Motto: Nu ma intereseaza daca nu va intereseaza :)
Mi-am luat cercei. Frumosi, splendizi, in forma de cirese. Doua cirese rosii cu o codita si o frunzulita verde (fiecare). Am ezitat putin, intre cirese si mamarute, dar pana la urma am ales ciresele.
De ce?
Deoarece imi amintesc ca vine vara. Vine vara!!! Soare si munte, si brazi si paraul rece si margarete in fan, si munte si poteci, si munte…. Poate, oare, cineva sa explice feelingul acela pe care il ai, pe o poteca de munte fiind, bocancii in picioare, rucsacul in spate, soarele in cap, vantul pe fata, si tot ce vezi sunt bolovanii din drum, brazii de pe margine, nu simiti nici oboseala, nici sete, nici foame, ci vrei sa mergi, sa mergi, sa mergi, sa vezi ce e dupa urmatoarea curba, dupa urmatorul varf?
Pentru ca imi amintesc de copilarie cand ne puneam cirese adevarate ca cercei (si sosete in sutien, da’ nu mai ziceti la nimeni :P – acu’ nu mai e cazul, hehe). Imi amintesc de vremurile in care eram mereu coji uscate la genunchi si coate, mereu printr-un copac.
Pentru ca sunt veseli si asa ma simt si eu azi.
Pentru ca vine vara, si cu cerceii mei cei noi, pot sa il ascult pe nenea Andries, pana la vara :)
Zilele trecute, merg si eu, ca o mare doamna,la service, sa-mi schimb uleiul la masina. Mecanicul de la service-ul unde merg de obicei era ocupat pana la infinit, asa ca mi-a recomandat un alt service din apropiere. Primesc un colt rupt dintr-un ziar, manjit cu ulei de motor si alte fluide , cu un numar de telefon si precizarea, notata: DOMNUL (da, cu litere de tipar) Ilie. Mi se precizeaza, de 3 ori (probably I don’t look so smart) ca este nr. D-LUI Ilie, si ca pot sa il sun.Modulatiile vocii, diferenta sesizabila intre pronuntia cuvantului DOMNUL si a cuvantului Ilie, plecaciunea (intuita/imaginata) in momentul rostirii numelui LUI…au pictat o aura de eroism, sfintenie si intangibilitate D-lui Ilie.
Sun. Emotionata.
Raspunde: DL Ilie la telefon!
Eu (voce tremurata, spranceana semiridicata): buna ziua, puteti sa imi schimbati si mie uleiul la masina?
El: DL Ilie va asteapta peste o ora.
Eu (recunoscatoare si semiintrigata de exprimare): multumesc!
(Sentimentele contradictorii, nu au incetat pe tot parcursul serii.)
Ma plimb timp de o ora cu masina, prin zona, localizez service-ul, incerc sa-l reperez pe DL Ilie prin gard si printre camioanele din curte. Nu reusesc. 20 de minute. Mai dau o tura de strada. Sentimentele in permanenta schimbare. Emotie, nerabdare, ganduri: cine se crede asta?? Ce, mi-e frica mie de el?? Si eu, sunt o mare doamna!!! 10 minute. O fi ceva banc? Hmmm, care mi-o fi copt-o? Stiu cel putin 10 persoane ca si unde trebuia sa merg. Aaaa, precis un banc….las’ ca le arat eu. 10 minute. O fi banc? Daca nu era mecanicul, ci patronul service-ului? Poate el ma directioneaza catre mecanic. ………. Oricum….cum dracu’ sa te prezinti la telefon DL Ilie?? E dus, ce are?? Precis e banc. 10 de minute. Incalc vreo 15 reguli de circulatie si aproape calc o pisica. E timpul sa ma opresc. Parchez. Dau radio-ul mai tare, bat ritmul pe volan. 5 minute. Eu intru! Oare sa ma duc? Parca nu mai am chef sa-i futizez inapoi, nu’s in verva deloc azi. Daca nu e banc, ce ii zic? Eh! Ma duc! Ce-o fi o fi!
