Concediu, pe unde fusaram – part doi

Standard

5. Excursiile
Din variantele propuse de ghid, am ales Skiathosul si Meteora, pe care inca de acasa planificasem sa le vizitam.
5.1. Skiathos
Prima data am fost la Skiathos. Toate. Si ne-a si placut la toate. Desi…
Plecarea e la 5 dimineata din Paralia. Faci cam 3 ore cu busul (ceea ce pe langa cele 18 facute din tara pana in Paralia par o nimica toata), dar care sunt un chin, sincer… Dar cand ajungi in port, merita. Uiti de toate. Nu este prima data cand merg cu vaporul, si cu siguranta nu va fi nici ultima. De fiecare data mi-a placut la fel de mult, si cred ca este printre putinele lucruri/activitati de care nu o sa ma plictisesc niciodata. Nu am uitat sa ii trimit cate un gand bun prietenului Joshua, in special cand vedeam cate un velier, in larg:) Evident ca am fost cu navele capitanului Costas, cu care ati fost si voi toti, amici bloggeri, si care apare in povestile tuturor. La fel ca si nevasta-sa, o doamna plina de energie si de viata, care a dansat si a facut un show foarte frumos. Prima oprire: plaja Koukounaires. Nu va pot descrie entuziasmul fetelor, in special al Claudiei, care a ramas absolut si irevocabil indragostita de locul ala. Dupa excursia asta, a spus tuturor, cunoscuti sau necunoscuti, ca ea se muta la Skiathos. Intr-adevar e frumos. Faimoasa apa limpede, culorile, stancile, navele, pescarusii, pestii…dar mai ales contrastul dintre plaja si padurea de pini de langa ea. Pozele pe care le-am facut in padure, parca nici nu sunt la mare. In timp ce trupa s-a instalat la plaja, eu am pornit intr-o expeditie fotografica. Am strabatut malul pe care eram pana am dat de niste stanci de care nu am putut sa trec….ca altfel, cred ca inconjuram insula :)
Am vazut:
– steagul tricolor (romanesc :)) atarnat de plasa de volei, sau cum ii zice la chestia aia ce separa terenul de volei in doua;
– chinezoaice (sub aceasta denumire generica fiind cuprinse toate femeile de origine asiatica pe care le-am intalnit, fara nici o intentie de a le jigni – nu sari madonno), inarmate cu „harta talpilor” (omenesti), care faceau masaje pe plaja;
– stanci alunecoase acoperite de cea mai limpede apa pe care am vazut-o in viata mea;
– nisip fin sub care se miscau ceva animalute rapide si nevazute, fugind spre stancile alunecoase;
– dusuri imprivizate din lemne aduse de mare;
– in mijlocul padurii de pin un WC mai curat decat toate WC-urile publice din Romania, si dotat cu de toate, inclusiv cu o bancuta ornata cu conuri de pin, in mijlocul unei mici gradinite de flori – pentru odihna, banuiesc in cazul in care activitatile desfasurate in WC au fost prea obositoare;
– padurea de pin aflata la 5 m de plaja, cu trasee marcate;
– „prietenii” de la Timisoara dormind la umbra unui pin (a facut toti banii somnul asta, a bacauane??) – explicatii later:);
– hamace(curi?) (da, am o problema cu pluralul, si??? alora, abiamo amaco!!!), atarnate intre pini si indemnand la lenevie eterna, infinita si interminabila;
– iahturi, iahturele, barci, barcute si vaporase (vreau si eu unul!!!!);
– un „cimitir” al umbrelelor din palmieri;
– ratuste rasfatate de turisti, de genul veveritelor de la Lipova;
– mult soare, nisip fin si fierbinte, ace si conuri de pin, si nu stiu daca v-am zis de apa limpede :)

