Concediu, pe unde fusaram – part doi

5. Excursiile
Din variantele propuse de ghid, am ales Skiathosul si Meteora, pe care inca de acasa planificasem sa le vizitam.
5.1. Skiathos
Prima data am fost la Skiathos. Toate. Si ne-a si placut la toate. Desi…
Plecarea e la 5 dimineata din Paralia. Faci cam 3 ore cu busul (ceea ce pe langa cele 18 facute din tara pana in Paralia par o nimica toata), dar care sunt un chin, sincer… Dar cand ajungi in port, merita. Uiti de toate. Nu este prima data cand merg cu vaporul, si cu siguranta nu va fi nici ultima. De fiecare data mi-a placut la fel de mult, si cred ca este printre putinele lucruri/activitati de care nu o sa ma plictisesc niciodata. Nu am uitat sa ii trimit cate un gand bun prietenului Joshua, in special cand vedeam cate un velier, in larg:) Evident ca am fost cu navele capitanului Costas, cu care ati fost si voi toti, amici bloggeri, si care apare in povestile tuturor. La fel ca si nevasta-sa, o doamna plina de energie si de viata, care a dansat si a facut un show foarte frumos. Prima oprire: plaja Koukounaires. Nu va pot descrie entuziasmul fetelor, in special al Claudiei, care a ramas absolut si irevocabil indragostita de locul ala. Dupa excursia asta, a spus tuturor, cunoscuti sau necunoscuti, ca ea se muta la Skiathos. Intr-adevar e frumos. Faimoasa apa limpede, culorile, stancile, navele, pescarusii, pestii…dar mai ales contrastul dintre plaja si padurea de pini de langa ea. Pozele pe care le-am facut in padure, parca nici nu sunt la mare. In timp ce trupa s-a instalat la plaja, eu am pornit intr-o expeditie fotografica. Am strabatut malul pe care eram pana am dat de niste stanci de care nu am putut sa trec….ca altfel, cred ca inconjuram insula :)
Am vazut:
– steagul tricolor (romanesc :)) atarnat de plasa de volei, sau cum ii zice la chestia aia ce separa terenul de volei in doua;
– chinezoaice (sub aceasta denumire generica fiind cuprinse toate femeile de origine asiatica pe care le-am intalnit, fara nici o intentie de a le jigni – nu sari madonno), inarmate cu „harta talpilor” (omenesti), care faceau masaje pe plaja;
– stanci alunecoase acoperite de cea mai limpede apa pe care am vazut-o in viata mea;
– nisip fin sub care se miscau ceva animalute rapide si nevazute, fugind spre stancile alunecoase;
– dusuri imprivizate din lemne aduse de mare;
– in mijlocul padurii de pin un WC mai curat decat toate WC-urile publice din Romania, si dotat cu de toate, inclusiv cu o bancuta ornata cu conuri de pin, in mijlocul unei mici gradinite de flori – pentru odihna, banuiesc in cazul in care activitatile desfasurate in WC au fost prea obositoare;
– padurea de pin aflata la 5 m de plaja, cu trasee marcate;
– „prietenii” de la Timisoara dormind la umbra unui pin (a facut toti banii somnul asta, a bacauane??) – explicatii later:);
– hamace(curi?) (da, am o problema cu pluralul, si??? alora, abiamo amaco!!!), atarnate intre pini si indemnand la lenevie eterna, infinita si interminabila;
– iahturi, iahturele, barci, barcute si vaporase (vreau si eu unul!!!!);
– un „cimitir” al umbrelelor din palmieri;
– ratuste rasfatate de turisti, de genul veveritelor de la Lipova;
– mult soare, nisip fin si fierbinte, ace si conuri de pin, si nu stiu daca v-am zis de apa limpede :)

De la Koukounaires pornim spre capitala insulei Skiathos, denumita pentru memoria divelor: Skiathos. Asta l-am ratat. Printr-un concurs de imprejurari format din proasta organizare a ghidei+nevoia de a incasa comisionul (banuim noi) de la restaurantul unde ne-a obligat sa mergem; proasta noastra inspiratie si organizare, timpul mult prea scurt alocat vizitei, numarul prea mare de turisti, si probabil mai cateva pe care nu mi le amintesc acum :) In cateva cuvinte, ghida ne-a dus pe toti claie peste gramada la un restaurant unde am stat 1 ora si 25 de minute din 1 ora si 30 de minute alocate vizitei, am avut un chelner frumos, dar degeaba (te pup, papushos), in timp ce asteptam mancarea am pornit intr-o mica expeditie prin port, in timpul careia m-am accidentat la un deget rezultand un flip-flop insanjerat si 2 zile de schiopatat, dupa vociferari si renuntari la mancare am reusit sa fugim care incotro, sa vedem 2 stradute pe care le-am fotografiat fara ca macar sa ma uit in jur, asa, in fuga, ne-am intors la vapor in ultima secunda, un marinar tragand puntea aia de lemn pe care te urci pe vas, cu mine cu tot. Am regretat pana la infinit prostia noastra si a lor, si ne-am promis ca o sa ne intoarcem. Unul din punctele care trebuiau vizitate acolo era o biserica si un turn cu ceas aflate pe o colina, eu regretand cel mai mult ocazia de a fotografia insula de sus. Ulterior, am primit de la Milu, care a fost acolo anul trecut, pozele facute de la turn, si m-am mai linistit. Citez din concluzia adresata Claudiei: „eh, e numa neste acoperishe, tot mai faine is pozele mele!”
Am pozat insula (intrarea/iesirea din port) atat pe sensul de sosire, cat si pe cel de plecare, de naiba a luat-o. Aaaa, si am uitat sa precizez ca am fotografiat metru cu metru coasta insulei de la Koukounaires pana la Skiathos, persoanele interesate sa alcatuiasca o harta detaliata ma pot contacta la numerele afisate pe ecran, trebuie doar sa puna cap la cap pozele. Who’s got an obssesion??

