Ce fac clownii in concediu?

Intrebari.

Cand meseria iti este sa fii vesel, ce faci in timpul liber?
Ce face un clown, la sfarsitul unei zile de munca? Ce face un clown trist cand nu are masca pictata pe fata? Isi pune alta masca, invizibila? Sau, pur si simplu ramane asa: un OM trist? Are voie un clown sa fie trist?
Cat adevar ascunde stereotipul asta al “clownului trist”? E doar un oximoron, creat de dragul literaturii, al artei in general? Este masca clownului doar un accesoriu, un echipament de lucru? Sau ascunde, pe langa trasaturile “umane” si sentimente, trairi? Ce ii determina pe oameni sa devina clowni de meserie?
Dar cand nu esti clown de meserie, ci….din vocatie, sa zicem. Cand ai harul de a fi om vesel si mai ales cand esti perceput de ceilalti a fi un om vesel? Ai voie sa fi trist? Ai voie sa arati ca esti trist? Mi se spune ca da. Dar daca asta ii dezamageste pe cei din jur? Daca dezamagirea lor iti accentueaza tristetea? Iti pui o masca? Este corect fata de tine si fata de cei din jur sa te ascunzi in spatele unei masti? Mi se spune (pe ton sfatos si declamativ) ca trebuie sa fii tu insuti iar ceilalti trebuie sa te accepte asa cum esti. Usor de zis, nu?
Ce faci cand veselia ta e ca o boala: are nevoie de oameni ca sa existe? Si te loveste o doza de antibiotic?
Cand iti pui masca de clown si cineva vede dincolo de machiajul colorat? Se simte tradat, ca si cum ar fi fost inselat? Se simte flatat ca ai facut efortul de a-ti pune masca pentru el? Dar tu? Cand iti pui masca pentru cineva sau pentru mai multi: te simti bine, pentru ca faci ceea ce se asteapta de la tine? Te simti ca un tradator pentru ca ii inseli pe cei din jur? Te simti ca un martir care face un scarificiu pentru cei din jur? Te simti singur si neinteles, pentru ca cei din jur nu vad ca e doar o masca?

Raspunsuri.
La o prima vedere ar putea fi putine si simple. Dar, “There are more things in heaven and earth, Horatio,/Than are dreamt of in your philosophy.”
In varianta la prima vedere:
– In timpul liber esti tu insuti, asa cum te simti in momentul respectiv.
– Merge acasa, isi spala masca si redevine om.
– Depinde de personalitatea fiecaruia.
– Are voie.
– Da.
– Da.
– O inclinatie naturala, dragostea de oameni, de copii, lipsa de vocatie pentru altceva, nevoia, etc.
– Da.
– Da.
– Aia e.
– Etc.
In varianta filosofica (de doi lei, adevarat, dar na….daca ai intrat in hora trebuie sa joci:))
E firesc sa fi vesel, e firesc sa fi trist. E firesc ca unii oameni sa te perceapa intr-un anumit fel. E omenesc ca unele persoane sa fie dezamagite cand nu gasesc ceea ce cauta, sau cand ceea cu ce sunt obisnuiti este altfel decat stiau. E profund incorect sa ai pretentia de la o anumita persoana sa fie doar intr-un anume fel. Ai nevoie in jurul tau de un om/de oameni, (nu Übermensch-ul lui Nietzsche, nu atletul kantian) care sa iti fie alaturi, si care, vorba stereotipului: sa te accepte asa cum esti. Aici nu pot decat sa fac trimitere la articolul meu despre prietenie. (Cat de cool pot fi sa citez din mine-ca argument suprem? E doar economie de timp, in fond aici as relua aceleasi idei, poate cu alte cuvinte:))
Inchei cu o vorba a spaniolului, pe care am ezitat mult daca sa o pun la inceputul sau la sfarsitul articolului: La sonrisa del payaso triste es la cicatiz de una antigua alegría… adica, mai pe romaneste: Zambetul clownului trist este cicatricea unei vechi bucurii. Mai bine la sfarsit. Deci, optimist, nu? :)

Iar ca raspuns la intrebarea din titlu: se distreaza, bai! :)

Totul este iluminat – Jonathan Safran Foer

“Totul este iluminat” este prima carte din viata mea pe care am cumparat-o DUPA ce am vazut filmul. Mai mult, am cumparat-o datorita filmului. Mi-a placut si filmul foarte mult, dar cartea si mai mult :)

Nu pot sa trec cu vederea coperta deconcentranta (noroc ca NU sunt blonda), si recomandarea: “ELLE, lectura obligatorie” si sa le trec la minusuri. Dar cam atat la capitolul minusuri. Deci, nici o legatura cu cartea in sine sau cu autorul. Vorbind de autor: Jonathan e tanar (32 de ani acum, romanul l-a scris la 24), are la activ cateva cursuri de creative writing (care se simt pe ici pe colo, dar nu suparator – deci e undeva la limita minusului), a scris pentru mai multe reviste si cateva povestiri inainte de a debuta cu romanul Totul este iluminat. Romanul i-a fost inspirat de propria viata, de cautarea propriului trecut, autorul plecand in Ucraina pentru a cerceta povestea bunicului sau.

