Leonard Cohen – 4 septembrie, la Bucuresti

Sa te tii alergatura! – Dave Eggers

Motto: Here I am, rock you like a hurricane.

In prag de concediu, am ales o carte cu o coperta foarte potrivita momentului. Un indicator cu multe destinatii, care de care mai exotice, in mijlocul unui drum, te invita la o calatorie pe care o presimti nebuna si amuzanta. Si asa a si fost. Pana la un punct.

The Times zice despre cartea asta: “Salinger, Kesey si Kerouac intr-unul singur”. Pe mine Salinger cu lanul lui de secara m-a lasat rece, inca din tinerete, Kesey in afara de cuibul lui de cuci nu mai are nimic, iar Kerouac e clar dintr-o cu totul alta liga decat Eggers. Asa ca nu-mi ramane decat sa ma conving singura daca imi place sau nu.

Inca de la prima pagina esti avertizat ca toate intamplarile din carte au loc dupa moartea lui Jack si inainte ca autorul si mama lui sa moara intr-un accident de feribot. Cum a stiut autorul ca va muri dupa ce va scrie cartea…I wonder. Dar am apreciat umorul. In cateva cuvinte, eroul principal, Will, impreuna cu un bun prieten, Mana (Hand), decid sa plece in jurul lumii, intr-o saptamana (atat cat isi poate lua Mana concediu) si sa scape de niste bani care Will simtea ca ii cazusera din cer. De fapt, Will fuge de durerea cauzata de moartea celui mai bun prieten, Jack, intr-un accident de masina. Aceasta durere il va urmari pe tot parcursul calatoriei, va marca, ba chiar va determina unele din momentele cheie ale cartii. Banii pe care Will ii castigase pozand pentru logo-ul unei firme de becuri vor marca si ei calatoria, Will incercand sa scape de ei daruindu-I persoanelor care credea ca au nevoie de ei. Persoanele pe care le alege si momentele pe care le alege creeaza situatii mai mult sau mai putin comice in carte. Dupa ce fac cateva varinate de itinerarii, Will si Mana decid sa inceapa cu Groenlanda. Si ajung in Senegal. Pentru ca in Groenlanda bate vantul, logic. Deoarece sunt mereu contracronometru, orice intarziere este o tragedie, orice incetinire un complot impotriva lor, orice functionar de la vama sau de la aeroport, un dusman. Aterizarea in Senegal este plina de revelatii, in primul rand ei trebuind sa isi spuna si repete unul altuia ca sunt in Africa, in Africa, pe un aeroport african, si ca respira aer african, amestecat cu mult soare. E soare si in vant, e soare si in respiratia lor. Nici nu ajung bine la hotel ca si incep sa isi caute urmatoarea destinatie. Negasind nici un zbor convenabil inchiriaza o masina si pornesc sa exploreze Senengalul. Traseul continua halucinant cu Marocul, Estonia, Letonia, Mexic – asta in mare. Acu’, in mic:): Will, framantat de moartea lui Jack are mereu flashback-uri cauzate de diverse oameni cu care ia contact si situatii prin care trece. O idee suprinzatoare, chiar Borgesiana este faptul ca Will isi vede amintirile ca pe o arhiva gestionata de humanoizi cu aspect de molie, care ii aduc dosare cu amintiri, informatii, etc, si chiar isi iau libertatea de a-I aduce dosare nesolicitate, in speta cele despre moartea lui Jack. Personajele secundare sunt bine conturate, unele chiar mai detaliat decat Mana, pe care cu greu ti-l imaginezi in vreun fel. Momentele alese pentru a darui banii si persoanele sau locurile alese creaza situatii de un comic uneori trist, uneori enervant: incearca sa lipeasca banii de magarii intalniti in drum, “negociaza” la sange cu un negustor pentru un obiect nesemnificativ din pravalia lui, oferindu-i sume tot mai mari, inventeaza o harta a comorilor si ingroapa banii, etc. Will isi imagineaza dialoguri purtate cu Jack, cu Mana, cu cei din jur, scrie carti postale catre cei de acasa, fara sa termine niciuna. Tot Will este bantuit si frustrat de o bataie pe care o incasase in locul lui Mana si care il desfigurase. Mana are cunostinte enciclopedice de cultura generala, mai mult sau mai putin reale. Dintr-un exemplu de cunostinte de cultura generala a lui Mana aflam si de unde provine titlul cartii, in original: „You shall know our velocity” – mesaj sapat in piatra de un trib din Chile, „Saritorii”, mesaj destinat conchistadorilor. Candnuvorsaiiinteleagaceidinjurvorbesclegandtoatecuvinteleintreele.