Si, din nou pe vapor :) cu putin regret pentru „pierderea” suferita, plus o usoara durere de picior, daaaaaaar cu multa bucurie de a ma afla in mijlocul marii, printre nave, pescarusi si briza. Tanti nevasta lui Costas a facut un show supertare, a implicat pe toata lumea, a dansat si a debordat de viata. Pana si mie imi era greu sa cred ca isi face doar meseria, si ca face exact acelasi lucru cu sute de serii de turisti pe saptamana. Am avut ocazia sa ne si racorim, picand in mijlocul bataliei cu apa, cu piratii de pe celelalte nave ale lui Costas si am baut cel mai bun cafe frapee ever.

5.2. Meteora.
Doamne, am ajuns si eu, macar o zi in concediu asta, sa vad un varfulet de munte, un colt de stanca…cel putin din punctul asta de vedere mi-a placut si excursia asta. Si nu numai :) Toata lumea stie ca imi plac manastirile, bisericile, iar uneori, nu o sa va vina sa credeti, dar le si fotografiez :D. In primul rand am trecut din nou prin Platamonas si Nai Pori, si am putut constata, din nou, ca sunt mult mai frumoase decat Paralia. Dar sa trecem peste asta, ca am criticat-o destul saraca, si nu are ea nici o vina.
Prima oprire: Manastirea Sfintei Paraschievi. Aici se afla izvoarele Sfintei (apa buna pentru ochi) si cel al Afroditei (pentru inteligenta, aaa pardon frumusete, evident). Ca sa ajungi la manastire si izvoare trebuie sa traversezi un pod, zis „al dragostei”. Dus l-am traversat singura („unii” cumparand sticlute pentru apa), iar la intoarcere l-am traversat cu ghidul care urla: hai, hai, ca pleaca autobusul!! Credeti ca Sfanta mi-a trimis vreun mesaj cu asta??? :D
La fel de evident, la izvorul Afroditei nu am mai ajuns, bine, nici nu am nevoie, e adevarat, dar din nou timpul a fost mult prea scurt. In plus, peste noi, a navalit un autocar cu niste animale de origine slava (bulgaroaice, rusoaice, naiba stie ce erau), care s-au ingramadit in pestera unde e izvorul Sfintei, strivind LA PROPRIU, niste copii de peretii pesterii. Din pacate sfintenia locului nu a prea avut influente asupra mea, si am avut grija sa le comunic doamnelor atat in romana neaosa, cat si in engleza prin ghidul lor, cateva urari de bine, sanatate, asomare usoara, etc. Nu insist asupra legendelor, povestilor, descrierilor, pentru ca oricum, dupa cum v-am spus inca din primul paragraf al primei parti, daca nu le-ati vazut/auzit, curand o veti face, n-are rost sa va stric supriza. Asa ca o sa ma limitez la cele cateva experiente personale, prin care exista o minima sansa ca voi sa nu treceti.

Pornim, prin aceeasi vale Tembi/Tempi (am cautat pe net si ambele variante sunt corecte, da??), spre Meteora. Dupa campuri infinite de porumb galbui, cateva livadute de maslini si kiwi, iata-le, rasar stancile.
Oprirea la mult trambitatul atelier de icoane, inca o semidezamagire. Inceputul a fost bun, cladirea frumoasa, primirea cu (deocamdata nu „de”) rahat, ouzo, apa si suc – relativ draguta; primele icoane vazute – frumoase. Daar, doamna care prezenta icoanele era mai vopsita decat ele, cei 2 oameni care pictau icoanele aveau teancuri de ele si lucrau in serie, domnul care sculpta icoanele, a sculptat frumos si cu multa ravna cat a durat fotografierea lui. In plus, in magazin, pe langa icoane de toate formele, preturile, dimensiunile si culorile, mai puteai gasi si gablonturi, oja, sampon si toate celelalte chinezarii ca in oricare magazin din Paralia.

