Rareori citesc cartile in momentele lor de glorie, de inceput. De cele mai multe ori sunt dezamagita. Am facut o exceptie cu “A treisprezecea poveste” a Dianei Setterfield, si nu am gresit.
Am citit multe recenzii, articole despre aceasta carte. In majoritatea dintre ele este prezentata ca “un roman gotic”, “o carte hipnotica despre tainele dublului, metafora oglinzii”, se insista foarte mult pe tema gemenilor. Intr-adevar, subiectul cartii este acesta. Dar, cartea nu este despre asta. Senzatia mea este ca “A treisprezecea poveste” este o carte despre singuratate. Singuratatea lui Margaret, printe cartile ei, singuratatea gemenelor, chiar si impreuna fiind, singuratatea Videi Winter, in povestile ei inventate, singuratatea lui Hester in perfectiunea ei, singuratatea Isabellei in nebunia ei, a fratelui sau…si a oricarui alt personaj din carte. Nu in ultimul rand, argument care a contat foarte mult in optiunea mea persoanala de a citi aceast roman: este o carte despre carti. La fel ca “Clubul Dumas” al lui Perez Reverte, ca unele din povestirile lui Borges, cartile despre carti m-au fascinat si atras mereu.
“A treisprezecea poveste” este o carte foarte vizuala. Constructia frazelor, detaliile, cer foarte putin din imaginatia cititorului pentru a creea un film al cartii in timpul lecturii. Chiar daca pe alocuri se simt putin, foarte fin, “lectiile” de creative writing, artificiile scriitoricesti, cartea reuseste sa curga fluent, firesc, ca o pelicula bine filmata. Interesant de remarcat si de admirat este aceasta curgere fireasca mentionata mai sus, avand in vedere ca Diane Setterfield a scris cartea pe parcursul a 5 ani. 5 ani! Dar despre puterea de a scrie…intr-o discutie viitoare.
Scenele din trecut iti evoca culoarea aceea maroniu-rosiatica a fotografiilor sepia, dar insusi prezentul are nuante cenusii: biblioteca prafuita, hainele Margaretei. O pata de culoare, la propriu si la figurat, este prezenta Videi Winter. Motivul obsesiei Videi de a-si crea si recrea propria viata, cu fiecare interviu dat, cu fiecare biografie facuta publica isi dezvaluie incet, incet sursa, pe parcursul cartii. Tema gemenilor, care tine legate atat capitolele cartii, pe tot parcursul ei, cat si cele doua personaje principale, este speculat la maximum de autoare, dar fara ca repetitia si insistenta sa devina suparatoare.
Romanul a fost comparat cu “Rebecca” lui Daphne du Maurier si cu “Umbra vantului” a lui Carlos Ruis Zafon si, intr-adevar, aminteste de ambele romane, dar atmosfera creeata de Diane Setterfield, personajele construite, peisajele “filmate” reusesc sa aduca unicitate si individualitate cartii.
Alina Sighete 