Intru in curtea service-ului, slalom printre camioane. Parchez. Vad miscare la unul dintre canale. Sa fie el? Chiar EL? DL Ilie??? Nu vad aura, nu vad calul alb, nu stiu, o fi chiar el??
Eu (vocea vesel/amabila de cand lucram in PR): Buna ziua! (tonul insinueaza: stiu ca sunteti bucuros sa ma vedeti, sunt fericita sa va fac favoarea de a fi aici) Dl Ilie? (nimic nu m-ar face mai fericita decat sa stiu ca sunteti dumneavoastra)
Din canal iese un baiat la vreo 28 de ani, in salopeta manjita, sapca cu Mercedes, (mecanic ca toti mecanicii – ooooh, nu!!! strigara toti in cor) si imi raspunde: EL!
Imi intinde o mana murdara de acelasi ulei de motor si alte fluide specifice, cu incheietura (ca sa nu ma murdaresc). Ii strang incheietura, putinmai tare decat ar trebui, gandind: da, clar e banc! Ingustez privirea, pregatita pentru orice.
El, aratand spre masina mea: Asta e?
Eu: da.
El: e mica, mai bine o baga DL Ilie pe canal, sa nu patim ceva.
Ii intind cheile, fara sa comentez. Ma uit in jur……. precis e Miha, numai ea putea coace asa ceva…Sau Dani….da, el imi era dator pentru farsa de vara trecuta! Dani, e!
DOMNUL Ilie, isi vede de treaba, vorbind incontinuu, fara oprire. Nu exagerez. Cele 15, maxim 20 de minute cat a durat toata operatiunea, nu a tacut nici o secunda, nici macar in timp ce ii raspundeam la intrebari! Vorbeam peste el, peste urmatoarea lui intrebare, peste completarile si precizarile lui, altfel nu se putea.
Avea pe langa el doi baieti de vreo 16-17 ani, ucenici, care ii sorbeau cuvintele de pe buze. A fost prima data cand am vizualizat la propriu expresia asta. DOMNUL Ilie manevreaza cheile, bidonul, galeata, etc folosind cuvinte de genul: culbutor (?), arbore cotit (? again), transmisie, aditiv, propulsor, filtru, W40, pelicula… Nu ma abtin si le zic celor doi: da’ voi nu luati notite? Se uita unul la celalat, si unul intreaba: dar trebuie??? DOMNUL Ilie nu comenteaza interventia mea. (Imi vin in minte adresarile carcotasilor si ale lui Bendeac: Suuuufletu’ meu, vai Domnu’ Dan, ce cucui are – imi vine sa pronunt DOMNUL Ilie pe acelasi ton. Note to myself: blasfemie, o sa ard in iad!!)
DOMNUL Ilie, nu a incetat sa se refere la el insusi cu vesnicul DOMNUL Ilie, si mereu la persoana a 3-a.
Miha, Dani sau orcine altcineva nu au aparut deloc.
Nu stiu daca DOMNUL Ilie a facut mishto de mine, de unul singur sau in colaborare cu cineva.
Nu stiu daca DOMNUL Ilie este vreun guru al mecanicilor din zona.
Nu credeam sa ajung la peste 20 de ani (mult peste 20J, intre noi fie vorba) sa imi fac noi prieteni, prieteni buni, prieteni adevarati.
Daca dai un simplu search pe google, gasesti mii de pagini cu definitii ale prieteniei, sfaturi despre cum sa iti faci, cum sa pastrezi, cum sa ajuti, cum sa nu ajuti, etc, etc, etc – un prieten adevarat. Citate, poezii, sfaturi, cantece si filme, ziua prieteniei, filosofia prieteniei – toata lumea stie ceva, are ceva de zis, este interesata de acest subiect.
A inceput sa ma preocupe subiectul acesta, incercand sa ajutam un prieten bun, care in prezent trece prin momente mai dificile.