Peisajul Meteorelor este intr-adevar spectaculos. Stancile, manastirile din varful lor sunt deosebite si (probabil) unice. Eu una nu am mai auzit de un astfel de fenomen pe undeva prin lume. Am urcat surprinzator de usor cele aproape 300 de trepte ale Marelui Meteor, l-am pozat treapta cu treapta, piatra cu piatra, ghiveci cu ghiveci, coltisor cu coltisor, inclusiv cateva din zonele „Private. Do not enter”. Sa nu ma ziceti:)
La zona de „belvedere” am trecut prin momente de panica, momente de groaza pura, momente de cumpana in viata unui om, care te marcheaza pentru totdeauna si iti traseaza sensul existentei de acum inainte, si anume, camera mea foto afisa palpaind: memory card full. Cu un text nu tocmai potrivit cu decorul, am luat poze si filmari din urma, si le-am sters in graba. Sorry Romina, life sucks:)) Poate ca e un moment bun sa precizez ca din cele 900 de poze facute, vreo 10 sunt cu oameni, adica cu noi :)) restul sunt peisaje, personaje, etc. Dar nah, de aia are si restul lumii aparate, sa acopere ce nu ma intereseaza pe mine. Ca pe voi va vad toata ziua, (pe unii chiar mai mult decat ar trebui :D, intre noi fie vorba), dar meteore nu am nici un fundu’ gradinii, nici in drum spre Nadab nu au facut astia.
Depasit fiind momentul de panica, pornim spre Rousanu, o manastire de maicute, mai mica, frumoasa, cocheta, cu multe flori, curtea interioara amintind de manastirile noastre de acasa.
Cum spuneam, decorul este spectaculos, fenomenul unic, manastirile sunt curate, ingrijite, frumoase atat in sine cat si prin peisajul din care fac parte, dar din pacate, senzatia si parerea mea este ca scopul lor s-a pierdut si spiritul locului s-a distrus, din motive comerciale. Deschiderea lor pentru turism, dand ocazia oamenilor obisnuiti de a avea acces la aceste locuri unice si speciale, le-a facut sa isi piarda din aura spirituala avuta inainte. Daca inainte de construirea scarilor calugarii urcau zile intregi, sapandu-si grote in care sa se adaposteasca peste noapte, pentru a ajunge la manastirile izolate in varful stancilor, acum, orice om: tanar, batran, credincios sau doar curios, poate ajunge in cateva minute. Acum, chinul lor, sistemul de scripeti pe care l-au construit, toate sunt prezentate frumos, turistic, comercial si statistic. Simplul fapt ca fotografierea este interzisa in interiorul bisericilor manastirilor, sau ca exista locuri in care accesul este interzis, nu ii impiedica pe turistii de toate felurile sa cotrobaie in cele mai intime „maruntaie” ale locurilor.
Am plecat de la Meteora cu sentimente amestecate: placerea de natura estetica provocata de locuri luptandu-se cu framantarile si gandurile filosofico-spirituale, ca sa le zic asa, dar mai presus de toate, triste. Inca nu stiu care dintre ele a castigat batalia.

Cum fu in concediu, before fastastic – prima parte

Noa, ne intoarsaram. (A se remarca inceputul cu „noa”, care in context e un fel de „deci” ardelenesc, ‘telectual adica, in combinatie cu formularea olteneasca….bine, Clau, tac!)

Precizare antepovestire: acesta este punctul MEU de vedere, neimpartasit in totalitate de tot grupul, dar este blogul meu si scriu ce vrea eu, na! O sa notez undeva pe la sfarsit, cu litere mici, si parerile celorlati-to be polliticay correct :)

1. Orasul de „resedinta”
Am fost si noi ca tot romanu’ (inclusiv toti bloggeri de pe aci ale caror impresii din concediu le-am citit in ultimele doua zile) la Paralia Katerini. In Grecia (explicatie pentru badea Traian un nene de 98 de ani, vecin de la Arieseni, de pe Iarba Rea mai exact, care nu a vazut televizor in viata lui si are curent electric bagat cu forta de stranepoti in urma cu 1 an). Ideea e ca daca esti roman si nu ai fost la Paralia, ori esti nea Traian, ori esti mort deja, ori o sa mergi. Acolo, ii vei cunoaste pe ceilalti romani. Relativ vii, if life means shopping. In primul rand nu te simti deloc „in strainatate”. M-am simtit mai „in strainatate” in niste orasele din judetul Covasna, decat in Grecia. In al doilea rand Paralia e de tot rahatul, asta ca sa ma exprim delicat, fiind o mare doamna. Nici nu stiu cu ce sa incep: cu toate casele care se vedeau ca sunt impulecate pe graba si transformate in hoteluri, cu magazinele pline de chichiosenii si chinezarii pana la infinit, cu plaja lata de 2 metri in care eu, mare doamna fiind, abia incapeam cu prosopul si o saltea, cu biserica din centru transformata in semimagazin si ea, etc, etc….
De cand am intrat in Grecia, trecand peste cele cateva stanci pe care cresteau leandrii si luleaua turcului ca buruienile, pe marginea drumului, si cu vederea marii pe ici pe colo, printre doua delusoare, am vazut doar campuri infinite, uscate si galbui. Primele doua zile am tot intrebat pe toata lumea: unde e Grecia aia din poze??? aia, cu case albe si acoperisuri albastre, etc?? Campuri de cucuruz vedem si noi la Nadab toata ziua. No, Grecia aia e in alta parte, cam prin sud se pare…. Bine, nu zic ca nu e vina mea, trebuia sa ma interesez inainte. Daca stiam, io nu mergeam, va zic sincer. Asta a fost cam prima impresie despre Paralia. Ulterior mi-am schimbat-o putin, in sensul ca nu am mai fost asa dura in a o critica, dar nici nu m-as mai duce acolo a doua oara. In ultimele zile, satula de plaja si de nefacut nimic (io prefer vacantele mai active), am pornit singura, sa vizitez orasul. Cand spun orasul, asta inseamna TOT orasul. Intr-un capat se termina in camp, intr-un capat se termina in port. Ei bine, din camp in port, l-am strabatut, straduta cu straduta. De doua ori. Singura. Ocazie cu care am descoperit si cateva casute dragute, nehotelizate, o plaja pustie plina de scoici splendide, portul si pescarii, dar ei intra intr-un capitol special, viitor, numit Prieteni.

