Poveste de weekend

Standard

Nici la Finis (a se citi cu eshas) nu a fost sfarsitul. Dar nici inceputul.

Toata saptamana anterioara weekend-ului a fost o saptamana a secretelor si a conspiratiilor, planuind petrecerea supriza pentru Sandu. Cand ajungem in Beius, traversam repede centrul, avand toti ochelari mari de soare, convinsi ca asa, Sandu nu va recunoaste masina. Masina pe care o ascundem in spatele hotelului. Cu celelalte. Ne strangem toti inainte de ora la care Tempe trebuia, sub un pretext inventat, sa il aduca pe Sandu la hotel, ne pregatim fain fain ca fetele, bijouuri, farduri, oja (nu Razvi? :D), apoi coboram si alegem locul unde sa ne ascundem. Se fac tot felul de speculatii, daca Sandu stie, daca banuieste, daca se va bucura, pentru cine va fi supriza, etc? Apare si Sandu, urlam toti: Supriza!!!!!, nu pare prea suprins….dar cireasa de pe tort urmeaza sa apara. Sandu primeste cadoul de la noi: niste zdrente si o cana cu ….un ceas, evident, si mesajul: “Lucrurile bune se intampla cand te astepti mai putin”. Prietenii stiu de ce :). Era sa uit: si un tort pe care l-am casapit personal cu un cutit mare si lat. Mutam de vreo 3 ori toate mesele de pe terasa, pana ne gasim fiecare locul. Apare si cealalta supriza: i-am adus-o lui Sandu pe Ancuta, de departe. Pupaturi, imbratisari, etc. In rest cheful a decurs cam ca orice chef: mancare, multa bautura, muzica, fashuri :). Hotelul avand si cateva piscine cu apa termala, baietii insista sa se scalde la nudul gol. Nu doar baietii…dar, what happens in Vegas….;)
A doua zi, dupa un mic dejun rapid, ne grupam si pornim spre Finis.

Spre Finis

Spre Finis

Ne oprim la Popasul de sub Cetatea Finisului, pentru celebrii virsli, si ramanem acolo sa campam. Socializam cu Doamna Viorica, si cu cealata doamna, pe care din pacate am uitat cum o cheama. Din prima clipa in care l-am vazut pe domnul Nini, paznicul popasului, un domn slab, intre 55 si 60 de ani (mai, mai,mai), sapca albastra, am simtit ca ne va lega o frumoasa prietenie.  Poate si pentru ca a insistat sa ne arate sarpele. Un sarpe pe care l-a prins in seara anterioara, ucis, si agtat intr-un copac, probabil ca o avertizare pentru alti amatori. Nu am vazut nici un sarpe, pe tot parcursul weekendului, deci…a functionat.

Dl. Nini

Dl. Nini

Dupa o portie de mancare si oleaca de beiutura, o parte din noi pornim spre Cetatea Finisului, pe un traseu stiut de Sandu, din tinerete. (A se retine aceasta precizare, se va vedea mai tarziu de ce). Fireste, cetatea e in varful unui deal, la ea se ajunge pe o poteca. Dealul este extrem de abrupt, pe unele locuri poteca ajungand sa fie aproape verticala. Traseul se dovedeste a fi extrem de dificil pentru o Diva ca mine, obisnuita doar din limuzina in limuzina, si suprasolicitata de viata conform cliseului: “sex, drugs and rock and roll”, de care, cel putin partial, sau ma rog, adaptat, am abuzat in seara anterioara. Cu dese popasuri, cu sudoare, sanje si alte de genul…jurandu-mi ca ajung sus si daca ma catar tinandu-ma cu dintii de radacini si de stanci, cu suportul lui Mircea care se ofera sa imi care gentuta cu Goofy – ajung. Restul trupei, care a ajuns deja, coborau dezamagiti: “pentru un zid ne-am chinuit atata”. Mie mi-a placut, evident, si oricum, la ce sa te astepti de la niste oameni care nu simt norii sau frumusetea canii rosii de la fantana din raspantie. In fine, nu toti putem fi artisti…

Cetatea Finis

Cetatea Finis

Ne intoarcem, acompaniati de sunetul unor tunete ce se aud in departare. Din fericire a fost alarma falsa. Drumul prin padure e foarte frumos, copacii fiind de departe mult mai interesanti si mai ciudati decar copacii de la Baciu. Pun pariu ca si duhurile sunt mai active aici.