Apoi se intorc, fiecare la casa lui. Dialogul de despartire este emblematic pentru relatia dintre cei doi:
“- Ma bucur ca am facut-o, a spus el. (Mana, adica)
– A fost o saptamana ca lumea, am spus eu.
Ne-am strans mana si ne-am luat la revedere. “

In finalul cartii Will ne anunta ca: “timp de inca doua luni minunate si interminabile, am trait.”

Am vazut aceasta carte intr-o “leapsa literara” calificata drept cea mai proasta carte citita. Nu o fi ea o capodopera, dar nici proasta nu e. Concediu, nu? :)

PS. Versurile din Scorpions din motto sunt textul ales de Mana a fi scris pe un plic cu bani donati.

Goran Bregovic – Bubamara

Poveste de weekend

Nici la Finis (a se citi cu eshas) nu a fost sfarsitul. Dar nici inceputul.

Toata saptamana anterioara weekend-ului a fost o saptamana a secretelor si a conspiratiilor, planuind petrecerea supriza pentru Sandu. Cand ajungem in Beius, traversam repede centrul, avand toti ochelari mari de soare, convinsi ca asa, Sandu nu va recunoaste masina. Masina pe care o ascundem in spatele hotelului. Cu celelalte. Ne strangem toti inainte de ora la care Tempe trebuia, sub un pretext inventat, sa il aduca pe Sandu la hotel, ne pregatim fain fain ca fetele, bijouuri, farduri, oja (nu Razvi? :D), apoi coboram si alegem locul unde sa ne ascundem. Se fac tot felul de speculatii, daca Sandu stie, daca banuieste, daca se va bucura, pentru cine va fi supriza, etc? Apare si Sandu, urlam toti: Supriza!!!!!, nu pare prea suprins….dar cireasa de pe tort urmeaza sa apara. Sandu primeste cadoul de la noi: niste zdrente si o cana cu ….un ceas, evident, si mesajul: “Lucrurile bune se intampla cand te astepti mai putin”. Prietenii stiu de ce :). Era sa uit: si un tort pe care l-am casapit personal cu un cutit mare si lat. Mutam de vreo 3 ori toate mesele de pe terasa, pana ne gasim fiecare locul. Apare si cealalta supriza: i-am adus-o lui Sandu pe Ancuta, de departe. Pupaturi, imbratisari, etc. In rest cheful a decurs cam ca orice chef: mancare, multa bautura, muzica, fashuri :). Hotelul avand si cateva piscine cu apa termala, baietii insista sa se scalde la nudul gol. Nu doar baietii…dar, what happens in Vegas….;)
A doua zi, dupa un mic dejun rapid, ne grupam si pornim spre Finis.

Spre Finis

Ne oprim la Popasul de sub Cetatea Finisului, pentru celebrii virsli, si ramanem acolo sa campam. Socializam cu Doamna Viorica, si cu cealata doamna, pe care din pacate am uitat cum o cheama. Din prima clipa in care l-am vazut pe domnul Nini, paznicul popasului, un domn slab, intre 55 si 60 de ani (mai, mai,mai), sapca albastra, am simtit ca ne va lega o frumoasa prietenie.  Poate si pentru ca a insistat sa ne arate sarpele. Un sarpe pe care l-a prins in seara anterioara, ucis, si agtat intr-un copac, probabil ca o avertizare pentru alti amatori. Nu am vazut nici un sarpe, pe tot parcursul weekendului, deci…a functionat.