Cartea imbina armonios umorul cu tristetea. Alex, ghidul lui Jonathan, un personaj plin de aplomb si culoare, nu poti sa ti-l imaginezi altfel decat in training si cu un lant gros de aur, ghiul si unghia de la degetul mic mai lunga decat celelalte. Cu toata aparenta de marlan, Alex e un bun prieten, un om gata sa ajute, comunicativ si descurcaret. Isi semneaza scrisorile catre Jonathan: Al tau, neprihanit, Aleksandr. Alex aminteste usor de Borat, fara vulgaritatea acestuia, exprimarile lui te fac sa iti doresti sa fi citit cartea in engleza, jocurile de cuvinte fiind probabil mult mai savuroase. Atmosfera creata aminteste pe ici pe colo de Pisica Alba, Pisica Neagra, iar unele parti de Veacul de singuratate al lui Marquez. De la Alex aflam “istoria” pozitiei 69, care se numeste asa deoarece a fost inventata in anul 1969, inainte de anul respectiv practicandu-se atat “suflatori cat si muzicute, dar niciodata in cor”. M-a amuzat teribil.

Actiunea se desfasoara pe mai multe planuri, in prezent, Alex pregatindu-se pentru intalnirea cu Jonathan, intalnirea lor si drumul spre trecutul lui Jonathan, si in trecut, scene din viata stramosilor lui Jonathan. Alterneaza de asemenea si umorul, scenele burlesti, cu tristetea uneori sfasietoare a singuratatii. Povestea fantastica a strastrastrabunicii lui Jonathan, Brod, aminteste de realismul magic sudamerican, intamplarile fantastice, iesite din comun impletindu-se cu viata obisnuita a satului de evrei “stetl”. Scenele in care parintele adoptiv al strastrastrabunicii lui Jonathan ii inventeaza un trecut si o mama, scriind pana si scrisori din partea “sotiei sale” adresate lui si ajungand sa se indragosteasca de sotia sa imaginara, sunt impresionant de triste. Brod tine chiar un jurnal al tristetilor.

Jonathan are ca baza a cautarilor sale o fotografie ingalbenita, un nume de tara si unul de oras, nume inventat, care e posibil sa nu fi existat niciodata. Mai are drept ghid pe Alex, pe bunicul acestuia – sfasiat intre amintirile din razboi si moartea sotiei lui – dureri datorita carora se pretinde orb (fara ca asta sa il impiedice sa fie soferul celor doi), si cateaua Sammy Davis Junior Junior, catea ghid pentru orbi si alienata mental. Suficient pentru ce avea de gasit. Calatoria lor nu poate fi rezumata in cateva cuvinte si e greu de descris. Scenele deosebite sunt atat de dese, incat singura solutie ar fi sa citez intreaga carte.

O fraza ce mi-a placut foarte mult: “Amintirile sunt mici rugaciuni catre Dumnezeu”. In carte, toata lumea scrie: Jonathan scrie cartea trecutului sau, Alex scrie scrisori catre Jonathan, Bord scrie un jurnal, locuitorii satului scriu, “noi scriem….noi scriem” repetandu-se obsesiv. Cel mai trist, Iankel, bantuit de spectrul batranetii si uitarii scrie mici mesaje catre sine, cu rujul lui Brod, pe tavan.

Pentru a incheia cu aceeasi paralela intre carte si film, cartea este mult mai complexa decat filmul, dar imaginile din film (casa Augustinei din lanul e porumb, casa plina cu manuscrise), vin in completarea “imaginilor” pe care ti le ofera lectura. O carte speciala, uneori fantastica, ce iti lasa un gust dulce-amarui – exact ca viata.

