Arhivele lunare: octombrie 2009

Amintiri si povesti mai deocheate – Neagu Djuvara

Standard

…cu ilustratii de Andrei Gamart.

Frumoasa carte si frumoase ilustratii… O carte scrisa de un „boier”, un domn adevarat, asadar,  pudicii speriati de „deocheatul” din titlu pot fi linistiti, cartea este perfect decenta si citibila. La fel, si cei care asteptau contrariul, desi nu vor gasi povesti xxx, nu vor fi dezamagiti.

Din pacate este foarte scurta, asta fiind si singurul defect pe care i-l gasesc. Sunt de fapt 4 povestiri care au fost deja publicate in Plai cu Boi, si care fac parte dintr-un manuscris al unei viitoare carti despre boierimea romana. Initial, pe prima fila a manuscrisului, autorul scrisese cu rosu: „pentru dupa moartea mea”, dar s-a lasat convins de „stimata Doamna Directoare de prestigioasa Editura” sa fie publicate, viu fiind. Acordul si l-a exprimat in scris, printr-o scrisoare hatra, semnata „Mos Neagu”.

„Mos Neagu” este un povestitor incredibil, alert, spumos, care a avut nu doar norocul harului de a povesti, ci si sansa de a fi avut o viata care merita povestita. Am devorat-o in 20 de minute, cu regret. It leaves you wanting more, asa cum trebuie sa faca nu doar orice carte care se respecta, ci si orice barbat „talentat”;)

Djuvara

VinFest2009 – un festival reloaded

Standard

Vineri seara, in urma unui implus de moment, si nestiind daca a inceput sau nu, ne-am prezentat si noi la evenimentul desfasurat la noi in sat, si anume:

VinFest2009

VinFest2009

De inceput incepuse, in sensul ca tarabele erau instalate, vinul fiert aburea in cazane imense, castanele se coceau, porumbul se fierbea (da, pe sine), tineri in costume populare mancau la mese impreuna cu politisti cu pistoale si bulane de cauciuc care „consumau neste must”.

Impreuna cu varushana Claudia, in asteptarea lui Razvi, varu’ Alin si a lui Blana, ne repezim direct la – nu, nu la cazanul cu vin, multumim domnul din spate, puteti lua loc!- direct la castanele coapte. Foarte bune, fierbinti.

Ne propunem sa mergem metodic, din taraba in taraba, in asteptarea baietilor, dupa sosirea carora trebuind sa trecem la treburi mai serioase si anume mancat si baut. Ceea ce am si facut, pornit metodic adica, pe sistemul: ia uite!!! Cercei!!! Dupa 20 de minute de deliberari si dialog blond: „vai!! eu vreau mov!! si eu vreau mov!! dar nu vreau sa ne luam la fel!! nici eu!!! eu imi iau floricele!!! uite mamaruuuute, eu vreau mamarute!!! hai sa-i luam si la Romina!!! ioi, oare care i-ar place???”  L-am lasat pe bietul om de  la taraba epuizat psihic, si am trecut mai departe… Mai bine zis mai sus. Pentru ca m-am catarat pe cruce (consatenii nostri stiu crucea aia la care se pozeaza, for some reson, toate miresele, dupa ce ies de la casa de casatorii aflata chiar peste drum), ca sa ma vada baietii in multime. Reintalnirea a fost emotionatnta, nu ne vazusem de vreo jumatate de ora. Am luat de-ale gurii: frigarui, carnati, vin, si am decis sa continuam festivalul la Razvi acasa, unde nu era chiar asa de frig ca in parc. A aparut si Romina, mai tarziu, din motive stupide, si anume munca. Si-am petrecut pana spre dimineata, deranjand vecinii. Pe langa distractie pana la infinit seara a fost plina de dezvaluiri senzationale, marturisiri incredibile, si, inca odata, desi nu era nevoie, ni s-a confirmat cat de buni prieteni suntem, cat de norocosi suntem ca ne avem unii pe altii.

Pentru ca uitasem sa imi iau camera foto cu mine vineri, si ziceam din 3 in 3 secunde: „ce pacat ca nu am aparatu’ cu mine”, azi, m-am dus doar sa fac poze.

Bine, recunosc, am mai cumparat o pereche de cercei.

Vin de peste tot

Vin de peste tot

D'ale gurii

D'ale gurii

 

Podoabe

Podoabe

La standul ungurilor puteti gasi mancaruri traditionale maghiare, printre care: Gyros si Hot TEE :)

Traditional

Traditional

Dar, trecand peste bariera lingvistica, aveau ungurii o scula faina…

Scula de ungur

Scula de ungur

Iar pentru cei dintre voi care vor intreba: mie ce mi-ai adus de la festival? raspunsul este: Imi pare rau, era inchis!

Closed

Closed

Prin Fagaras

Standard

Cateva poze dintr-o incursiune recenta prin zona Fagaras, care (desi nu-s Apusenii:) ), nu-s deloc urati:)

Stanci si ceata

Stanci si ceata

 

Rufe la uscat - no offence, Alex

Rufe la uscat - no offence, Alex

 

Magarusi

Magarusi

 

Lac pe pamant si lac in cer

Lac pe pamant si lac in cer

 

Drumurile noastre, poate...

Drumurile noastre, poate...

 

Pustietate...

Pustietate...

 

...si civilizatie

...si civilizatie

 

Poze copyright by Tizelesh, care are scula mai mare si mai tare decat a mea. Dar imi iau eu revansa, my friend:)

Cucul si Pupaza – Will Self

Standard

Nu ma intrebati de ce, dar mie imi place de baiatul asta. Am citit un interviu cu Will Self, in Dilemateca, anul asta pe la inceput, candva. Si mi-a placut de atunci. Am vazut si cateva recenzii pe blogul lui Raul, si din nou am stiut ca imi place. Dar nu am reusit sa citesc ceva de el pana in concediu. Tot pe plaja, ca ce altceva sa faci acolo? (Intrebarea era retorica, si pentru Dica only:P).