Copac

Copac

Nu ajungem bine la popas unde lumea bea si joaca table, ca ma loveste din nou cheful de duca. De data asta cu masina, spre Schitul care cica se afla la 12 km distanta. Nu stim exact de unde porneste distanta respectiva sau ce unitate de masura a fost folosita, dar sunt mai mult de 12 km. A meritat. Drumul serpuieste printre niste dealuri domoale, impadurite, pe ici pe colo cu poienite pline cu flori, pe malul raului. Din loc in loc vedem si cate o cabanuta sau cate un loc de camping, unde insist sa ii salut pe toti prietenii nostri de acolo. Imi raspund toti, ca unei Dive, si isi vad de treaba, stiu toti ca in weekend-uri nu dau autografe. Drumul este bolovanos, si pe alocuri burtica masinii se freaca de bolovani, provocandu-ne emotii. Intr-un moment de inconstienta ii spun lui Razvi: “auzi varu, daca tot asa rau e drumul, hai sa lasam masina si sa mergem pe jos de aici, nu poate fi asa departe”. Razvi imi rade in nas, fara ca macar sa reduca viteza. Din fericire. Pentru ca, muuuuuuuuuuuulti kilometri mai tarziu, ii zic: “varu, mai tii minte ce departe a fost cand te-am intrebat daca nu vrei sa mergem pe jos de acolo?” Razvi imi raspunde cu in ras semimarait rautacios/amuzat, cunoscuta fiind pasiunea lui pentru mersul pe jos. (In palmaresul lui se numara Everestul, o dugheana de unde a cumparat tigari, drumul parcurs de la masina pana la ea: 10 m, Mont Blancul, un traseu dificil dintre scara blocului si chioscul din colt: 120 m, traseul de pe dealul Siriei, de acasa pana la casa parasita: 1 km, drum intampinat cu replica: ioi, mai avem mult pana ajungem ?!?!?! rostita la iesirea din curte, vreo 6 km prin asa zisele Chei ale Baciului, parcurse eroic, si, SIIIIIII, fabulosul traseu de 8 km, de la partia din Vartop pana in centru Arieseniului, drum epopeic pe parcursul caruia au trecut anotimpurile, a nins, a plouat, a fost soare, fasul I s-a udat si I s-a uscat, flori au inflorit si s-au ofilit, etc, etc…)

Schitul Huta

Schitul Huta

La Schit e superb. Fireste, si pana la Schit trebuie sa urci putin pe un deal, pe o poteca cu scari facute din radacini de copaci, dupa ce traversezi un podet de lemn, peste un paraias rapid. Bisericuta si chiliile sunt intr-o poiana larga, inflorita. Cateva instantanee si ma imprietenesc repede cu Getuta, o ciobaneasca uriasa, alba, frumoasa, ce urmeaza sa fie mamica curand. O scarpin pe burtica pana la infinit. Socializez si cu calugarul schitului, fratele Patrimon, un baiat tanar tare, cret si foarte frumos. Imi spune ca locuieste acolo de 6 ani, si coboara doar din cand in cand in oras. E foarte comunicativ si pare bucuros de oaspeti. Primesc in dar si cateva iconite, iar cand vreau sa le platesc imi spune sa dau banii respectivi unei persoane nevoiase. La plecarea de la Schit simt nevoia sa concluzionez: “ma bucur ca am venit aici! Mi-a placut foarte mult!” Razvi exclama exasperat: “stim, Stimata, STIM!!! Intotdeauna spui asta cand mergem pentru prima data undeva!”