Nebunul de Alb (multumim, Simi)

Johnny Cash

Lavanda si Usturoi sau murmurul caselor, de Sergiu Singer

Cateva cuvinte despre autor te ajuta sa deduci, sa simti cat de speciala este cartea pe care o tii in mana: Sergiu Singer, grafician, architect, pictor-scenograf, scenograf de teatru si mai apoi de televiziune si film, architect si decorator de restaurante, hoteluri si vile – un artist adevarat, un om talentat, rafinat, un adevarat domn de moda veche.

Lavanda si Usturoi sau murmurul caselor imbina intr-un singur intreg omogen si armonios (pentru ca ce e mai important decat armonia?): amintiri evocate cu talent si har, retete speciale, fotografii vechi si farmecul Micului Paris. Pentru ca Bucurestiul evocat este al unei vremi trecute, un Bucuresti curat si frumos, un Bucuresti al caselor splendide, al vietii intelectuale intr-o perioada in care lumea nu se rusina de acest statut, a pietelor aglomerate si fermecatoare, cu oameni adevarati, cu produse adevarate, de la tara, (nu semiplasticurile de azi-atat oameni cat si legume).

Cartea incepe cu un “cuvant de insotire” (insasi acesta formulare ii da un farmec cu totul special), scris de Andrei Plesu, se bucura de o descriere magulitoare facuta de S. Levin (critic literar), o recomandare din partea lui Radu Beligan si se termina cu o harta a Bucurestiului, avand ca pietre de hotar cladiri splendide, de la Palatul Postelor pana la Palatul Sturdza. De un format special, o carte inalta si ingusta, cu hartie de buna calitate, o placere sa o atingi, sa o mirosi… Fiecare pagina iti ofera o noua incantare: o fila veche, scrisa de mana, cu o reteta, o fotografie cu o casa sau un detaliu de casa veche, o imagine a unei mobile vechi, a unui candelabru antic, o fotografie veche, sepia, o evocare fermecatoare a unor persoane speciale din trecutul autorului. Fiecare capitol este insotit de o reteta ce are legatura cu povestea respectiva, retete de bucate, in adevaratul sens al cuvantului, acela de sarbatoare a mancarii, de desfatare a simturilor.

Intreaga carte este o declaratie de dragoste facuta Bucurestiului – asa cum il vede autorul – gastronomiei, arhitecturii, artei, trecutului, o carte a amintirilor altei persoane, amintiri din care iti doresti sa faci parte, sa te identifici.

Aceasta carte mi-a fost recomandata si apoi trimisa prin posta (pentru ca nu o gaseam nicaieri) de o prietena de departe, artista talentata, fotograf incredibil, un om de o sensibilitate si o finete cum rar se mai gaseste. Multumesc, Iulia!

Senzational! Poiana Rotunda a disparut!!!

Legenda: Ceas/Ceasu’ = expresie folosita in grup pentru a desemna ceva rau. Exemplu: vedem un accident: “aici a fost un ceas”, era sa facem un accident: “era sa fie un ceas”.

Mda, ati ghicit. Nu am gasit-o… Dar sa incepem cu inceputul.

Plecam, cu vreo ora juma intarziere…ca na, asa stiu “unii” sa se organizeze. Cu amenintarea codului portocaliul planand asupra noastra si a corturilor ce urmeaza a fi instalate…. kilometrii trec in zbor, Clujul e tot mai aproape. Pe drum imi amintesc ca mi-am luat aparat foto si “o rog frumos pe Claudia” sa faca cateva poze. La fiecare peisaj pe care l-as fi fotografiat eu daca nu as fi condus, urlu isteric: “pomi la stanga, fotografiaza-i!!!”, “uite norii aia ce frumosi sunt, pozeaza-I, simte norii Claudia, simte poezia, in p*mea, simte poezia!!!” Claudia sopteste timid: ”dar am simtit capitele, sunt o poiata a capitelor, o poiata de literatura”. Dupa cateva zeci de minute de chin si stres, Claudia ii paseaza finut camera lui Mihai. Circul continua: “biserica, Mihai, biserica din stanga!! In stanga!!!!!!!! Nu aia noua, aia veche!!!!” Iata ce a reusit.