Dl. Nini

Dupa o portie de mancare si oleaca de beiutura, o parte din noi pornim spre Cetatea Finisului, pe un traseu stiut de Sandu, din tinerete. (A se retine aceasta precizare, se va vedea mai tarziu de ce). Fireste, cetatea e in varful unui deal, la ea se ajunge pe o poteca. Dealul este extrem de abrupt, pe unele locuri poteca ajungand sa fie aproape verticala. Traseul se dovedeste a fi extrem de dificil pentru o Diva ca mine, obisnuita doar din limuzina in limuzina, si suprasolicitata de viata conform cliseului: “sex, drugs and rock and roll”, de care, cel putin partial, sau ma rog, adaptat, am abuzat in seara anterioara. Cu dese popasuri, cu sudoare, sanje si alte de genul…jurandu-mi ca ajung sus si daca ma catar tinandu-ma cu dintii de radacini si de stanci, cu suportul lui Mircea care se ofera sa imi care gentuta cu Goofy – ajung. Restul trupei, care a ajuns deja, coborau dezamagiti: “pentru un zid ne-am chinuit atata”. Mie mi-a placut, evident, si oricum, la ce sa te astepti de la niste oameni care nu simt norii sau frumusetea canii rosii de la fantana din raspantie. In fine, nu toti putem fi artisti…

Cetatea Finis

Ne intoarcem, acompaniati de sunetul unor tunete ce se aud in departare. Din fericire a fost alarma falsa. Drumul prin padure e foarte frumos, copacii fiind de departe mult mai interesanti si mai ciudati decar copacii de la Baciu. Pun pariu ca si duhurile sunt mai active aici.

Copac

Nu ajungem bine la popas unde lumea bea si joaca table, ca ma loveste din nou cheful de duca. De data asta cu masina, spre Schitul care cica se afla la 12 km distanta. Nu stim exact de unde porneste distanta respectiva sau ce unitate de masura a fost folosita, dar sunt mai mult de 12 km. A meritat. Drumul serpuieste printre niste dealuri domoale, impadurite, pe ici pe colo cu poienite pline cu flori, pe malul raului. Din loc in loc vedem si cate o cabanuta sau cate un loc de camping, unde insist sa ii salut pe toti prietenii nostri de acolo. Imi raspund toti, ca unei Dive, si isi vad de treaba, stiu toti ca in weekend-uri nu dau autografe. Drumul este bolovanos, si pe alocuri burtica masinii se freaca de bolovani, provocandu-ne emotii. Intr-un moment de inconstienta ii spun lui Razvi: “auzi varu, daca tot asa rau e drumul, hai sa lasam masina si sa mergem pe jos de aici, nu poate fi asa departe”. Razvi imi rade in nas, fara ca macar sa reduca viteza. Din fericire. Pentru ca, muuuuuuuuuuuulti kilometri mai tarziu, ii zic: “varu, mai tii minte ce departe a fost cand te-am intrebat daca nu vrei sa mergem pe jos de acolo?” Razvi imi raspunde cu in ras semimarait rautacios/amuzat, cunoscuta fiind pasiunea lui pentru mersul pe jos. (In palmaresul lui se numara Everestul, o dugheana de unde a cumparat tigari, drumul parcurs de la masina pana la ea: 10 m, Mont Blancul, un traseu dificil dintre scara blocului si chioscul din colt: 120 m, traseul de pe dealul Siriei, de acasa pana la casa parasita: 1 km, drum intampinat cu replica: ioi, mai avem mult pana ajungem ?!?!?! rostita la iesirea din curte, vreo 6 km prin asa zisele Chei ale Baciului, parcurse eroic, si, SIIIIIII, fabulosul traseu de 8 km, de la partia din Vartop pana in centru Arieseniului, drum epopeic pe parcursul caruia au trecut anotimpurile, a nins, a plouat, a fost soare, fasul I s-a udat si I s-a uscat, flori au inflorit si s-au ofilit, etc, etc…)