2. Ospitalitate greceasca :)
Inca din prima seara luam contact cu faimoasa ospitalitate greceasca. Mergem la supermarket sa ne luam si noi apa plata cu lamaie, pentru tot grupul de manechinuite, plus neste fructe, etc… Pe drum spre ‘casa’ eu si Romi, lovite de foame (adica na, avand starea noastra naturala), ne oprim la restaurantul din coltul strazii unde locuiam, sa mancam ceva. Fetele s-au dus la hotel sa lase bagajele, si s-au intors la noi. Intre timp comandam de la un chelner grec foarte dragut, cate un gyros, un suc Romi, si o bere eu. Apropo! Paranteza foarte serioasa, fara mishto: berea greceasca „Mithos” – foarte buna. Pe bune. Ne-a recomandat-o copilu’ asta de la restaurant, si a nimerit-o. Eu, bautoare de votka si tequila in general, nu cred ca am baut in ultimii 2 ani in total, atata bere cata am baut in Grecia astea 2 saptamani. Zilnic aproape. Paranteza inchisa. Asea….In timp ce asteptam comanda, se intorc fetele, cu cate o nectarina in mana, se aseaza la masa cu noi si povestim, glumim, etc. Vine o tanti mai in varsta (patroana restaurantului, se pare) si ne tranteste 3 gyrosi? gyrosuri?…? pe masa. Ii explic frumos, intr-o engleza asezonata cu gesturi, ca am comandat doar doi/doua gyrosi/uri. Il ia pe unu’ nervoasa si neincrezatoare si se duce si urla la baiatul care ne-a luat comanda. Asta ii arata ceva hartie, probabil fila aia pe care isi notase comanda, ea vede ca ea a gresit, se intoarce nervoasa la noi si INCEPE SA DEA CU PUMNII IN MASA! strigand la fete: you tourists!!! (a zis „turistelor”, pe un ton pe care ar fi zis: pedofililor, sau ceva de genul-ca si cand sa fii turist ar fi cea mai mare crima si cel mai scarbos lucru ever. Inutil sa precizez ca tot restul concediului ne-am adresat unii altora cu „you tourist”, plus alte cateva expresii consacrate pe care o sa le povestesc ulerior). Doamna continua sa urle: this is a place to eat!! You come here to eat fruits???!!! (pe sistemul: what kind of sick person are you???) Fetele au ramas paralizate. Eu imi ascundeam rasul, in primul rand protejata de comanda facuta si de gyrosul din care muscam, in al doilea rand stiam ca pot sa o iau pe baba la niste figuri de kickbox daca e cazul, pt ca am vazut Kickboxer de vreo 7 ori – banc pt cunoscatori). Pleaca, si se intoarce mergand spre alta masa, ocazie cu care o impinge pe Flavia cu scaun cu tot. Atat i-a trebuit Flaviei: incepe sa strige si ea la baba: how can you do this??? How can you treat us like this? We come here, we bring you money, we talk nice to you, and you: – aici incepe Flavia mea sa dea cu pumnii in masa behaind ceva nedeslusit. Baba, turbata: you tourists!! you relax, bitches!!!-mimand cum stau fetele tolanite pe scaune. Moment in care Flavia o bate prieteneste pe mana si ii spune calm: you need more sex! Baba pleaca, fara replica. Chem baiatul sa ii cer nota si ii zic: we want to pay you, not her. Is she (fac semn cu o mana in dreptul tamplelor)?? El rade: yes! Ii dam banii, vine si ne aduce restul si zice: I’m sorry. Nu draga, ii zic, we are sorry for you, that you have to work for her. Rade. Ori nu a inteles ce am zis, ori e deja calit. Oricum, eram nevoite sa trecem zilnic pe acolo, fiindu-ne atat in drumul spre plaja cat si spre magazine, etc…iar el ne zambea si ne saluta zilnic. Am botezat restaurantul „You tourist” si am planuit ca in ultima noastra zi acolo, sa merg (eu, evident) cu o juma de lubenita de 8 kile, sa ma asez la o masa, si sa musc din lubenita, de preferinta cu coaja cu tot, pana vine baba sa imi reproseze ca mananc fructe, moment in care sa ii raspund cu o mitraliera de samburi. Nu am mai facut-o…

3. Mancarea si beiutura
Ulterior ne-am gasit o taverna la care am mancat cel mai des, unde aveau un chelner roman, Cata, pe care l-am hamalit pana la infinit: Cata adu-ne aia, Cata fa-ne ailalta, Cata ce inseamna aia, Cata ce anume e aia, Cata fa-ne niste poze, etc, etc. Cred ca e in concediu acum, saracu’. Intr-o singura zi am reusit (desi am incercat de mai multe ori, dar era sau inchis, sau mult prea aglomerat) sa mancam la Anna – taverna recomandata de Eugen (n.m. – Manea, il gasiti in blogroll, merita citit), si a meritat. Intr-adevar mancarea excelenta, servirea ireprosabila, chelnerul superb, etc, etc. Doar ca nu am cunoscut-o si pe Anna :(
Am mai mancat la ceva restaurante de pe acolo, dar cel mai mult si mai bine la Cata. In plus, la Cata ne dadea si inghetata din partea casei. Calamari, scoici, orez cu fructe de mare, cartofi prajiti si tzatziki pana la infinit. La Anna am mancat pui indian by Anna, excelent – jur ca asa il fac si eu acasa, Romina poate confirma:) La unul din restaurantele de pe plaja mi-a placut prezentarea notei de plata: bonul mototolit, pus intr-un paharel mic. Gyros, mai ales in ultimele zile cand stateam mai rau cu banii :)) – peste tot e cam la fel, dar bun.

Ouzo al lor e scarbos, imi aminteste de ceva siropuri de tuse pe care ma obliga mama sa le beau in copilarie.

Berea Mithos-excelenta, vezi sus.

Fetele au tot baut ceva gheata cu sirop, a fost ok, eu nu ma omor dupa ea, dar lor le-a placut mult.

Frapee (care ne-a fost recomandat si de ghidul de pe bus) – bunicel cam peste tot, cel mai bun a fost pe una din navele capitalunui Costas.

Inghetata de la Ice Factory – mi-nu-na-ta! m-as fi mutat acolo… Am mancat sortimentul „factory chocolate” pana le-am epuizat stocul pe 2 ani.