 

Biserica veche

Pe panga o poenita cu cai frumosi, scandez: Cal! CAL!!! CALLLLLL!!!!! Replica cu CAL! CAL! CAL! –urlata, imi va fi reptata de cateva zeci de ori pe parcursul weekend-ului.
Claudia si Mihai mananca o ciocolata lichida (fosta tableta), cu lingura, direct din ambalaj.
Mimi, cu alta masina, vine in paralel cu noi si ne pozam reciproc. Mihai isi face poze singur, pt HI5 :D.
La intrarea in Cluj ne regrupam si consultam harta. Varu’ Alin priveste norii vineti de deasupra padurii, zicand: “Daca acolo trebuie sa ajungem, e ceasu’”.
Dupa cateva strazi aglomerate, si invarteli pe stradute si stradele, Claudia cere indicatii de la niste localnici. Normal, Claudia, pt ca barbatii nu cer asta, ever… Gasim drumul, condusi vitejeste de Cosmin, care evident, il greseste. Trag masina langa niste domni care munceau cu o betoinera si Claudia ii intreaba. Il sunam pe Cosmin sa se intoarca si pornim pe drumul bun, iesim din Cluj, trecem de comuna Baciu, intrebam din nou (da, tot noi) drumul spre padure. Si il gasim. Ajungem. Primul contact cu copacii “ciudati” de la Baciu, iata:

 

Macel la Baciu

Ne alegem un loc la poala padurii, pentru corturi. Intru in padure si fac cateva poze… reale, netrucate, exact asa se vede. Iar calitatea imaginii si efectele vizuale nu se datoareaza, repet NU se datoreaza ploii torentiale, a faptului ca tremurau si agrafele din parul meu de frig. Nu.

In padure

Luminite misterioase

Instalam corturile.

Cateva poze absolut nepremeditate :D Intreaga iesire s-a desfasurat sub zodia toporului si a noroiului. Bietii mei tenisi de etamina, de megafite :D

Natura moarta cu topor si alcool

 

Tenisi si noroi...

Gasim si cateva cercuri misterioase, care nu au nici o legatura, din nou, NU au nici o legatura cu masina lui Cosmin si manevrele cu frana de mana.

Semne....

O cina rapida, si sa inceapa petrecerea!!! Muzica, dans si voie buna…pana tarziu in noapte, cand, cu curajul alcoolului, pornim intr-o incursiune in padure. Nu stim unde, nici macar de ce mergem, dar mergem. Pe langa poteca, printre copaci, urcam, coboram. Razvan cere liniste. In tacerea de o secunda, ne pufneste rasul. Razvan se enerveaza: “putina liniste, atata am cerut si eu!!” Lui Mihai ii vine ideea geniala sa ne faca o farsa si se parbuseste lesinat. Va regreta curand ideea, pentru ca ii carpesc niste palme de i-au dat lacrimile.
Nu mai stiu daca inainte sau dupa excursia noastra, dar nici nu mai conteaza, un grup de bucuresteni, noaptea, pornisera sa exploreze padurea. Fire sociabila, cum ma stiti, le ies in intampinare (cu comitet cu tot). Nu o sa reproduc aici dialogul avut de mine, grup, votca si ei…ideea e ca au preferat sa mearga in padure decat sa stea cu noi. Vladimir, te pup! (pt cunoscatori)
Ne intoarcem la corturi…si la somn.
Dis de dimineata, cu totul neobisnuit pentru o zona de deal si padure, suntem inconjurati de o ceata misterioasa, ce nu are nici o legatura cu zona, sau cu ploaia din noaptea anterioara si soarele ce rasarea, sau cu orice alt fenomen natural. E o ceata misterioasa de Baciu, si gata, da?!?
La fel de misterios si inexplicabil, nu mi-e foame deloc, in schimb mi-e tare sete. :P
Parte din noi pornim sa cautam Poiana Rotunda. Evident, prima data eu si Claudia pornim pana in satul din imprejurimi sa cerem indicatii. Paranteza: satul parea complet nelocuit, in 3 zile nu am vazut aproape nici o miscare in afara de cativa catei. Gata paranteza. Intr-o curte doi batrani si un tip mai tanar. Mosu ne descurajeaza, cu un gest spre padure, si ne zice ca Poiana e la vreo 10 km. Ne intelegem rapid cu Clau sa nu ii spunem lui Razvan. Pentru ca batranii ne ingora si ne rapsund cam in doi peri, insistam sa il chemam pe tipul tanar sa ne ghideze. Ne spune si de un lac din impreujurimi care ne-ar fi in drum. Deja ne vedeam curate, spalate, deznorioate, racorite…. In versiunea lui Poiana e la 2 km, decidem sa il credem pe el si pornim….