(Scriind randurile de mai sus, imi dau seama cat de sec, rece, distant, impersonal suna tot ce am scris – comparand cu intensitatea sentimentelor si gandurilor pe care vreau sa le exprim cu adevarat. As vrea sa modific tot, sa corectez tot: nu il ajutam ci il sfatuim, il sprijinim, il …… – nu cred ca exista cuvant pentru ce vrem noi sa facem, pentru ca ce vrem sa facem este sa II FIM PRIETENI – si pentru asta nu exista nici cuvinte, nici teorii, nici definitii)
Pe la 13, 14 ani credeam ca prietenii pe care ti-i faci in copilarie sunt prieteni pentru toata viata. Nu au fost. Poate unii au norocul asta, eu nu l-am avut. Au urmat zeci de prieteni “de conjunctura”, prieteni de o vara, de-un chef, prieteni din facultate, prieteni/ colegi de serviciu. Nu toti au rezistat in timp. Si am ajuns, la mult peste 20 de ani, sa imi fac prieteni fara care nu imi pot imagina viata. Suna pompos, suna exagerat, suna redundant – dar nu e. Fara oamenii pe care acum ii numesc prieteni, viata mea nu ar mai fi aceeasi, ar fi mai saraca, mai trista, ar fi altfel – altfel in sensul de mai rau.
De ce suntem prieteni? Lista e infinita (de 2 ori – pt. cunoscatori J).
Pentru ca:
–nu suntem la fel, deci ne completam,
–avem acelasi simt al umorului,
–avem incredere unul in celalat,
–ne spunem lucruri “care nu se spun”,
–tragem niste chefuri monstruoaseJ,
–recunoastem o critica constructiva chiar si sub formularea: “ba da’ tu esti prost rau de tot, la creierii capului, sa mor io!”,
–ne alintam cu apelativele “shtoarfa”, sau ne exprima afectiunea cu: “te f*t in c*r ca pe o curva ordinara”, “o sa dansez zorba grecu’ pe ceafa ta” (din nou, pt cunoscatori),
–ne putem suna la 3 dimineata in caz de ceva, fara nici o retinere,
–cand unul are probleme, sunt problemele tuturor,
–imprumutam bani de la sefii prietenilor pentru a-i da prietenilor prietenilor,
–nu ne judecam unul pe celalat;
–stim ca daca ceva a mers rau, ei (ei!!!J) sunt acolo, sa ne asculte, sa ne ajute;
–stim ca prietenia nu e mereu “rose garden”,
–avem nevoie unii de ceilalti,
–pana la infinit,
–de doua ori.
Nu vreau sa dezbat pe marginea subiectului: exista sau nu prieteni/prietenie adevarati/ta? STIU ca exista. Completez: din fericire stiu ca exista.
De multe ori se afirma ca prieten adevarat iti este cel care iti spune adevarul in fata, cel care iti atrage atentia ca esti imbracat oribil intr-o zi, sau ca nu era cazul sa te imbeti chiar in ultimul hal la cheful de aseara, sau ca nu trebuia sa te impaci cu fostul tau prieten, sau, sau, sau. Nu sunt de acord cu asta. Cred ca un prieten adevarat este cel care iti este atat de apropiat incat simte cand e momentul sa iti spuna direct oricare din aceste lucruri, sau ca in clipa respectiva e cazul sa te menajeze, sa iti spuna un adevar “coafat putin”.
Pentru ca nu e greu sa gasesti sau sa pastrezi prietenii, cel mai greu este sa fii un prieten adevarat.
Cum? Cum poti sa stii cand e momentul sa iti scuturi un prieten care crezi ca nu face bine ce face? Nu cred ca stii – cred ca simti.
Si pentru ca esti un prieten adevarat, cand vezi ca lucrurile scapa de sub control, ca nu sunt asa cum e bine sa fie – simti. Si spui.
Ca o incheiere…..nu exista incheiere. Sunt situatii, liste, posibilitati, intamplari, probleme, bucurii infinite care pot fi asociate cu notiunea de prietenie. Eu imi doresc ca prietenii mei sa ramana mereu prietenii mei, ca prietenii mei sa fie mereu asa cum sunt acum, ca prietenii mei sa vrea ca eu sa fiu cum sunt acum, sa fim ca acum: mereu la fel si in permanenta schimbare.
