Tangential, si despre Rosia Montana

M-am trezit azi dimineata intr-o primavara „medeleniana”, cu miros de vacanta.

In viata mea, vacanta egal 97% Apuseni.

Mi-e dor de muntii mei, albastri, de brazii mei, verzi, de Ariesul meu, uneori limpede. Mi-e dor de verile din Apuseni, flori de camp, foc de tabara, un cer imens instelat – ca nicaieri, si acelasi sac de dormit… Mi-e dor de saptamana trecuta, de zapada pana la sold, de veselia partiei, de muntii mei, brazii mei, Ariesul meu…

Mi-e dor de tinerete, si de lupta pentru Rosia Montana, si de vremurile cand simteam si scriam:

„Mereu cand se vorbeste despre Rosia Montana sunt folosite cuvinte si
expresii de genul „interese”, „manipulare”, „bani”, „politica”, etc. Eu nu
pot sa vad Rosia asa. Am crescut, copilarit si „adolescentit” prin Apuseni,
fara a avea nici o legatura de rudenie cu cineva de acolo, doar dragostea
parintilor si ulterior a mea pentru munti, natura, Apuseni. Iar legatura de
inima e mai puternica decat cea de sange. Si inima mea e acolo. Am petrecut
vacante intregi acolo, luni in sir, vazand transformarile de la primul colt
de iarba pana la primul fulg de nea, culegand fragute prin fanul plin de
flori, catarandu-ma in ciresi salbatici pentru cateva ciresele negre,
pipernicite si dulci, bai in Ariesul rece ca gheata, focuri de tabara, si un
sac de dormit impartit sub un cer imens si plin cu stele. Am vazut oamenii
trecand de la taiatul lemnelor cu securea, la gatere performante, am vazut
primul contact cu electricitatea si minunea primului televizor. Sunt oameni
care nici acum nu au parte de aceste „minuni ale tehnicii”, traiesc izolati
prin catune pierdute in munti, contactul cu civilizatia are loc la marile
targuri, in zile de mare sarbatoare, cand coboara pentru provizii. Oameni
simpli, curati si puri. Oameni care au ajuns sa fie atrasi intr-un vartej de
interese, bani, politica, manipulari, prin simplul fapt ca s-au nascut pe o
mina de aur. Ce cred eu ca trebuie vazut, sau ce trebuie sa fie facuti sa
vada cei care au putere de decizie, este ca bogatia locului nu rezida
neaparat in aurul din pamant. Aurul este deasupra, turismul, folosit la
potential maxim ar putea fi adevarata mina de aur a Apusenilor. In ultimii
ani au inflorit pensiunile turistice intr-un ritm ametitor. Preturile cresc
de la an la an. Pensiunile au pornit de la o baraca de lemn, sau un simplu
loc de campare si au ajuns in doar cativa ani adevarate vile. Deci merge, se
castiga, se poate. La Rosia, casele au pe ele placute. Placute care le
diferentiaza intre „proprietatea corporatiei” si nu. La intrarea in sat sunt
pancarte jerpelite pe care scrie „noi nu ne vindem”, „doar noi ne hotaram
soarta”, etc. Oameni cu priviri triste, banuitoare, plecate la pamant. Nu mai
auzi un „buna ziua” din inima, nu te mai invita nimeni, fara sa ceri, in
casa, la branza proaspata sau fructe de padure. Oamenii si-au pierdut
increderea si speranta. Si e trist.
Stiu ca nu suna deloc juridic, sau politic, sau ecologist, sau cum
vreti voi. Dar eu nu pot sa vad Rosia altfel. Asa este ea in inima mea, iar
acum inima mea este amenintata de a fi acoperita cu cianura. Si a
rosienilor, si a multor altora, care iubesc acele locuri la fel de mult ca si mine si chiar mai mult.”

Mi-e dor de mine, cea de atunci.