Nespecific grecesc, dar consumat in asftel de cantitati incat merita mentionate: Baccardi Breezer (nu stiu sigur daca asa se scrie) – fetele, si Smirnoff Lemon – eu. Foarte bune si racoritoare.

Porumb copt pe gratar, servit cu un mic stegulet infipt in el – pe care am insistat sa le colectionez pe toate. Foarte bun, cred ca si din asta am mancat zilnic, de cina – ceva usor, ca pentru Dive.

Simt ca am uitat ceva, dar pentru asta e facut butonul edit pe care il folosesc mereu cu placere. :P

4. Plaja
Cine ma cunoaste stie, nu ma omor dupa plaja, nu imi place sa stau la soare, nu ma obsedeaza bronzatul. Noroc ca imi place sa ma balacesc (desi nu stiu sa innot :D – DEOCAMDATA!!! – si pot afirma ca am facut ceva progrese in sensul asta). Evident sunt si foarte alba, dar alba de luminez in intuneric… Asa ca, am plecat din Romanica, inarmata cu crema de protectie solara cu factor 40 – pentru copii, da, si ce?? eu sper sa fiu mereu copil – ocazie cu care am primit cadou si un tub de lichid din acela din care se fac baloane de sapun :) Crema aia…si-a facut treaba, nu se poate zice ca nu. Fetele, in clipa in care ma dadeam cu crema, zilnic, incepeau: ia la Stimata, isi ia puloverul! Scria pe ea ca e rezistenta la apa, dar nu ne asteptam nimeni sa fie rezistenta si la dus fierbinte+frecat cu lufa. In clipa in care crema era intinsa pe mine, ramaneam cu un strat alb, foarte vizibil, pana la sfarsitul zilei, indiferent de orele petrecute in soare si in apa…umpland golurile lasate de costumul de baie, astfel incat eram mereu ca imbracata. Nu o sa mai precizez aici ca pana si asa, tot m-a ars soarele, in special pe umeri si pe fata, iar pielea imi merge si acum…
Ce ziceam? A, da: plaja! Am ales sa mergem la plaja chiar in centrul statiunii, din comoditate, hotelul la care stateam fiind la 1 minut distanta de plaja. Intinsa intre doua aglomerari de stanci, famioase – trademarkul Paraliei, lata cam de 3 metri intre terase si mare, exact sub coliba salvamarului. Cam ala ne era locul, aproape in fiecare zi. Evident ca la capetele statiunii plaja era mult mai lata si mai frumoasa, dar…..trebuia sa mergi uneori pana si 10 minute sa ajungi acolo!!! Cum, sa pierzi 10 minute de plaja zilnic??? Pai Claudia ar fi fost in stare sa ne linseze pe loc.
In prima zi mi-am cumparat saltea. A doua zi colac. Peste cateva zile: poveste mentionata pana la infinit atat pe parcursul concediului, cat si pe drumul de intoarcere, cat si la munca in cele doua zile de cand ne-am intors: mi-am luat ochelari de scufundari si o chestie ce seamana cu plasa de prins fluturi. De ce? Pentru ca, de plictiseala si dintr-o tendinta mai veche spre obsesii, m-a prins pasiunea colectarii scoicilor. Evident ca nu ma satisfaceau cele de pe mal, ci trebuia sa le pescuiesc pe cele de la adancime. Claudia nu va uita niciodata imaginea mea, aparand pe plaja, cu ochelarii pusi si plasa in mana – imagine comparata cu alta de neuitat, de la Arieseni, in care am pornit spre izvorul de peste Aries, cu cizme de guma si toporul pe umar. Unul din marile ei regrete este ca nu a reusit sa imi faca nici o poza in echipamentul mirific. Cine a avut vreo pasiune in viata stie: cand te loveste obsesia, nu mai scapi. In prima zi de utilizare a echipamentului am petrecut in apa vreo 5 ore, cautand scoici. Pana mi-a fost rau. La un moment dat fetele s-au panicat, ca nu ma mai vedeau, pana ce Diana a remarcat: uite-o, acolo e, se mai vede doar coada de la plasa, iesind din apa! Noroc ca pe mine pasiunile ma tin ca minunile, vreo 3 zile :))
In ziua urmatoare am invatat sa „calc apa”, si entuziasmata de reusita mea extraordinara am renuntat si la saltea si la colac. Ziua in care am reusit sa fac si pluta….sarbatoare nationala la nivel international…
Cam asta a fost relatia mea cu plaja – plaja insemand mai mult locul de intrare in apa, decat orice altceva.
Claudia, care dupa cum se stie si din faimoasele CV-uri ale MD&D este obsedata de plaja, a iubit locul ala. Se trezea cu noaptea in cap (adica pe la 8 dimineata) si le tara si pe fete dupa ea, ca sa se intoarca de la plaja peste minim 12 ore. Nu o sa comentez pe tema asta. Flavia…nu prea stiu daca ii placea sau nu, ideea e ca nu s-a plans, ceea ce e neobisnuit pentru ea, de unde putem deduce ca i-a placut. Diana, mai statea ea si la plaja, nici cat Clau, dar nici cat mine :)) astfel incat ne-a denumit, pe mine si pe ea: brotaceii, stand mai mult prin apa. Romina…..cu ea e alta poveste. Ea a vazut marea pentru prima data, acum…evident ca impactul a fost cu totul altul. In plus, SI EI ii place sa stea, fara sa faca nimic, la plaja…sa se bronzeze…(nu cred ca o sa inteleg asta vreodata).
Asta a fost plaja din Paralia.
Alta plaja din timpul concediului a fost Koukounaires, pe insula Skiathos. Aici da, vezi apa aceea limpede, nuantele de albastru, verde, turcoise – culorile acelea tropicale, nisipul fin si stralucitor, plin de chestii sclipicioase. Aici mi-a placut pana si mie. Toate cele 10 minute petrecute la plaja, din sejurul de 2 ore jumate. Pentru ca restul timpului, am pornit in explorarea coastei pe care eram, din port, pana intr-un capat unde nu am mai putut trece de stanci. Ce am vazut: in capitolul: Excursii:)

To be continued….