Asea….drumul prin padure a frumos, verde, noroios. In drum intalnim o casa parasita, in ruina. Se rememoreaza scene din The Hostel si se fac scenarii noi. Razvan e convins ca acolo a fost un ospiciu. Gresia din baie, fiind alba, il determina sa creada asta…ulterior aflam ca fusese un restaurant, unde s-a chefuit la greu… Cam tot aia.
Mergem, mergem, cale lunga sa ne-ajunga…. Faimosul lac ne sfarma toate visele curate, e plin cu stufaris, apa nici nu se vede, continuam drumul innecati in noroi. Langa lac intalnim si un grup de 4 batrani (btw, doar batrani am intalnit pe acolo), care ne incurajeaza ca suntem pe drumul cel bun.
Gasim locul cu bancute si pat amenajat despre care am citit si pe net. Din nou poze, scenarii.
Ne continuam drumul…pana ajungem la o raspantie. Din drumul principal se desprinde o poteca, Alin simte ca pe acolo e drumul, simte chemarea poienii, a duhurilor, a fratilor de pe alta planeta. Il urmam. Ne ratacim, fireste. Poteca se termina intr-un luminis, deloc rotund, la baza unui povarnis. In varful dealului, padurea. Decidem sa nu o mai lungim intorcandu-ne si o luam piepits, pe deal, spre padure. Bad choice. Dealul e separat de padure printr-o rapa la 90 de grade, adanca si lata. Ne intoarcem…la intersectie ne continuam drumul. La fiecare pas facut inainte, alunec jumate inapoi, prin noroi… Incepem sa obosim si sa ne enervam, dar ambitia e mai puternica. Nu am venit atata drum sa renuntam acum! Suntem oameni hotarati, puternici. Aproape toti. Mihai renunta, se intoarce, singur.
Trecem pe langa un copac pe care scrie un P si o sageata, cu rosu. Sunt convinsa ca e un indicator spre poaiana, si mergem mai inviorati. Intr-un final, ajungem intr-o poaiana pare, de forma neregulata, intens populata de fluturi, plante, gaze, flori, greieri, lacuste, si, dupa cum vom afla curand, capuse. Nu stim ce sa facem, daca sa mergem mai departe sau nu. In timp ce decidem asupra unui scurt popas, vad miscare pe un delusor din fata. Alerg spre silueta din padure, strigand iuhuuuuuuuu (pe tonul Israelei strigandu-l pe Liviu – pt cunoscatori). Ma catar pe un picior de pod, din piatra, ce abia se mai tinea in doi bulgari de pamant, deasupra unei rape stancoase, mici, dar…na, si sar, forfecand mainile si picioarele: Iuuuuuuuuhuuuuuuuu, iuhuuuuuuuuuuuuuu. Suprinzator si complet atipic, nu cad. Or fi efectele Baciu, totul e pe dos? Dintre tufisuri rasare un domn in slipi rosii, cu niste plase in mana. Strig: spre Poaiana rotunda????? El: ce??? Eu: Spre Poaiana rotunda, pe aici??????? El: n-aud!!! Eu, pe un ton mai jos: esti surd, in pana mea?? Asta aude, evident! (in paralel, pe un ton mai jos, reproduc tot dialogul prietenilor care stau tolaniti la soare…adica, replicile lui). Urlu din toate puterile: SPRE POAINA ROTUNDA PE AICI?????????????? El: de 30 de ani stau in zona si nu am auzit de Poiana rotunda! Ma ambalez: nu iti bate joc acuma, dup ace am bautut atata drum!!!!!!!!!!!!!! El: serios! si dispare printre tufe. Norocul lui ca nu am avut toporul la mine…..
Ma intorc la grup si ma trantesc in iarba, ne consultam ce sa facem. Intr-un final, Cosmin, Dani si Mircea decid sa exploreze putin imprejurimile, noi ii asteptam. Ne facem prieteni, printre fluturi, pe burta la Razvan, pe picior la Claudia… “Prietenul” meu, cu slipul rosu, tot apre si dispare din tufe. Ii adresez urari de bine, lui si familiei, dezbatand intre noi dialogul. Razvan face mishto pana la infinit de faza cu “30 de ani”, zicand ca de fapt omul pornise de la mare, pe jos, pana la Baciu, slipii decolorandu-se de la soare si inghet. Incepem sa ne intrebam, noi de cati ani ratacim prin padure, de cati ani stam in poiana. Prietenul cu slipii rosii se apropie de noi, aparand si disparand prin tufisuri. Dandu-si seama intr-un final ca are de-a face cu mari doamne si dive, si-a pus un short albastru. Claudia socializeaza cu el, afland astfel ca suntem in Cheile Baciului. Eu, avand in cap Cheile Turzii, Ordancusei, Nerei, nu imi imaginasem ca cineva ar avea tupeul sa boteze un drumeag prin padure: Chei. Deh, marketing turistic! Tot el ne informeaza (dupa ce stam de 45 de minute acolo) sa nu stam in iarba, ca sunt capuse.

