Reflectii rutiere

Un grup de cercetatori, condus de mine, a descoperit unde se gaseste cea mai mare concentratie de dobitoci din lume. IN TRAFIC. Diverse specii, mai ales nevertebrate si acreierate populeaza soselele, si par a se inmulti necontrolat. E adevarat ca unii dintre ei, ajung acasa la mamica lor, in saci de plastic, dar aceste echilibrari efectuate de mama natura par a actiona mai mult din partea nevertebratelor catre mamifere: vertebrate si cerebrate. Marele regn al dobitocilor nevertebrati se imparte in diverse subspecii:

– Cretinoidul care nu stie ca are semnalizatoare sau nu le foloseste crezand ca toata lumea stie unde merge el, ce face el, sau ii ghiceste gandurile, alea putine pe care le are;
– Idiotacul care depaseste coloana de masini, la semafor sau alte locuri unde oamenii NU ASTEAPTA IN COLOANA NICI DE FRAIERI, NICI FOR FUN si apoi se chinuie sa reintre in ea;
– Retardatus infinitus, care intra in depasiri fara sa se asigure, in curbe, in panta, sau alte locuri fara vizibilitate si apoi se impropteste in masina care vine regulamentar din fata;
– Pizdulicea acreierata care circula cu 30 la ora, are 1000 de ezitari la o manevra si, fara sa gandeasca, se razgandeste in ultima clipa;
– Dobitocus coaieless, care nu intra in depasire, desi semnalizeaza, nici daca sta in spatele unui tractor, iar masinile care vin de pe contrases sunt la ani lumina distanta;
– Prostus paraliticus, care paralizeaza la semafor si uita sa plece, chiar dupa ce s-a facut verde demult;
– Prostus exaltatus, care la semafor claxoneaza in secunda in care s-a facut verde;
– Cretinus coaielessus&penislessus, care tinde sa compenseze lipsurile de la natura cu masini puternice si merg prin centru, printre pietoni, cu 150/ora;
– Imbecilus nemernicus, care pleaca cu a doua/treia de la semafor, in scrasnet de roti, lasand in urma fum si miros de cauciuc ars;
– Drumarus retardatus, care:
* ba decupeaza portiuni intregi de sosea si le lasa asa, ca doara ce-i atata graba,
* ori se apuca de munca, cu drag si spor, tocmai cand mergi tu grabit la serviciu sau altundeva;
* ba nu astupa cu anii nici o groapa, desi cu usurinta ar putea intra un Matiz sau un Ford K in ea;
* carpesc gropile pe rand, formand un mozaic pe sosea, dar aceasta ramanand la fel de denivelata ca si inainte;
– Masculus manelistus, care in masina de lux, cu geamurile lasate, ochelari de soare, desi e Ajun de Craciun, manele la maximum, incetineste in dreptul tau si iti face propuneri “finute”;
– Tembelus incalculatus, care depaseste pe banda din dreapta, apreciaza gresit distanta pana la masina parcata in fata, si incearca sa reintre pe banda de circulatie, si tot el se enerveaza daca nu il lasi;
– Oligofrenus celularus, care merge cu 20 la ora pentru ca vorbeste la mobil, si cand in sfarsit de pe contrasens nu mai vine nimic si poti sa intrii in depasire, accelereaza;
– Tampitus maximus, care, pe o straduta stramta unde parcarea de face perpendicular pe trotuar, parcheaza paralel, ocupand doua sau 3 locuri de parcare;
-Lista cred ca poate continua pana la infinit. De doua ori. Us.

Scris in colaborare cu: Claudia, Calin, Alin, Sandu, Milu si Romina, care au participat cu lista nemultumirilor. Merci :)

Masurarea Lumii – Daniel Kehlmann

O, Sfanta Dezamagire! Daca ati stii cat mi-am dorit carte asta, am cautat-o prin toate librariile din oras, in orasele din imprejurimi, nu am gasit-o, am rugat prieteni diun alte orase sa o caute, nu au gasit-o, pe stoc la Humanitas nu mai era, am gasit-o cu greu pe stoc pe un situlet cu carticele, am comandat-o, a venit cu intarziere, intr-un final a ajuns. Ia cititi si voi recenzii:

Ultima carte pe care am citit-o: Masurarea Lumii
autor: Marc Ulieriu
Nu sunt eu un cititor tocmai fanatic si cu siguranta am unele lacune literare de neiertat. Cu toate acestea, chiar nu ma asteptam ca la aproape 28 de ani sa mai am revelatii beletristice. Si nu orice fel de revelatie, ci una dintr-aceea majora, de genul, wow!, asta este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit in viata mea si l-as lua cu siguranta cu mine printre cele trei lucruri din fumata poveste cu insula pustie.
Pe de alta parte, Daniel Kehlmann este un scriitor tanar, iar Die Vermessung der Welt este un roman care a aparut de abia acum doi ani (iar in Romania a fost tradus de numai cateva luni); prin urmare, sa-mi fie scuzata revelatia. Si exaltarea.
Asadar, in Masurarea lumii, neamtul Kehlmann pune fata in fata destinele a doi compatrioti de-ai sai extrem de diferiti unul de celalalt, dar la fel de celebri – matematicianul Carl Friedrich Gauss si exploratorul Alexander von Humboldt. Intreaga lor viata, cei doi au avut acelasi scop – sa cuprinda si sa masoare lumea, dar au urmat cai distincte. Gauss nu s-a clintit in viata lui din Göttingen-ul de bastina, dar a zguduit din tatani matematica, astronomia, statistica si optica prin formulele geniale pe care le-a descoperit. Baronul von Humboldt a realizat una dintre cele mai mari si mai importante expeditii din secolul al XVIII-lea, strabatand jungla si stepele din America de Sud, navigand pe fluviul Orinoco, gustand otravuri, tarandu-se prin grote, escaladand vulcani si munti, supravietuind canibalilor, descoperind sute de specii necunoscute de plante si animale.
Modul in care Kehlmann descrie aceste personalitati deosebite este absolut savuros si, in ciuda faptului ca aventurile celor doi au dimensiuni epopeice, iar trimiterile, simbolurile si aluziile pe care scriitorul german le insereaza in fiecare pagina ar umple o biblioteca, romanul curge, curge, curge, alert si necontenit, fara nici o burtica, fara nici o floricica, deci cu precizie nemteasca, pentru a folosi o expresie comuna. Nu ar mai fi nimic de spus decat ca, daca nu cititi Masurarea lumii, pierdeti unul dintre cele mai bune romane scrise vreodata.
(sursa: http://www.descopera.ro/timp-liber/2309045-ultima-carte-pe-care-am-citit-o-masurarea-lumii)
Sau:
Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, doi tineri germani si-au pus in gand sa masoare lumea. Unul dintre ei, Alexander von Humboldt, infrunta pericolele – strabate jungla si stepele, navigheaza pe fluviul Orinoco, gusta otrava, numara paduchi, se taraste prin grote, escaladeaza vulcani, are de-a face cu monstri marini si canibali. Celalalt, matematicianul si astronomul Carl Friedrich Gauss – care, desi nu concepe viata fara femei, sare din pat in noaptea nuntii ca sa-si noteze o formula –, o tine una si buna, fara sa se clinteasca din Gotingenul de bastina, cum ca spatiul ar fi curb. Batrani, celebri si un pic nastrusnici, cei doi se intalnesc in 1828 la Berlin. Dar nici nu coboara bine Gauss din trasura sa, si amandoi se ratacesc in labirintul politicii germane de dupa caderea lui Napoleon.

Un roman filozofic de aventuri, ale carui forta si stralucire sunt de-a dreptul nemaiintalnite.

„Soarta lui Kehlmann este sa devina marele prozator german pe care lumea renuntase sa-l mai astepte.” (The Telegraph)

„Un bestseller care marcheaza renasterea umorului in literatura germana contemporana.” (The Guardian)

„Kehlmann este un scriitor uluitor, care reuseste sa fie spiritual si amuzant fara a cadea nici o clipa in capcana superficialitatii.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Romanul prezinta povestile a doua personalitati din secolul al XVIII-lea, care infrunta o multime de peripetii, luindu-si ca scop masurarea lumii.
Sursa: Cotidianul

Cine nu si-ar dori sa citeasca cartea asta? (Pana si coperta e frumoasa, futui)

Ei bine, am invatat, din nou, sa nu ma mai iau dupa recenziile oamenilor care lucreaza pentru edituri. Nu am nimic impotriva lor, e o afacere, si trebuie sa vanda. Si au si reusit :). Dar de acu’ o sa-mi aleg cartile in the good old fashioned way, rasfoindu-le la librarie si ascultand ce-mi zice gut/goût -ul meu :)

Cartea e o amestecatura haotica, fara dialog marcat prin liniuta de dialog sau macar ghilimele, dificil de urmarit. Personajele gandesc, si nu stii ce, esti lasat sa presupui, fara ca ulterior sa te se confirme sau infirme daca ce ai crezut este corect. Lectura merge greoi, mi-a fost foarte greu sa sesizez “renasterea umorului in literatura germana”, sau poate ca, asa cum exista umor englezesc, exista si un umor german la care eu nu sunt sensibila deloc. To make a long story short: Masurarea lumii este exemplul clasic de carte cu un marketing excelent, sustinut de oamenii de editura, si nu autor sau carte. Nu exclud nici posibilitatea de a fi eu atat de redusa si cu o capacitate intelectuala insuficient dezvoltata pentru a aprecia o carte de geniu, dar daca nu prin propriile mele judecati, ci doar prin comparatie cu cele alte cateva carticele citite, si tot imi mentin parerea. Poate daca nu as fi asteptat atatea de la ea…

Apa pentru elefanti si Jurnal in piatra

Apa pentru elefanti de Sara Gruen si Jurnal in Piatra de Carol Shields vor ramane mereu legate in memoria lecturilor mele. Pentru ca le-am citit foarte repede si in paralel. Am avut mari asteptari de la ele, in special de la Apa pentru elefanti, dar mi-a placut mai mult Jurnal in Piatra. Acum, pe rand.