„Pregatiri” de concediu

Din ciclul:
– o aberatie pe zi tine mintea treaza, mai alba mai stralucitoare
– rasul ingrasa, dar si berea, asa ca renunta tu

Scenariul nr. 1

Decor: Grecia, vara, holul elegant al unui mare hotel
Personaje: Razvi, Dica, Romi, Dia, Flavia si eu.
Ready? Set….aaand Action!

Usile rotative ale hotelului se izbesc in laturi. In linistea ce se asterne, personajele principale (secundare si figuranti in acelasi timp) isi fac intrarea. In frunte, Razvi, imbracat cu o haina de blana pana la pamant, joben, baston lacuit cu maciulie de fildes, un lant de tinichea lat de 3 degete atarnand prin parul de pe piept, slip si flip-flops portocalii. In urma lui, fetele. Scoase de sefu’ (din motive necunoscute mai zis si: The Pimp), pentru rezultate excelente in campul (a se citi centura) muncii, la relaxare. Activa. Cu clienti straini. Toate imbracate in sutien, fustite de 3 degete (ca doar suntem in public, putina decenta nu strica), sandale superbe cu talpa inalta de plastic, transparenta. Fiecare are o tiara, si, peste piept, o banderola de miss. Fiecare banderola cuprinde cuvintele „miss” si o pozitie. De munca.
Razvi stie cum se face o intrare de efect: se opreste in usa, asteapta ca fetele sa se grupeze in urma sa, invartind bastonul intre degetele cu ghiul, sta putin privind in jur, asigurandu-se ca a atras privirile tuturor, apoi, pocneste din degete si spune: Let’s go girls! Arunca lumii un zambet stralucitor cu dintii imbracati intr-un aur pretios, probabil din minele de staniol de ciocolata.
Prima in spatele sefului: angajata anului, Dica. O aparitie discreta, eleganta: imbracata in mov tipator (sutien, fustita, sandale), cu sclipici, pletele platinate intr-o coafura a la Marylin, tiara cu diamante de sticla, la brat o gentuta, tot mov, din care se iteste capul motanului Tom, atitudine de Paris Hilton gone wild. Cel putin 2 inele pe fiecare deget, lanturi si bratari de diferite dimensiuni, metale si aliaje. Fina si educata la pension, premianta la cursul de bune maniere, tine sa o demonstreze in orice ipostaza, asa ca, intra, priveste in jur cu un dispret suveran, apoi arunca un scuipat bine tintit, pe una din placile de marmura ale holului, maraind printre dinti: io v-am zis dreaq sa mergem in Bali! Fira-ti de calicii dreaq, la cat am muncit io….

In spatele ei, Romi. Imbracata in negru, la gat o zgarda cu tepi, pearcinguri cam peste tot pe unde s-a putut, oja neagra la maini si picioare, pe umar, un tatuaj feminin si discret, cu totul neobisnuit, cu o sirena, o inima strapunsa de sageata si I lov Vasi, scrise cu cerneala verde-albastruie. Nevazand o micuta canapea de 12 persoane aflata in fata ei, se impiedica, scapand geamantanul negru din mana. Pe podeaua tare de marmura alba, geamantanul se deschide, si din el cad un set de vibratoare (25 cm&+), cravase, un bici, catuse si calus, toate negre. Le inghesuie repede in geamantan, adresand doar un marait valetului care se grabise sa o ajute. Nu se mai stie nimic de el.

Zambind putin ironic, vine Flavia. Tinuta roz, din colectia „Barbie de taraba, talcioc, vara 2009” a lui Yves St. Bernard. Sub brat, duce o piscina gonflabila, roz cu pestisori exotici si delfini in salt, umflata gata, pe care se zaresc pete de ciocolata si namol. Ramasitele luptelor anterioare, a caror campioana este. „Sper ca ne-a rezervizat si noua cineva o camera aici, ca eu nu stau sa tricotesc in strada”, spune ea, pregatita de lupta.

Dia, intr-un alabstru indigo electric, putin mai nou angajata, neobisnuita cu high life-ul si stralucirea vietii de diva, duce sub brat un teanc de pliante publicitare si o bara de streaptease, plianta. Fiind inca in training, i se repartizeaza si sarcini aditionale, pana va ajunge la ocuparea 100% a timpului de catre clienti.

Ultima, pentru a supraveghea fetele, a veghea supra grupuli, a nu scapa nici un potential client, sau taraba de shaorma – Eu. Calitatea de membru fondator si asociata cu drepturi depline imi confera o siguranta de sine vizibila de la distanta. Ocupandu-ma doar de clienti speciali sau in cazuri extreme, imi permit un look mai casual. Acelasi costum ca si fetele, varianta material de blugi. Cizmele de guma, un trademark al firmei. Pe umar, intr-o husa roz, cu margarete si mamarute aplicate, toporul. La brau, intr-o centura lata de piele, teci multe, cu toporase mici, ascutite.