De la Koukounaires pornim spre capitala insulei Skiathos, denumita pentru memoria divelor: Skiathos. Asta l-am ratat. Printr-un concurs de imprejurari format din proasta organizare a ghidei+nevoia de a incasa comisionul (banuim noi) de la restaurantul unde ne-a obligat sa mergem; proasta noastra inspiratie si organizare, timpul mult prea scurt alocat vizitei, numarul prea mare de turisti, si probabil mai cateva pe care nu mi le amintesc acum :) In cateva cuvinte, ghida ne-a dus pe toti claie peste gramada la un restaurant unde am stat 1 ora si 25 de minute din 1 ora si 30 de minute alocate vizitei, am avut un chelner frumos, dar degeaba (te pup, papushos), in timp ce asteptam mancarea am pornit intr-o mica expeditie prin port, in timpul careia m-am accidentat la un deget rezultand un flip-flop insanjerat si 2 zile de schiopatat, dupa vociferari si renuntari la mancare am reusit sa fugim care incotro, sa vedem 2 stradute pe care le-am fotografiat fara ca macar sa ma uit in jur, asa, in fuga, ne-am intors la vapor in ultima secunda, un marinar tragand puntea aia de lemn pe care te urci pe vas, cu mine cu tot. Am regretat pana la infinit prostia noastra si a lor, si ne-am promis ca o sa ne intoarcem. Unul din punctele care trebuiau vizitate acolo era o biserica si un turn cu ceas aflate pe o colina, eu regretand cel mai mult ocazia de a fotografia insula de sus. Ulterior, am primit de la Milu, care a fost acolo anul trecut, pozele facute de la turn, si m-am mai linistit. Citez din concluzia adresata Claudiei: „eh, e numa neste acoperishe, tot mai faine is pozele mele!”
Am pozat insula (intrarea/iesirea din port) atat pe sensul de sosire, cat si pe cel de plecare, de naiba a luat-o. Aaaa, si am uitat sa precizez ca am fotografiat metru cu metru coasta insulei de la Koukounaires pana la Skiathos, persoanele interesate sa alcatuiasca o harta detaliata ma pot contacta la numerele afisate pe ecran, trebuie doar sa puna cap la cap pozele. Who’s got an obssesion??

Si, din nou pe vapor :) cu putin regret pentru „pierderea” suferita, plus o usoara durere de picior, daaaaaaar cu multa bucurie de a ma afla in mijlocul marii, printre nave, pescarusi si briza. Tanti nevasta lui Costas a facut un show supertare, a implicat pe toata lumea, a dansat si a debordat de viata. Pana si mie imi era greu sa cred ca isi face doar meseria, si ca face exact acelasi lucru cu sute de serii de turisti pe saptamana. Am avut ocazia sa ne si racorim, picand in mijlocul bataliei cu apa, cu piratii de pe celelalte nave ale lui Costas si am baut cel mai bun cafe frapee ever.

5.2. Meteora.
Doamne, am ajuns si eu, macar o zi in concediu asta, sa vad un varfulet de munte, un colt de stanca…cel putin din punctul asta de vedere mi-a placut si excursia asta. Si nu numai :) Toata lumea stie ca imi plac manastirile, bisericile, iar uneori, nu o sa va vina sa credeti, dar le si fotografiez :D. In primul rand am trecut din nou prin Platamonas si Nai Pori, si am putut constata, din nou, ca sunt mult mai frumoase decat Paralia. Dar sa trecem peste asta, ca am criticat-o destul saraca, si nu are ea nici o vina.
Prima oprire: Manastirea Sfintei Paraschievi. Aici se afla izvoarele Sfintei (apa buna pentru ochi) si cel al Afroditei (pentru inteligenta, aaa pardon frumusete, evident). Ca sa ajungi la manastire si izvoare trebuie sa traversezi un pod, zis „al dragostei”. Dus l-am traversat singura („unii” cumparand sticlute pentru apa), iar la intoarcere l-am traversat cu ghidul care urla: hai, hai, ca pleaca autobusul!! Credeti ca Sfanta mi-a trimis vreun mesaj cu asta??? :D
La fel de evident, la izvorul Afroditei nu am mai ajuns, bine, nici nu am nevoie, e adevarat, dar din nou timpul a fost mult prea scurt. In plus, peste noi, a navalit un autocar cu niste animale de origine slava (bulgaroaice, rusoaice, naiba stie ce erau), care s-au ingramadit in pestera unde e izvorul Sfintei, strivind LA PROPRIU, niste copii de peretii pesterii. Din pacate sfintenia locului nu a prea avut influente asupra mea, si am avut grija sa le comunic doamnelor atat in romana neaosa, cat si in engleza prin ghidul lor, cateva urari de bine, sanatate, asomare usoara, etc. Nu insist asupra legendelor, povestilor, descrierilor, pentru ca oricum, dupa cum v-am spus inca din primul paragraf al primei parti, daca nu le-ati vazut/auzit, curand o veti face, n-are rost sa va stric supriza. Asa ca o sa ma limitez la cele cateva experiente personale, prin care exista o minima sansa ca voi sa nu treceti.