Cosmin, Dani si Mircea se intorc, fara nici un rezultat, incearca sa ne pacaleasca, dar nu tine. Ne intoarcem, obositi, noroiati, semidezamagiti. La intoarcere, NU MAI GASESC COPACUL CU P-ul ROSU!!! Din fericire l-am fotografiat anterior, deci, a existat. Cred.
La corturi, supriza! Duminica fiind ziua lui Milu, tatal lui (are un laborator de cofetarie/patiserie) a pregatit un tort. Special. Nu scrie La Multi Ani, Milu! Ci: Baciu sau… ceasu! :)
Ne odihnim, facem plaja, citim, dormim. Pornesc singura prin padure, intr-o expeditie fotografica, si pentru a indeplini o indatorire de onoare :)

La apus, inca o poza misterioasa, care nu are nici o legatura cu aeroportul din Cluj, aflat in apropiere. Senzational si misterios din nou, poza refuza sa se incarce pe blog!!! Incredibil.

 
Se lasa seara, pe langa foc, jucam mima. Imaginea cu Mircea mimand: Heidi, fetita muntilor…de nedescris. Am ras pana la limita lesinului. Jocul continua, jucam “pe filme”, evident degenerand … Dani ne uimeste cu vastele cunostinte de titluri de filme x-rated :D.

La miezul noptii ii cantam La Multi Ani lui Milu, desi eu insist ca e prietenul nostru si il iubim, sa nu il torturam. A supravietuit, e calit.
Rand pe rand, ne retragem la corturi. Dorm cu Claudia si cu Alin care, de noapte buna, si cu legendaru-i talent, insista sa ne cante Rammstein, intr-o germana racnita, improvizata.
A doua zi, impachetarea si plecarea.
Ecologie la margine de padure:

Ecologie

Si ca sa nu credeti ca le-am fotografiat si lasat acolo, i-am pozat si pe Mimi si pe Milu cum le incarca in portbagaj, printre bagaje.

Pe drum inapoi ne oprim la Manastirea din Ciucea, facem niste poze si ne imprietenim cu niste ursuleti de catei ciobanesti, superbi, facem o pauza de cafea la Route 60, cu niste vechi prieteni, soferi de tir (Buna Hassan, tot pe ruta asta?), si o pauza de masa inainte de intrarea in Salonta, la un local unde se afla cel mai mare ceaun de gulas, inscris in cartea recordurilor. Pe drum planuim sa ne inchidem telefoanele si sa nu aparem azi la firma :) N-am facut-o. Si…..hom suit hom.

In loc de concluzie, am gasit ce am cautat? Raspuns: da.

ceata misterioasa- checked (ca se datoreaza unor fenomene naturale, nu ii scade din mister, nu?)

copaci strambi (cat tine padurea)

zgomote ciudate (copacii fiind cate doi sau trei porniti dintr-o radacina, se freaca intre ei cand bate vantul, producand sunete)

ochisori lucitori in noapte (la cati catei vagabonzi sunt in zona….)

urme misterioase (mda….)

extraterestrii (ei, EI, sunt printre noi)

Singurul esec: Poaiana rotunda….dar, raman deschise posibilitatile :)

Hai-Hui prin Apuseni

Cateva poze facute prin Apuseni cu un aparat foto care a decedat curand dupa turneul acela. In unele cazuri, defectiunea lui a creat efecte de lumina interesante. Dupa ce am facut mishto pana la infinit de erorile aparatului, am ajuns la concluzia ca amintirile nu se decoloreaza. Deci, si infinitul are un final.
Oricum, frumusetea locurilor e aceeasi.
Si: vine vacantaaa! :)

Cascada Sipote

Cheile Turzii

Cabana Vanatorilor din Cheile Turzii

Manastirea Rimetea

Manastirea Rimetea

Manastirea Rimetea

Satul Lupsa

Troita in Lupsa

Manastirea Lupsa

Raza la Manastirea Lupsa

Manastirea Lupsa

Manastirea Lupsa

Manastirea Lupsa

Acasa la Avram Iancu

Dealu' cu Melci

Spre Cascada Pisoaia

Spre Cascada Pisoaia

Cascada Pisoaia

Cascada Pisoaia

Caruta in livada

Casa veche

Valea Bucinis

Pe Garda Seaca

La Matisesti

La Matisesti

Supravietuitorul

Steu de Arieseni

D'ale casei

...si gospodariei

Valea Iarba Rea

Zmeura

Iarba Rea

Spre Moara VECE de 300 de ani

Festivalul ZILE SI NOPTI DE LITERATURA – 2009

…to whom it may concern :)

Uniunea Scriitorilor din Romania organizeaza in perioada 11 – 16 iunie 2009 a opta editie a Festivalului International Zile si Nopti de Literatura, care va avea loc la Neptun si Mangalia.