Ajungem la pultul receptiei. Receptionerul se ocupa de alti clienti. Rabdatoare, astept o miime de secunda, apoi regret ca i-am dat atat de mult timp, nici nu se misca. Obisnuinta si antrenamentul fac ca miscarea sa fie fluida, insesizabila. Cu toporul infipt in pult, ating de 2 ori, delicat, clopotelul. Ding, Ding – vesel. Receptionerul isi concentreaza atentia asupra noastra. Atat de tare incat miroase.
„O camera cu pat matrimonial, te rog”, ii spun, relativ multumita. Ma uit spre Razvi si rectific: „cu doua paturi matrimoniale, unite! ” Scot toporul din pult, si inchid husa, cu tandrete. In jur, in holul hotelului, nimeni. Probabil au alergat sa alerteze presa, sa isi anunte rudele, vecinii despre sansa pe care au avut-o, de a ne cunoaste. In formatie aproape completa…

Ne petrecem seara in apartamentul rezervizat. Razvi comanda la room-service, ceva usor, pentru seara. Hotelul nu va fi nevoit de data asta sa aduca decat 4 bucatari suplimentari. O trimitem pe Dia in actiune de marketing, si anume sa infiga oferta de pret, pe (/in?) toate usile camerelor din hotel, cu toporase mici, roz. Dica cu Flavia (CA CU nu IA CU) se fac una pe cealalta cu oja, discutand despre influenta lui Kant in opera postmodernistilor . Romi verifica atent continutul gentii negre, care din cand in cand vibreaza violent. Intr-un colt, pe un fotoliu, cu picioarele in cizme de guma asezate pe o masa Ludovic, alba, cu incrustatii aurii, fine, imi lustruiesc incet lama toporului, prvind-o fix.

End of day one.
Stam 10 in Grecia……

(scenariu compus ad-hoc, pe bus, vineri dupa-amiaza, in grup: formula semicompleta)

Home alone…

 

Din ciclul:

Si Divele fac curatenie

Si Divele gandesc

Viata e un frigider, ti-o tine proaspata si rece.