Pornim, prin aceeasi vale Tembi/Tempi (am cautat pe net si ambele variante sunt corecte, da??), spre Meteora. Dupa campuri infinite de porumb galbui, cateva livadute de maslini si kiwi, iata-le, rasar stancile.
Oprirea la mult trambitatul atelier de icoane, inca o semidezamagire. Inceputul a fost bun, cladirea frumoasa, primirea cu (deocamdata nu „de”) rahat, ouzo, apa si suc – relativ draguta; primele icoane vazute – frumoase. Daar, doamna care prezenta icoanele era mai vopsita decat ele, cei 2 oameni care pictau icoanele aveau teancuri de ele si lucrau in serie, domnul care sculpta icoanele, a sculptat frumos si cu multa ravna cat a durat fotografierea lui. In plus, in magazin, pe langa icoane de toate formele, preturile, dimensiunile si culorile, mai puteai gasi si gablonturi, oja, sampon si toate celelalte chinezarii ca in oricare magazin din Paralia.

Peisajul Meteorelor este intr-adevar spectaculos. Stancile, manastirile din varful lor sunt deosebite si (probabil) unice. Eu una nu am mai auzit de un astfel de fenomen pe undeva prin lume. Am urcat surprinzator de usor cele aproape 300 de trepte ale Marelui Meteor, l-am pozat treapta cu treapta, piatra cu piatra, ghiveci cu ghiveci, coltisor cu coltisor, inclusiv cateva din zonele „Private. Do not enter”. Sa nu ma ziceti:)
La zona de „belvedere” am trecut prin momente de panica, momente de groaza pura, momente de cumpana in viata unui om, care te marcheaza pentru totdeauna si iti traseaza sensul existentei de acum inainte, si anume, camera mea foto afisa palpaind: memory card full. Cu un text nu tocmai potrivit cu decorul, am luat poze si filmari din urma, si le-am sters in graba. Sorry Romina, life sucks:)) Poate ca e un moment bun sa precizez ca din cele 900 de poze facute, vreo 10 sunt cu oameni, adica cu noi :)) restul sunt peisaje, personaje, etc. Dar nah, de aia are si restul lumii aparate, sa acopere ce nu ma intereseaza pe mine. Ca pe voi va vad toata ziua, (pe unii chiar mai mult decat ar trebui :D, intre noi fie vorba), dar meteore nu am nici un fundu’ gradinii, nici in drum spre Nadab nu au facut astia.
Depasit fiind momentul de panica, pornim spre Rousanu, o manastire de maicute, mai mica, frumoasa, cocheta, cu multe flori, curtea interioara amintind de manastirile noastre de acasa.
Cum spuneam, decorul este spectaculos, fenomenul unic, manastirile sunt curate, ingrijite, frumoase atat in sine cat si prin peisajul din care fac parte, dar din pacate, senzatia si parerea mea este ca scopul lor s-a pierdut si spiritul locului s-a distrus, din motive comerciale. Deschiderea lor pentru turism, dand ocazia oamenilor obisnuiti de a avea acces la aceste locuri unice si speciale, le-a facut sa isi piarda din aura spirituala avuta inainte. Daca inainte de construirea scarilor calugarii urcau zile intregi, sapandu-si grote in care sa se adaposteasca peste noapte, pentru a ajunge la manastirile izolate in varful stancilor, acum, orice om: tanar, batran, credincios sau doar curios, poate ajunge in cateva minute. Acum, chinul lor, sistemul de scripeti pe care l-au construit, toate sunt prezentate frumos, turistic, comercial si statistic. Simplul fapt ca fotografierea este interzisa in interiorul bisericilor manastirilor, sau ca exista locuri in care accesul este interzis, nu ii impiedica pe turistii de toate felurile sa cotrobaie in cele mai intime „maruntaie” ale locurilor.
Am plecat de la Meteora cu sentimente amestecate: placerea de natura estetica provocata de locuri luptandu-se cu framantarile si gandurile filosofico-spirituale, ca sa le zic asa, dar mai presus de toate, triste. Inca nu stiu care dintre ele a castigat batalia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s