Schitul Huta

La Schit e superb. Fireste, si pana la Schit trebuie sa urci putin pe un deal, pe o poteca cu scari facute din radacini de copaci, dupa ce traversezi un podet de lemn, peste un paraias rapid. Bisericuta si chiliile sunt intr-o poiana larga, inflorita. Cateva instantanee si ma imprietenesc repede cu Getuta, o ciobaneasca uriasa, alba, frumoasa, ce urmeaza sa fie mamica curand. O scarpin pe burtica pana la infinit. Socializez si cu calugarul schitului, fratele Patrimon, un baiat tanar tare, cret si foarte frumos. Imi spune ca locuieste acolo de 6 ani, si coboara doar din cand in cand in oras. E foarte comunicativ si pare bucuros de oaspeti. Primesc in dar si cateva iconite, iar cand vreau sa le platesc imi spune sa dau banii respectivi unei persoane nevoiase. La plecarea de la Schit simt nevoia sa concluzionez: “ma bucur ca am venit aici! Mi-a placut foarte mult!” Razvi exclama exasperat: “stim, Stimata, STIM!!! Intotdeauna spui asta cand mergem pentru prima data undeva!”

Biserica Schitului

Ne intoarcem la Popas, montam corturile si seara poate sa inceapa. Ne jucam cu post-it-urile si traditionala mima. Daca in mod normal Mircea este senzational la mima (si nu s-a dezmintit nici in seara asta), totusi, Romina a reusit sa ii fure stralucirea, cu o faza de neuitat care cu siguranta va intra in legendele noastre, alaturi de multe altele. :) E o seara mult mai linistita decat precedenta, putin vin rosu, radem mult, povestim, asteptam sa rasara luna care da sa apara de dupa deal. Cerul este plin de stele, vantul fosneste usor printre copaci, raul canta langa noi. Amintiri, glume, rasete, ironii, replici, nostalgii, vin rosu, etc… Ajung la concluzia ca imi place mult mai mult seara asta decat cea de ieri. Probabil imbatranesc :)
Pe cand sa ne retragem in corturi, Claudia exclama: “Uite luna, Stimata, e aproape plina!” In cort, pe care l-am instalat printre niste musuroaie, convinsi fiind ca am reusit sa le evitam, Razvi descopera ca are unul intr-o zona ce ne determina sa il ironizam: “futi cartitele, varu?” Ulterior descopera ca musuroiul este o pereche de pantaloni de-ai mei uitati somehow in sacul lui de dormit, care mai apoi se dovedeste a fi o bluza de-a lui de training, uitata de la Baciu.
Dimineata, ma trezesc prima, imi iau cartea si ma instalez la niste bancute sa citesc in liniste pana se trezeste restul lumii. Nu pot. Dupa cum m-am asteptat, noul meu prieten, domnul Nini insista sa socializam. Dupa dragul si detaliile cu care mi-a povestit viata lui, cred ca i-ar fi placut ca cineva sa consemneze undeva conversatia noastra, asa ca iata:
Story in story
Domnul Nini, are vreo 55-60 de ani, este slab, carunt, ii lipsesc doi dinti din lateral-fata. Probabil ii lipsesc de mult timp, deoarece are gura usor stramba incercand sa acopere acel mic defect, si din aceasta cauza vorbeste putin ciudat, unele cuvinte trebuind sa le deduc. Imi spune ca a lucrat toata viata in turism: la Moneasa, la Baile Felix, vara sezonier pe litoral, ultimii 20 de ani la Boga (btw, in seara anterioara am ajuns la concluzia ca deocamdata Boga se mentine pe locul 1 ca cea mai tare destinatie/petrecere la care am fost impreuna), iar dupa ce s-a pensionat a inceput sa lucreze ca paznic de noapte la Popas. Are ochii carpiti de nesomn. Afland ca suntem din Arad se entuziasmeaza: “si eu cunosc pe cineva din Arad!!!” Imi da indiciile: “il cheama Vasile, lucreaza la Tricoul Rosu!” Si ca argument suprem ca trebuie sa il cunosc, imi spune pe un ton scazut, conspirativ (desi suntem singuri, despartiti de ceilalti de o pajiste de cateva sute de metri): “inainte a lucrat la Securitate”. “Nu, nu cred ca il cunosc”, baigui eu, vag. Simt ca l-am dezamagit. Dar isi revine repede, imi povesteste despre greselile pe care era sa le faca patronul Popasului in legatura cu locatia, organizarea, etc si cum l-a determinat el sa se razgandeasca, apoi despre unele greseli pe care era sa le faca primarul, dar in urma sfaturilor sale inspirate probelemele au fost evitate, de asemenea si pe episcopul catolic l-a ajutat in unele situatii. Il cred. Ma intreaba daca am fost la cetate si pe ce drum. “Cum pe ce drum?!?”, zic, cu spranceana ridicata. Rade: “v-a fost greu pe poteca, nu??? Era mai usor pe drumul astalaltu”, zice, si imi arata un drum mare si lat ce porneste din drumul principal, la cativa metri de Popas. (Multumesc, Sandu!!!!) Isi da sapca jos si isi trece mana prin par. Simt ca am devenit mai intimi. Dar se trezeste Claudia si ne invadeaza oaza de la bancute. Mai povestim putin si ne despartim. Mi-a placut sa il cunosc pe domnul Nini, e un personaj care trebuia scris.