Va dedic una din melodiile noastre :) (ce-mi place butonul „edit”)
Trebuie sa am o dispozitie speciala pentru a-l putea citi pe Gracian. In plus, nu ma pot abtine sa nu simt misoginismul mai mult sau mai putin intentionat din scrierile sale, prin misoginism intelegand faptul ca pare sa se adreseze doar barbatilor. Cu toate astea, uneori, caut cate un raspuns sau cate o solutie in scrierile sale.
Sunt unele din postulatele sale cu care nu sunt de acord, sau poate ca nu le inteleg foarte bine, de exemplu:
viii To be without Passions. Tis a privilege of the highest order of mind. Their very eminence redeems them from being affected by transient and low impulses. There is no higher rule than that over oneself, over one’s impulses: there is the triumph of free will. While passion rules the character, no aiming at high office; the less the higher. It is the only refined way of avoiding scandals; nay, ’tis the shortest way back to good repute. Nu este acest “to be without passions”=to have no feelings? xiii Act sometimes on Second Thoughts, sometimes on First Impulse. Man’s life is a warfare against the malice of men. Sagacity fights with strategic changes of intention: it never does what it threatens, it aims only at escaping notice. It aims in the air with dexterity and strikes home in an unexpected direction, always seeking to conceal its game. It lets a purpose appear in order to attract the opponent’s attention, but then turns round and conquers by the unexpected. But a penetrating intelligence anticipates this by watchfulness and lurks in ambush. It always understands the opposite of what the opponent wishes it to understand, and recognises every feint of guile. It lets the first impulse pass by and waits for the second, or even the third. Sagacity now rises to higher flights on seeing its artifice foreseen, and tries to deceive by truth itself, changes its game in order to change its deceit, and cheats by not cheating, and founds deception on the greatest candour. But the opposing intelligence is on guard with increased watchfulness, and discovers the darkness concealed by the light and deciphers every move, the more subtle because more simple. In this way the guile of the Python combats the far darting rays of Apollo. Daca ALEGI, daca stii dinainte ca uneori sa actionezi on Secound Thoughts, uneori on First Impulse, mai exista acel first implulse, nu este totul la second thought? xxiv Keep the Imagination under Control; sometimes correcting, sometimes assisting it. For it is all-important for our happiness, and even sets the reason right. It can tyrannise, and is not content with looking on, but influences and even often dominates life, causing it to be happy or burdensome according to the folly to which it leads. For it makes us either contented or discontented with ourselves. Before some it continually holds up the penalties of action, and becomes the mortifying lash of these fools. To others it promises happiness and adventure with blissful delusion. It can do all this unless the most prudent self-control keeps it in subjection. In afara de no comment, un comment: ASTA NU xli Never Exaggerate. It is an important object of attention not to talk in superlatives, so as neither to offend against truth nor to give a mean idea of one’s understanding. Exaggeration is a prodigality of the judgment which shows the narrowness of one’s knowledge or one’s taste. Praise arouses lively curiosity, begets desire, and if afterwards the value does not correspond to the price, as generally happens, expectation revolts against the deception, and revenges itself by under-estimating the thing recommended and the person recommending. A prudent man goes more cautiously to work, and prefers to err by omission than by commission. Extraordinary things are rare, therefore moderate ordinary valuation. Exaggeration is a branch of lying, and you lose by it the credit of good taste, which is much, and of good sense, which is more. Exaggeration is a branch of lying, primul gand a fost a argument cu replica: exagerarea este un instrument al artei, o unealta a imaginatiei.