Biserica Schitului

Biserica Schitului

Ne intoarcem la Popas, montam corturile si seara poate sa inceapa. Ne jucam cu post-it-urile si traditionala mima. Daca in mod normal Mircea este senzational la mima (si nu s-a dezmintit nici in seara asta), totusi, Romina a reusit sa ii fure stralucirea, cu o faza de neuitat care cu siguranta va intra in legendele noastre, alaturi de multe altele. :) E o seara mult mai linistita decat precedenta, putin vin rosu, radem mult, povestim, asteptam sa rasara luna care da sa apara de dupa deal. Cerul este plin de stele, vantul fosneste usor printre copaci, raul canta langa noi. Amintiri, glume, rasete, ironii, replici, nostalgii, vin rosu, etc… Ajung la concluzia ca imi place mult mai mult seara asta decat cea de ieri. Probabil imbatranesc :)
Pe cand sa ne retragem in corturi, Claudia exclama: “Uite luna, Stimata, e aproape plina!” In cort, pe care l-am instalat printre niste musuroaie, convinsi fiind ca am reusit sa le evitam, Razvi descopera ca are unul intr-o zona ce ne determina sa il ironizam: “futi cartitele, varu?” Ulterior descopera ca musuroiul este o pereche de pantaloni de-ai mei uitati somehow in sacul lui de dormit, care mai apoi se dovedeste a fi o bluza de-a lui de training, uitata de la Baciu.
Dimineata, ma trezesc prima, imi iau cartea si ma instalez la niste bancute sa citesc in liniste pana se trezeste restul lumii. Nu pot. Dupa cum m-am asteptat, noul meu prieten, domnul Nini insista sa socializam. Dupa dragul si detaliile cu care mi-a povestit viata lui, cred ca i-ar fi placut ca cineva sa consemneze undeva conversatia noastra, asa ca iata:
Story in story
Domnul Nini, are vreo 55-60 de ani, este slab, carunt, ii lipsesc doi dinti din lateral-fata. Probabil ii lipsesc de mult timp, deoarece are gura usor stramba incercand sa acopere acel mic defect, si din aceasta cauza vorbeste putin ciudat, unele cuvinte trebuind sa le deduc. Imi spune ca a lucrat toata viata in turism: la Moneasa, la Baile Felix, vara sezonier pe litoral, ultimii 20 de ani la Boga (btw, in seara anterioara am ajuns la concluzia ca deocamdata Boga se mentine pe locul 1 ca cea mai tare destinatie/petrecere la care am fost impreuna), iar dupa ce s-a pensionat a inceput sa lucreze ca paznic de noapte la Popas. Are ochii carpiti de nesomn. Afland ca suntem din Arad se entuziasmeaza: “si eu cunosc pe cineva din Arad!!!” Imi da indiciile: “il cheama Vasile, lucreaza la Tricoul Rosu!” Si ca argument suprem ca trebuie sa il cunosc, imi spune pe un ton scazut, conspirativ (desi suntem singuri, despartiti de ceilalti de o pajiste de cateva sute de metri): “inainte a lucrat la Securitate”. “Nu, nu cred ca il cunosc”, baigui eu, vag. Simt ca l-am dezamagit. Dar isi revine repede, imi povesteste despre greselile pe care era sa le faca patronul Popasului in legatura cu locatia, organizarea, etc si cum l-a determinat el sa se razgandeasca, apoi despre unele greseli pe care era sa le faca primarul, dar in urma sfaturilor sale inspirate probelemele au fost evitate, de asemenea si pe episcopul catolic l-a ajutat in unele situatii. Il cred. Ma intreaba daca am fost la cetate si pe ce drum. “Cum pe ce drum?!?”, zic, cu spranceana ridicata. Rade: “v-a fost greu pe poteca, nu??? Era mai usor pe drumul astalaltu”, zice, si imi arata un drum mare si lat ce porneste din drumul principal, la cativa metri de Popas. (Multumesc, Sandu!!!!) Isi da sapca jos si isi trece mana prin par. Simt ca am devenit mai intimi. Dar se trezeste Claudia si ne invadeaza oaza de la bancute. Mai povestim putin si ne despartim. Mi-a placut sa il cunosc pe domnul Nini, e un personaj care trebuia scris.

Ziua trece frumos si linistit, povestim, fetele fac plaja, Razvi isi tine promisiunea si imi face clisa fripta, eu, inca sub efectele stranii de la Baciu dorm la amiaza. Ancuta si Sandu continua cu tandreturile. Pana la despartire. Din nou acasa, cu inca o amintire frumoasa “la colectie”.

Langa Popas

Langa Popas

Radacini

Radacini

Un răspuns »

  1. Pingback: Retrospectiva 2009 – Iulie, August, Septembrie « Alina Sighete

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s