Evenimentul reuneste 58 de participanti din tara si de peste hotare, acoperind intreaga arie de manifestare a culturii scrise: scriitori, traducatori, editori, critici si redactori de presa literara. Sesiunile de lecturi vor oferi poetilor si prozatorilor posibilitatea de a citi din creatiile lor.

Colocviul invita la o dezbatere privind LITERATURA SI POLITICUL – CAT RESPECTAM, CAT CRITICAM. Opinia cea mai raspindita este ca scriitorul este un opozant prin insasi natura artei sale, altfel spus, un cenzor moral al societatii. O intrebare este daca scriitorul este un opozant cu orice pret, daca atitudinea lui consta inevitabil intr-un refuz al ordinii consacrate sau al puterii.

Ultima zi este dedicata Ceremoniei de decernare a premiilor: Marele Premiu OVIDIUS, in valoare de 10.000 euro, va fi acordat unei personalitati literare de notorietate, de catre Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National si Premiul Festivalului, pentru un tanar scriitor, acordat de Primaria Municipiului Mangalia (in valoare de 5.000 Euro).

Participantii la a VIII-a editie a Festivalului ZILE SI NOPTI DE LITERATURA – 2009

Kiril Kovaldji, Vladimir Sorokin (Rusia);
Krzysztof Varga, Szymon Wcis³o, Janusz Drzewucki (Polonia);
Lucija Stupica, Aleš Debeljak, Marko Sosiè (Slovenia);
Aleksandar Sajin (Danemarca);
Yasuhiro Yotsumoto (Japonia);
Rui Zink (Portugalia);
Omar Lara (Chile);
Brigitte Freund (Germania);
Myriam Diocaretz, Philip Meersman (Belgia);
Mariana Dan, Enes Halilovic (Serbia);
Sean Cotter, Joey Goebel, Dumitru Radu Popa, Sharon Mesmer, Eva Hoffman (Statele Unite ale Americii);
Péter Esterházy, Anamaria Pop (Ungaria);
Arnau Pons (Spania);
Dinu Flamand, Ioana Craciunescu (Franta);
Leo Butnaru (Republica Moldova);

Nicolae Stoie, Nichita Danilov, Gellu Dorian, Adrian Alui Gheorghe, Andrei Bodiu, Alexandru Vlad, Calin Vlasie, Ion Muresan, Radu Voinescu, Traian T. Cosovei, Augustin Fratila, Florina Ilis, Ioana Ieronim, Filip Florian, Florin Toma, Ion Bogdan Lefter, Simona Popescu, Szilágyi István, Florin Bican, Denisa Comanescu, Nicolae Prelipceanu, Nicolae Manolescu, Angelo-Nicolae Mitchievici, Nicolae Rotund, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Dan Cristea, Horia Garbea, Irina Horea, Magda Groza (Romania).

http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/Social/133255/Zile-si-Nopti-de-Literatura-la-malul-marii.html

Saudade

Nostalgia
E versul acela al lui Borges, pe care
Nu o sa mi-l amintesc niciodata…
Si melodia aceea pe care o fredonez
Uneori in gand, fara sa stiu
Daca am auzit-o vreodata…
E parfumul acela care se materializeaza
Parca din nimic si apoi dispare.

Vreau sa cladesc un altar,
Pentru zeii cartilor pe care
Nu le voi citi niciodata.

Pentru zeii oamenilor
Pe care nu ii voi cunoaste niciodata.

Pentru zeii locurilor
Pe care nu le voi vedea niciodata…

Un episod din istoria nepasarii – tablitele de la Tartaria

Pe un camp din Romania istoria este arata. Cu plugul. Sau cu tractorul. Si peste ea se seamana, se secera, se culege, se ara din nou. Pentru ca asa stim noi sa ne apreciem tara si istoria. Cand plugul rascoleste pamantul, scoate fragmente de ceramica, fragmente de istorie, fragmente de trecut. Taranii injura si le scuipa, pentru ca le stau in calea treburilor. Romanii le injura si le scuipa, pentru ca acestia suntem noi.