Imi plac, insa, urmatoarele:
lxxxix Know Yourself –in talents and capacity, in judgment and inclination. You cannot master yourself unless you know yourself. There are mirrors for the face but none for the mind. Let careful thought about yourself serve as a substitute. When the outer image is forgotten, keep the inner one to improve and perfect. Learn the force of your intellect and capacity for affairs, test the force of your courage in order to apply it, and keep your foundations secure and your head clear for everything. xc The Secret of Long Life Lead a good life. Two things bring life speedily to an end: folly and immorality. Some lose their life because they have not the intelligence to keep it, others because they have not the will. Just as virtue is its own reward, so is vice its own punishment. He who lives a fast life runs through life in a double sense. A virtuous life never dies. The firmness of the soul is communicated to the body, and a good life is long not only in intention but also in extension. xciii Versatility. A man of many excellences equals many men. By imparting his own enjoyment of life to his circle he enriches their life. Variety in excellences is the delight of life. It is a great art to profit by all that is good, and since Nature has made man in his highest development an abstract of herself, so let Art create in him a true microcosm by training his taste and intellect. cxi Have Friends. ’Tis a second existence. Every friend is good and wise for his friend: among them all everything turns to good. Every one is as others wish him; that they may wish him well, he must win their hearts and so their tongues. There is no magic like a good turn, and the way to gain friendly feelings is to do friendly acts. The most and best of us depend on others; we have to live either among friends or among enemies. Seek some one every day to be a well-wisher if not a friend; by and by after trial some of these will become intimate. cxlvii Do not be Inaccessible. None is so perfect that he does not need at times the advice of others. He is an in-corrigible ass who will never listen to any one. Even the most surpassing intellect should find a place for friendly counsel. Sovereignty itself must learn to lean. There are some that are incorrigible simply because they are inaccessible: they fall to ruin because none dares to extricate them. The highest should have the door open for friendship; it may prove the gate of help. A friend must be free to advise, and even to upbraid, without feeling embarrassed. Our satisfaction in him and our trust in his steadfast faith give him that power. One need not pay respect or give credit to every one, but in the innermost of his precaution man has a true mirror of a confidant to whom he owes the correction of his errors, and has to thank for it. ccli Use human Means as if there were no divine ones, and divine as if there were no human ones. A masterly rule: it needs no comment.
cclxxiv Be Attractive. Be a magnet of your pleasant qualities more to obtain goodwill than good deeds, but apply it to all. Merit is not enough unless supported by grace, which is the sole thing that gives general acceptance, and the most practical means of rule over others. To be in vogue is a matter of luck, yet it can be encouraged by skill, for art can best take root on a soil favoured by nature. There goodwill grows and develops into universal favour. cclxxx Be Trustworthy. Honourable dealing is at an end: trusts are denied: few keep their word: the greater the service, the poorer the reward: that is the way with all the world nowadays. There are whole nations inclined to false dealing: with some treachery has always to be feared, with others breach of promise, with others deceit. Yet this bad behaviour of others should rather be a warning to us than an example. The fear is that the sight of such unworthy behaviour should override our integrity. But a man of honour should never forget what he is because he sees what others are.
Tocmai am terminat de citit “Interpretarea crimei”, de Jed Rubenfield. La ce sa te astepti de la o carte prezentata a-I avea pe Freud si Jung in “rolurile principale”? Daca la deviatii sexuale….sunt, dar moderate. Sper ca aceasta calificare ca “moderate” sa nu fie un semn al pervertirii exagerate a mintii mele…
In linii mari cartea mi-a placut, e prezentat New Yorkul anilor 1900, in constructie, detalii despre relatiile dintre Freud si Jung, lucruri pe care marturisesc ca nu le stiam, de exemplu incotenienta urinara a lui Freud, vocile auzite de Jung, si altele. Dar subiectul principalnu este acesta, ci niste crime si atacuri misterioase, asupra unor femei, comise si analizate foarte Freudian, impreuna cu Freud – ironic, ha?
Cartea e construita pe stilul clasic de thriller, cu rasturnari de situatie (poate puntin cam multe), dar reuseste sa te tina interesat pana la finele ei. Multe parti sunt previzibile, chiar si pentru o persoana familiarizata cu analiza freudiana doar incidental: interpretarile deviant sexuale, pasiunea personajului principal pentru Shakespeare, existenta unui complex, mai mult sau mai putin oedipian, dar cu siguranta pasibil de interpretarea freudiana in viata fiecaruia dintre personaje, aluziile (anti)semite (…de la un autor cu last name RubenfieldJ)
Foarte politically corect este nota de incheiere, in care autorul explica partile reale si partile fictive din carte si care mie mi-a placut in mod special din motive pe cat de personale, pe atat de subiective.