Ziua trece frumos si linistit, povestim, fetele fac plaja, Razvi isi tine promisiunea si imi face clisa fripta, eu, inca sub efectele stranii de la Baciu dorm la amiaza. Ancuta si Sandu continua cu tandreturile. Pana la despartire. Din nou acasa, cu inca o amintire frumoasa “la colectie”.

Langa Popas

Radacini

O seara obisnuita, la Perla

Vorbeam intr-o seara cu varushana Claudia, daca avem sau nu noi un loc al nostru, unde iesim, etc. Dupa ce am trecut in revista cateva din locurile preferate: Café Literario (preferatul meu, evident), Flex-ul (cand ne simtim rockeri rebeli), Perla…am ajuns la concluzia ca la Perla iesim cel mai des si stam cel mai mult, asa ca ala trebuie sa fie locul nostru.

Perla este o unitate de deservire a populatiei, inca de pe vremea prerevolutionara. Asta se vede inca, in decoruri, fetele de masa, tacamuri, ospatari. Inauntru, salile de restaurant sunt incapatoare, intunecoase si racoroase, pe jos avand podea din aceea turnata, cu model ca de marmura, flancata la intrare de acvarii mari, verzi, semitulburi, unele goale, unele cu somni in ele. Terasa, mare, acoperita cu vita de vie, da spre rau (are una si in partea cealalta a restaurantului, dar e nesemnificativa). Sub arcadele de vita de vie, 2 fantani arteziene, din piatra de rau, intr-una fiind tinuti crapii vii, in alta niste pesti rosii, cu aspect exotic, despre care nu stiu daca se mananca sau nu. Presupun ca daca ti-e foame tare…