Sambata dimineata. Ma trezesc. E ceva ciudat. In primul rand e mult prea multa lumina. Ma uit la ceas. Noua. (Nu 6???) In al doilea rand e mult prea multa liniste. Ma uit in jur. Singura. Decorul atat de familiar imi pare intr-un mod ciudat strain, ca si cum ar fi distorsionat, intr-o lume paralela, ca si cum mici modificari, subtile, sesizabile doar la nivel inconstient ar fi fost facute. Pasa SF nu ma tine mult. Realizez ca sunt, pentru prima data in muuuult timp: (si) acasa, (si) intr-o sambata dimineata, (si) fara oameni in jur. Nevoita sa raman, presata de chestiuni organizatorico-gospodaresti ce nu mai puteau fi amanate, trebuind sa golesc o anexa a casei, devenita in timp depozit pentru toate acele obiecte de care nu avem nevoie, dar nu ne induram sa ne despartim, astfel incat luni sa fie libera pentru mesterii ce o vor renova. E o munca respingatoare, anticipez cu oroare momentul in care voi incepe, si fireste, il aman cat mai mult. Laptopul e chiar langa mine, tentant…”doar imi verific mailurile, si  apoi ma apuc de treaba”, ma gandesc. Dar resist eroic tentatiei. Mandra de mine, pornesc televizorul, caut un program de muzica. Evident, nu imi place nimic, butonez, ma simt din nou tentata de tot felul de prostii, programe pe care nici nu stiam ca le am…il las unde se nimereste, si pornesc spre bucatarie. Din nou, ma incearca sentimentul acela ciudat de familiaritate si instrainare in acelasi timp… nimeresc dulapul cu cutia de cafea din a treia incercare, ca intr-o casa straina. Trantesc cutia, enervata pe mine insami: “ce dracu, trezeste-te odata si termina cu kafkanismele de trei lei, de dimineata!” Ma uit in jur, si incep sa imi spun, in gand: esti acasa, sunt lucurile tale, mobila pe care ti-ai desenat-o singura, canile, cartile… Ma simt stupid, daca nu ar fi fost vorba de mine as fi ironizat faza pana la infinit. Renunt si la cafea,  imi spun ca daca ma apuc de treaba o sa incetez si cu tampeniile. Realizez ca nu pot sa incep organizarea anexei pana nu fac putina ordine in casa. Nu ca as fi vreo persoana foarte ordonata, cine imi vede biroul sau poseta, (unde poti gasi orice, de la obiecte strict necesare, gen: oja, gloss, servetele sau topor,  pana la Atlantida sau cadavrul mumificat al strabunicii…) stie asta, dar parca sunt toate prea haotice. Am avut dreptate, ma simt mult mai bine vazand fiecare lucru la locul lui. Simt ca mi-e foame, incep sa cotrobai prin frigider. Gasesc lucruri de care nici nu mai stiam ca sunt acolo: doua borcane cu zacusca de la mama pe care I le promisesem lui Cosmin si de care am uitat, cateva sticlute cu tot felul de sosuri iuti si ciudate care ma fac sa ma gandesc de cat timp nu am mai gatit….cand mi-a disparut oare placerea asta?, mustar, de doua feluri, o caserola cu oua a caror provenienta sau vechime imi sunt complet necunoscute…habar n-am cum au ajuns acolo (poate Tanti…trebuie sa o intreb), un borcan cu miere, aaa, de la Badea, de asta stiu!! , un borcan cu gem fara zahar de la o tentativa de dieta. Cu alte cuvinte, nimic comestibil. Incerc sa imi amintesc cand a fost ultima data cand am mancat acasa….da, stiu, saptamana trecuta niste mancare trimisa de mama, dar cand am gatit ultima data….habar n-am. Imi amintesc de o punga de pufuleti ramasa de ieri in poseta (v-am spus eu ca gasesti de toate acolo???), si ii rontai, filosofand. Imi amintesc cum ii spusesem recent unei vechi cunostinte, intalnita dupa mult timp, ca pe acasa ajung doar ca la hotel, razand in felul acela, ca si cum ai spune ceva putin laudaros si exagerat, dar in gluma. Neavand raspuns la clasicele intrebari (pe care le aude orice femeie dupa o anumita varsta, intalnind persoane pe care nu le-a vazut demult): te-ai maritat, ai copii, etc? evident ca ii povestisem despre viata profesionala si maretele realizari, despre cat de ocupata sunt si cat de rar ajung acasa… Acum imi dau seama ca nu exagerasem cu nimic. Acasa, subliniez: acasa, devenise un loc familiar de strain, in care activitatile au aceleasi coordinate: dus, alte treburi prin baie si somn. In plus fata de asta, serveste ca dressing si depozit pentru diversele cumparaturi, pentru ca nu pot numi “bucatarie” un loc complet utilat si neutilizat, sau “biblioteca” niste rafturi cu carti pe ele, pe care arunc fara placerea de a le aranja, noile achizitii, sau din care aleg, pe fuga, companie scrisa pentru deplasari si weekenduri. Simt ca-mi da tarcoale o semidepresie. Ca sa puna paie pe foc, ma suna si Claudia….erau la Ghioroc, la baie, iesire la care eu am renuntat pentru a trudi, ca o Cenusareasa….in timp ce vorbea cu mine imi spune ca Flavia stoarce peste ea  apa rece din sutien, dupa ce jucase volei cu Razvan. Inchid telefonul…oftand. Vorbind cu ea imi amintesc: Cosmin e in Padis acum. Scap printre dinti cateva cuvinte, cu obida, birjareste. Pentru ca, pana si Divele injura. Profit de valul de energie adus de enervare si pornesc aspiratorul, incercand, daca tot am inceput, sa duc treaba pana la capat. In dreptul oglinzii nu ma abtin, si fac cateva miscari de-ale lui Freddy, fredonand “I want to breack free”, desi nu’s deloc vesela… trec la spalatul gresiei din bucatarie, “felicitandu-ma” pentru casa cu incaperile mari, pe care mi le dorisem. Munca asta fizica nu imi face bine: nesolicitand ea insasi un efort intelectual prea mare, ma determina sa gandesc mai mult. In general munca mea imi mentine mintea destul de ocupata, cu taskurile pe care le am, in sine, fara sa permita divagatii prea multe. Nu ca nu ar implica si o parte fizica, de exemplu faimoasele raiduri de control impreuna cu baietii mei de la paza, 0000-licence to search,  sau, deschid paranteza, faza pentru cunoscatori:  scotocitul prin containere impreuna cu bunul meu prieten, head of security, Mr. L, paranteza in paranteza: “Stimate D-le L, cu respect permiteti-mi sa va transmit cele mai sincere salutari, de aici din blogul meu, ca sa aveti reprezentarea :D” inchid paranteza din paranteza, cu Hani si cu Nelu. Nu mai stiu unde trebuie sa inchid paranteza initiala, asa ca o inchid aici. Deci, acu’ gandesc, ca nu am incotro. Imi dau seama ca discutia avuta cu Bogdan aici (am vrut sa inserez link dar nu merge), nu este total corecta. E adevarat, in perioada de la firma cealalta exista doar munca, doar stresul, doar alergatura, casa era si pe atunci doar un hotel, dar nu exista timpul sau dispozitia necesara pentru a realiza sau analiza asta. Acum, orele imi sunt la fel de pline, dar munca, delegatiile ocazionale,  ocupa partial acest timp, lasand loc pentru raiduri de cumparaturi (eu tot nu mi-am gasit sutien, Clau, btw), iesiri serile, plimbari cu masina, intalniri de recuperare cu vechi colegi si prieteni,  weekenduri in locatii diverse,  intalniri cu tipi bagati pe gat de prietene bineintentionate, gratare, piscina sau furat de piersiciJ la Cosmin, lecturi in livada sau pe deal, scris recenzii intr-un mod foarte cool (da, e ironie la adresa mea, again) cu laptopul pe bancuta de langa stupii lui Mircea, movie night-urile la Romina…..si lista ar putea continua, on and on, and on, and on….toate acestea insemnand  ocazii in care nu ajung pe-acasa. Numind “acasa” si alte locuri, (A, S), ajung sa instrainez notiunea “acasa” de sensul sau intim, de camin, refugiu, loc al sentimentelor, amintirilor, copilariei si vietii, devenind doar o cladire, un adapost – e adevarat, dar necesar fizic si atat. Ma gandesc la anii de cand refuz sa-mi aduc un catel (pe care ii iubesc mult), stiind ca nu am timp sa am grija de el. E bine ca instrainarea asta se datoreaza unor lucruri placute, dar…cat de bine e daca te duce pana in faza de a-ti simti straina propria casa? Se spune: „home is where your heart is”. Probabil inima mea e impartita in atatea locuri incat nu mai are „acasa”. Imi place viata mea….nu 100%, probabil niciodata nu o sa imi placa in totalitate, in plus cred ca e indicat sa iti lasi loc pentru a dori mai mult, a astepta mai mult… Dar nu pot sa ma abtin sa nu ma gandesc, ca este exact ca frigiderul meu: plin de lucruri care se folosesc ca si completare, imbunatatire, condimentare, inutile in sine, si fara nimic pe langa ele care sa le determine utilitatea.

Filosofie la coada maturii…