Apa pentru elefanti: povestea, dupa cum te astepti si din titlu, se petrece la circ. Actiunea se desfasoara alternativ, osciland intre viata la azil a batranului Jakob, 93 de ani si evocarile amintirilor sale, de cand avea 23 de ani. Jakob Jankowsky, trezindu-se orfan si fara nici un viitor, la 23 de ani, sare din mers in trenul unui circ ambulat si ramane. Student la scoala de medici veterinari, circul are nevoie de el. Avanseaza rapid de la cel care culegea balegarul animalelor la veterinarul circului. Isi face prieteni, atat oameni cat si animale, alaturi de care merge pana la capat. Se indragosteste de o colega, acrobata, casatorita. Viata la circ se desfasoara tumultuous, ajunge la un punct culminat si se prabustese dezastruos. Iubita lui Jakob ramane vaduva, in mod convenabil, cu ajutorul elefantelei Rosie care gaseste potrivit sa il omoare pe sotul acesteia. Mi-a placut prezentarea realista a vietii de la circ, ierarhiile intre functiile diverse, prieteniile dintre oameni si animale. Mi-au placut fotografiile alb-negru ale circurilor din anii ’30, care insotesc textul. Cel mai mult mi-a placut finalul, in care Jakob, in varsta de 93 de ani, fuge de la azi si se alatura, din nou, unui circ. In general este o carte frumoasa, scrisa corect, cu talent, are un subiect interesant, dar ii lipseste acel ceva, “chimia” aceea, datorita careia sa zici: da, mi-a placut la nebunie!

Jurnal in piatra (premiul Pulizer in 1995), dupa cum spuneam, mi-a placut putin mai mult decat Apa… Este o poveste frumoasa, despre viata obisnuita a unei femei obisnuite, nascuta la inceputul anilor 1900. Putin mai neobisnuita este povestea nasterii ei, a parintilor ei. Mama lui Daisy (asa se numeste eroina noastra), o gospodina grasa, multumita de viata ei si de sotul ei care lucreaza la cariera de piatra din zona, habar nu are ca e insarcinata. Pasionata de gatit si mai ales de mancat, viata ei se desfasoara in bucatarie. Moare, nascand-o pe Daisy, fara sa stie ce s-a intamplat. Copila este preluata de la nastere si crescuta de doamna Flett, vecina si prietena mamei sale, o femeie nefericita in casnicie, care ia copilul si pleaca. Tatal lui Daisy, iremediabil indragostit de mama ei, naucit de cele intamplate, nu se impotriveste. Mai socat de cele intamplate este dl. Fleet, care nu intelege de ce sotia lui l-a parasit: sigur,nu ii dadea bani de dentist, si o mai lovea uneori, dar asta e motiv sa fie nefericita?? Incercand sa dezlege enigma nefericirii sotiei sale, citeste cartile ei preferate si invata pe de rost Jane Eyre. Daisy creste alaturi de d-na Fleet si fiul acesteia, un botanist pasionat de orhidee. Tatal ei, ramas in orasul natal, ridica pe mormantul mamei un turn de piatra, urias, scrijelind diverse simboluri in blocurile de piatra. Hotaraste sa reia legaturile cu fiica sa , se muta, ajunge un om de afaceri prosper in domeniul pietrei. Timpul trece, Daisy merge la scoala, isi face prietene, se distreaza cu ele, se casatoreste cu un tanar frumos si alcoolic, care in luna de miere, cade de la geamul hotelului unde erau cazati si moare. Daisy ramane necasatorita si virgina pentru inca vreo 10 ani, dupa care se casatoreste cu fiul d-nei Fleet, cel cu orhideele, iremediabil indragostit de ea, inca de cand ea avea 11 ani. Au 4 copii impreuna, dupa care si el moare, lasand-o pe Daisy mostenitoare a rubricii sale de gradinarit dintr-o revista locala, pe care o semneaza Doamna Degete Verzi. Cute, ha?:) Daisy, for some reason, decide sa il caute pe socrul ei, si pleaca in Anglia pentru a-I gasi mormantul. Surprinzator, il gaseste viu, in varsta de 115 ani, renumit pentru ca poate sa recite din memorie Jane Eyre. Se intoarce in America, I se nasc nepoti si stranepoti, moare linistita, conform autoarei. “Nu mi-am gasit niciodata linistea” – ultimele cuvinte ale lui Daisy. Viata merge mai departe.