M-am trezit azi dimineata intr-o primavara „medeleniana”, cu miros de vacanta.
In viata mea, vacanta egal 97% Apuseni.
Mi-e dor de muntii mei, albastri, de brazii mei, verzi, de Ariesul meu, uneori limpede. Mi-e dor de verile din Apuseni, flori de camp, foc de tabara, un cer imens instelat – ca nicaieri, si acelasi sac de dormit… Mi-e dor de saptamana trecuta, de zapada pana la sold, de veselia partiei, de muntii mei, brazii mei, Ariesul meu…
Mi-e dor de tinerete, si de lupta pentru Rosia Montana, si de vremurile cand simteam si scriam:
„Mereu cand se vorbeste despre Rosia Montana sunt folosite cuvinte si
expresii de genul „interese”, „manipulare”, „bani”, „politica”, etc. Eu nu
pot sa vad Rosia asa. Am crescut, copilarit si „adolescentit” prin Apuseni,
fara a avea nici o legatura de rudenie cu cineva de acolo, doar dragostea
parintilor si ulterior a mea pentru munti, natura, Apuseni. Iar legatura de
inima e mai puternica decat cea de sange. Si inima mea e acolo. Am petrecut
vacante intregi acolo, luni in sir, vazand transformarile de la primul colt
de iarba pana la primul fulg de nea, culegand fragute prin fanul plin de
flori, catarandu-ma in ciresi salbatici pentru cateva ciresele negre,
pipernicite si dulci, bai in Ariesul rece ca gheata, focuri de tabara, si un
sac de dormit impartit sub un cer imens si plin cu stele. Am vazut oamenii
trecand de la taiatul lemnelor cu securea, la gatere performante, am vazut
primul contact cu electricitatea si minunea primului televizor. Sunt oameni
care nici acum nu au parte de aceste „minuni ale tehnicii”, traiesc izolati
prin catune pierdute in munti, contactul cu civilizatia are loc la marile
targuri, in zile de mare sarbatoare, cand coboara pentru provizii. Oameni
simpli, curati si puri. Oameni care au ajuns sa fie atrasi intr-un vartej de
interese, bani, politica, manipulari, prin simplul fapt ca s-au nascut pe o
mina de aur. Ce cred eu ca trebuie vazut, sau ce trebuie sa fie facuti sa
vada cei care au putere de decizie, este ca bogatia locului nu rezida
neaparat in aurul din pamant. Aurul este deasupra, turismul, folosit la
potential maxim ar putea fi adevarata mina de aur a Apusenilor. In ultimii
ani au inflorit pensiunile turistice intr-un ritm ametitor. Preturile cresc
de la an la an. Pensiunile au pornit de la o baraca de lemn, sau un simplu
loc de campare si au ajuns in doar cativa ani adevarate vile. Deci merge, se
castiga, se poate. La Rosia, casele au pe ele placute. Placute care le
diferentiaza intre „proprietatea corporatiei” si nu. La intrarea in sat sunt
pancarte jerpelite pe care scrie „noi nu ne vindem”, „doar noi ne hotaram
soarta”, etc. Oameni cu priviri triste, banuitoare, plecate la pamant. Nu mai
auzi un „buna ziua” din inima, nu te mai invita nimeni, fara sa ceri, in
casa, la branza proaspata sau fructe de padure. Oamenii si-au pierdut
increderea si speranta. Si e trist.
Stiu ca nu suna deloc juridic, sau politic, sau ecologist, sau cum
vreti voi. Dar eu nu pot sa vad Rosia altfel. Asa este ea in inima mea, iar
acum inima mea este amenintata de a fi acoperita cu cianura. Si a
rosienilor, si a multor altora, care iubesc acele locuri la fel de mult ca si mine si chiar mai mult.”
Alina Sighete 