capelei, cimitirul maritim. Evident, ca oricare alt turist, porneşti în căutarea mormântului prinţesei Ecaterina. Îl găseşti. Lângă el, mormântul unui ofiţer grec. În spatele lui, mormântul unui oarecare Ion. Cimitirul maritim iţi dezvăluie şi legenda ofiţerului de marina îndrăgostit de dansatoarea negresa, din cabaretele Sulinei din vremurile ei cosmopolite, din vremurile când Sulina era mai mult port şi mai puţin oraş. Mormintele nu le găseşti, e doar o frumoasă legendă. E un fragment din imaginaţia lui Jean Bart. Oricum, să le cauţi e mult mai interesant. Căutând, treci pe lângă mormintele marinarilor, de toate naţiile, evocând vremuri trecute de aventuri, calatorii. “To John Smith – erected by his shipmates”; “Jones Brian – Late Master of the bric”. Multe din pietrele de mormânt nu ascund trupuri sub ele, sunt pietre ridicate în memoria înecaţilor. Găseşti totuşi, un fragment de legenda, mormintele alăturate ale altor doi îndrăgostiţi, ofiţerul englez venit ca delegat la CED şi al logodnicei sale, care a venit sa-i fie alături. Când a ajuns în port, ea a căzut de pe vapor şi s-a înecat. El, de durere, s-a sinucis, tot aruncându-se în Dunăre. Acum sunt îngropaţi, alături pentru totdeauna, în cimitir la Sulina. Un cimitir viu. Un cimitir cosmopolit. Nu e foarte greu sa îţi imaginezi toţi acei oameni, trăind împreuna, discutând, petrecând împreuna, indiferent de religie, ocupaţie, vârsta. Îmi place sa cred ca noaptea, când sunt singuri, chiar asta fac. Un cimitir al oamenilor care au trăit şi au ştiut să trăiască. Nu pleci trist, nu pleci împovărat. Din cimitirul de la Sulina pleci mai bogat, mai deschis, mai dornic de viaţa.

Oraşul te aşteaptă, în înserare, înviorându-se în răcoare. Un câine latră leneş, în timp ce străbaţi străduţele spre centru. Pe chei, forfotă. Lumea în Sulina se plimbă – nu merge undeva, nu vine de undeva, cu gânduri, cu treburi. Pur şi simplu, se plimbă pe chei, pe sub sălcii. Bărci, bărcuţe, vaporaşe, de diferite dimensiuni şi culori sunt amarate, dansează vesel lângă chei. Dacă stai, în amurg, aşezat pe chei, cu picioarele aproape ajungând la apa te miri, oarecum, că lângă tine nu e aşezat un negru gras, cântând la muzicuţă, că pe apă nu trec vapoarele mari, cu zbaturi ca pe Mississippi, ca gospodinele care trec cu coşuri cu legume nu-l striga pe Tom sau pe Huck.

Sulina este o doamna adevărată. O doamnă care a ştiut să îmbătrânească frumos, elegant. O doamnă care nu îşi ascunde vârsta cu stridente şi artificii. Te primeşte curtenitoare şi este o gazdă amabilă, nobilă. Am să mă întorc la Sulina. I-am promis.

Noi suntem creatorii de vise

Standard

Noi luam realitatea in palme,
Si-i tesem voaluri din raze de luna
O-mpodobim cu stropi de roua,
Si cercei din cirese in vara.
Noi ii scuturam praful
Si-o acoperim cu nea pura si alba.
Cand frunzele cad de tristete
Dansam peste ele, o-nvingem mereu.
Noi luam florile si le dam viata,
Le facem sa cresca in desert.
Noi luam norii si-i facem sa curga
Peste gradina in care visam.
Noi scriem cu cuvinte de lumina
Canzand pe foaia alba, ca stelele
Intr-o adanca noapte tropicala.
Noi stim sa ascultam glasul marii
Iar ea ne spune vechile-i secrete.
Noi suntem samanii zilei de azi,
Desculti si pagani descantam, vrajim.
Noi suntem fantanile visului
Si ne gasim izvoarele unii in ceilalti.
Sa nu ne lasam sa secam!
Pentru ca noi, doar noi, mereu noi,
Noi suntem creatorii de vise.

 

In casa bunicilor

Standard

Dimineaţa se dizolvã în ploaie
şi „afarã” parcã e acuarela
pe care un copil a vãrsat apã.
Miros de praf calduţ şi umed
în odaia unde doarme o pisicã
ce n-are cap şi n-are coada.
ţi-ai tras fotoliul langã geam
sã vezi şi sã auzi mai bine,
alaltãieri şi ieri acolo a rãmas,
mâine, poimâine acolo va rãmâne.
O poza-n alb şi negru inrãmata,
O carte-nchisã, o lampã prafuitã,
Un şal cu flori şi o scrumierã,
şi-un ceas oprit… oricum nu mai mergea
în vremea când voi mai eraţi
şi tu bunic, şi tu bunicã.

Insula

Standard

Insula Paştelui Cailor
e o apa inconjuratã de uscat
iar pe malurile ei
stau
statui pitice
privind spre larg
asteptând
sã renascã vremuri nenãscute
şi sã revinã, cei ce vor pleca.
Deasupra insulei
e mereu soare
şi curând ea va seca.
Atunci statuilor le vor creşte picioare şi vor pleca
î
n cãutarea
unui alt mal
unde sã stea.
Iar neveniţii vor veni
cãutându-şi fraţii
închişi in piatrã
pe toate malurile
sub toate apele.