Pe campul acesta, candva prin anii ’60, un arheolog roman a descoperit, alaturi de niste figurine de lut si piatra, bratari de scoici si oase vechi, 3 tablite de lut. Inscriptionate. Cu niste scrijelituri despre care se zice ca ar fi cea mai veche scriere din lume. Dar nu are cum sa fie…doar e din Romania. Unii arheologi au datat tablitele ca avand in vechime de peste 7000 de ani. Asta ar insemna ca undeva in Romania, s-a scris, cu aproximativ un mileniu inainte de data considerata pana acum a fi a nasterii scrierii, in Mesopotamia. Evident ca nu pot fi datate cu exactitate, pentru ca la momentul descoperirii lor, calitatea le-a fost deja compromisa, prin spalare si apoi ardere in cuptor. Deci, nu vom sti niciodata. Tot in pur stil romanesc, singurul lucru lipsind – filmarea de catre OTV – descoperirea a fost incununata cu un circ, intre arheologul descoperitor, Vlassa, si alti arheologi, romani si straini, nemultumiti fiind, acestia din urma, ca decoperirea nu a fost fotografiata, ca Vlassa a refuzat sa colaboreze cu ei si a evitat sa dea detalii despre decoperire. Am citit intr-un articol ca de fapt unul dintre ucenicii lui Vassa, nu foarte experimentat, a facut descoperirea, a scos tablitele ca pe oricare alte bucati de ceramica, si le-a impachetat. Vlassa a dus pachetul la Cluj si vazand ca tablitele sunt acoperite cu un strat alb, presupus datorat depunerilor de calcar, specialistii le-au spalat cu apa si acid clorhidric, ulterior descoperindu-se ca depunerile albe se datorau laptelui de var din compozitia lutului. Inca un pas spre distrugerea lor, alaturi de arderea in cuptor. Tot circus style, Vlassa a fost acuzat ca ar fi fabricat el insusi tablitele sau ca le-ar fi furat din colectia descoperirilor de la Turdas, ale baronesei Sofia von Torma.

Specialistii afirma ca tablitele fac parte dintr-un vast sistem de comunicare neolitic, intins pe toata Valea Muresului. Dar unde sunt celelate tablite, sau celelate scrieri similare si apropiate ca data, pe alt suport decat tablita de lut, din Romania? In contextul descoperirii unor tablite similare in Bulgaria se vorbeste despre un sistem al scrierii Dunarene – Vechea Scriere Dunareana – botezata asa de Marjia Gimbutas, cea mai cunoscuta specialista in acest domeniu.

Si osemintele descoperite impreuna cu tablitele au fost initial presupuse a fi ale unui barbat, ulterior descoperindu-se ca apartin unei femei, probabil o mare preoteasa, denumita in unele cercuri Milady Tartaria.

Inscriptiile de pe tablite reprezinta: la doua dintre ele, cele discoidale, simboluri stilizate animale si vegetale, iar a treia, dreptunghiulara, grupuri de semne despartite prin linii. Cele rotunde au orificii care pot fi suprapuse, iar cea dreptunghiulara sta fixa in mana stanga. Inscriptiile au fost interpretate atat pictografic prin analiza imaginilor, cat si prin asocierea cu scrierea Sumeriana, scriere care in fapt nu exista la data presupusa a scrierii tablitelor. Ce semnifica nu s-a decoperit deocamdata. Probabil e o poezie, pentru ca, nu-i asa?, romanul s-a nascut poet.

Din anii ’60 pana acum, doar in 1989 s-au mai facut sapaturi la Tartaria, ocazie cu care s-au descoperit urmele sapaturilor anterioare, cele din anii ‘60. Si atat. In Romania nu exista bani pentru acest proiect. Nu exista nici macar interes pentru aceste cercetari, efortul necesar fiind prea mare si recompensele prea mici. Suntem prea slabi intelectual, moral, suntem prea fara coloana vertebrala pentru a ne insusi, sustine, impune aceasta descoperire sau macar cercetarea si discutarea ei. Suntem prea lipsiti de cojones pentru a ne asuma o analiza obiectiva, specializata, un raspuns, un eventual esec sau o eventuala impunere in lume ca „poporul care a nascut scrisul”. Strainii nu vin sa cerceteze pentru ca in cercurile arheologice nu se discuta despre asta, pentru ca animozitatile si intersele tin orice cercetator care se respecta departe. Situl nu este protejat, cum s-ar proceda intr-o tara civilizata. Este arat. Distrus.

Pentru ca nu ne pasa.