Majoritatea ospataritelor sunt cu state vechi, de pe vremea lui Ceasca. Dar nu e suparatoare aceasta “vechime”, pentru ca le influenteaza in sensul bun, se simte profesionalismul acela de casa veche. Mereu imbracate in alb si negru, aranjate, dragute. Le simti ale locului, cunosc toti clientii, mesele “obisnuite”, meniurile preferate, etc. Preferatele mele, personal, sunt Ica si Loredana. Ica, mai in varsta putin, are o preferinta pentru camasile cu volane. Roscata, mereu cu coc, mereu zambitoare. Loredana, putin mai tanara decat Ica, e o tigancusa tipica, exact ca cea din celebrul tablou cu sanul dezgolit si trandafirul rosu in buclele negre. Are sprancelene negre, perfect conturate, par lung, negru ca pana corbului-perfect exemplu viu al “zisei”, buclat, o gura senzationala, mereu data cu contur si ruj rosu. Imi place sa cred ca in alte imprejurari ar fi facut cariera in cinematografie, in filmele lui Almodovar. Amandoua au o slabiciune pentru bijuteriile groase, grele, din aur. Bucatarul e tanar, mic de intaltime, slabut, trezeste mereu agitatie in randul baietilor din trupa, cand vine cu plasa si pescuieste un crap, doi din bazin. Numai ca nu il aplauda, ba chiar Razvan ar fi in stare sa il pupe (pentru ca ii place pestele, nu baietii – nu fiti rai :D). Prietenul meu, domnul Libelula (botezat asa printr-o asociere alambicata amestecata cu vin alb, cu colegul nostru, domnul Musca), se ocupa de ordinea si curatenia localului. Cunoscuta fiind slabiciunea mea pentru barbati mai in varsta (domnul Libelula are in jur de 70-75, deci numa bun), il intampin mereu cu textul: mai, mai, mai! (ton si inspiratie: Nikita, privind o friptura apetisanta, pt cunoscatori). La fel intampin si oricare alt barbat peste 60 de ani, dar asta e o alta poveste :). Domnul Libelula se misca incet, e schiop, mic de intaltime, dar duce mereu cel putin doua lazi cu bere in mana.

Intr-un colt al terasei este amenajat un mic colt al lor, al “muncitorilor”, langa “ghiseul” de unde se ia berea la halba. Acolo au o masa a lor, unde stau, beau cafea, fumeaza, mereu privind in jur, mereu anticipand chemarea clientului. Cand le vezi pe fete, obosite, fumand, cu picioarele solicitate de prea mult stat in picioare intinse pe un alt scaun, nici nu iti vine sa le chemi. Langa masa lor, este un loc mai mic, inconjurat cu un gardulet alb, de leaturi, in spatele caruia se zareste ceva (eu presupun ca un vechi acvariu dezafectat), ceva asupra caruia ne dam mereu cu presupusul ca ce poate fi, dar nu mergem niciodata sa ne uitam.

Evident, vara preferam terasa. Incercam intotdeauna sa ne gasim o masa sau doua in apropierea fantanii cu pesti rosii. Fiecare seara e unica, dar exista cateva trasaturi comune: se bea mult (bere, grasa de cotnari, rareori tarii pentru ca serile trebuie sa fie cat mai lungi), se mananca mult (miciuri, paste – cand ne simtim mai doamne, si traditionalul crap prajit cu cartofi pai si mujdei intampinat cu atata bucurie incat si chelneritele sunt bucuroase de fericirea noastra. Deja, lui Ica nici nu mai trebuie sa ii precizam ca mujdeiul trebuie sa fie frecat bine cu smantana :), invata ele si celelalte, incet incet), se rade mult. Incercam acum sa rememorez cateva din discutiile avute la un pahar….greu cred ca poate cineva reda farmecul aclor discutii. Poate daca le inregistrez live, si le transcriu cu unele comentarii si explicatii :). Nu sunt doar evocarile amintirilor din iesirile anterioare, din calatoriile facute impreuna, din betiile prin care am trecut impreuna, din greutatile prin care am trecut impreuna, nu sunt doar mishtouri ad-hoc, replici spontane sau studiate, replici devenite clisee, nu sunt doar confesiunile si marturisirile de o sinceritate dezarmanta, sau refularile de o violenta neasteptata, sunt toate astea impreuna si mult mai mult decat atat.

Cred ca oriunde ne va duce viata, si in orice fel ne vom schimba in viitor, Perla va fi mereu “locul nostru”, la care ne vom intoarce cu placere, chiar si doar in amintire.