Asa ca, Asadar, cu Cucul si Pupaza in mana – cu cartea, adica – (ce-mi plac manevrele astea pe muchia cacofoniei:P), la umbra cusculiei salvamarului, fac cunostinta cu mintea lui Will Self. Sclipitoare minte! Nu stiu daca isi alege subiectele special cu scopul de a soca, dar daca o face, cine il poate condamna? Trecand peste subiectele mai mult decat originale, peste folosirea celor mai bine vandute „articole” din ziua de azi: sexul si violenta, Will este un scriitor bun. Reuseste sa isi construiasca corect, coerent, fara scapari, fara ezitari, atat „noveleta” cat si „farsa”. Pe langa „corectitudinea” scriiturii, personajele sunt perfect conturate, o simti pe Carol cea stearsa si fara personalitate transformandu-se in femeia cu penis – la propriu: puternica, dezlantuita, chiar violenta. La fel si Bull: din barbatul tipic, bautor de bere, amator de sport, in urma aparitiei unui vagin in spatele genunchiului si a aventurii cu doctorul sau, devine: sedus, victima si …insarcinat.

Will te conduce, cu abilitate si profunda cunoastere a psihologiei umane, prin etapele transformarilor personajelor sale, pas cu pas, nimic nu iti pare nefiresc sau fortat. Cu acelasi talent isi construieste decorurile, interiorul casei lui Carol sau biroul lui Bull ramanand in memorie ca si cum le-ai fi vazut in realitate.

Cum am spus, imi place de baiatul asta, o sa mai citesc carti de el, si singura:)

Clubul Norocoaselor – Amy Tan

Standard

Am vazut in libarii o carte noua de Amy Tan, dar am renuntat la ea in favoarea „Casei de la Riverton”. Amintindu-mi de Amy Tan, am recitit cu mare placere „Clubul Norocoaselor”.

Fara a avea pretentii filosofice sau psihologice foarte mari, cartea exploreaza relatiile mama-fiica, prin prisma ambelor parti. Trecand peste specificul asiatic, mai ales din punctul de vedere al mamelor, cartea poate fi despre oricare dintre noi, in relationare cu mamele noastre, conflictul dintre generatii, conflictul dintre lumea „de acum” si „lumea de atunci”, conflictul dintre ce este bine pentru noi, ce credem noi ca este bine pentru noi si ce crede mama ca este bine pentru noi. Nuante infinite, migalos tesute de autoare, povesti misterioase, orientale, in care fantasticul se amesteca cu realitatea, povesti reale, concrete, viata si trecutul mamelor se impletesc cu viata si prezentul fiicelor.

O carte draga, primita de la o prietena draga (te pup Danuta), o carte despre copilele care am fost si femeile in care ne-am transformat.

O Diva pe Twitter

Standard

La insistentele infinite ale unui amic, internaut fanatic, mi-am facut si eu cont pe Twitter. Habar n-am ce-i aia, dar probabil ca nu strica la casa omului. Las’ sa fie, ca nu stii cand ne foloseste…

Asa ca, intr-o seara ploioasa si plictisitoare (da, n-avem bani, deci stam in casa si Da, stiu pentru ce e buna vremea asta, dar, cu riscul de a ma repeta, nu avem bani de numarat :D), purced. Imi fac contul – nimic mai simplu. Parola e aceeasi, pe care o stiti multi dintre voi, asa ca, daca aveti nevoie, feel free to use it. Oricum, habar n-am ce sa scriu pe acolo, si pun pariu ca in maxim o saptamana m-am plictisit de el.

Lansez primul mesaj in eternitate. Ma autocitez: „doi, zece, doi, zece, proba!:)” Genial, stiu. Ma puteti cita.

Din 3 clikuri, ma trezesc prietena cu Oprah, Obama, Fred Durst si altii. Nici nu se putea o companie mai buna pentru o Diva in viata, nu? Mai imi aleg vreo 3 oameni (habar n-am cine-s aia, dar pareau cul), din lista prietenului susmentionat. Si gata, destul cu Twitter.

Azi, surpriza: pe mail, mesaje de la noul prieten, Twitter: cutare, cutare si cutare is following you on twitter. Normal, ma tenteaza sa intru din nou. La fel de normal, folowersii mei sunt niste spamuri. Daaaaaaaaar, totusi, ce naiba o fi asta?? Caut pe cineva sa ma lamureasca. Clikui in stanga, clikui in dreapta, caut si eu oameni, romani, cineva, oricine??? Nu e nimeni… Intr-un final, o gasesc pe Ada (http://thoughtsbyada.wordpress.com/), pe care o stiam de p’aici. O adaug, ca e fata faina. Mai clikui in sus, clikui in jos, fur cativa oameni din lista ei: mi-a placut de unu care scrisese ca twitterul s-a umplut de boi. Amu, cand m-am inscris eu. Clar, we must be friends.

Fred Durst a publicat ceva 2 minutes ago: „Sunday is a great day for something”. Futuma, asta-i mai genial decat mine, chiar daca genial nu are grad de comparatie. Ma mai documetez si aflu ca Twitteru’ asta e o moda printre divi si divele de pretutindeni. Cica astia de mai jos, is pe acolo:
Al Gore
Alex Albrecht
Alison Sudol
Andy Murray
Anita Cochran
Arnold Schwarzenegger
Ashton Kutcher
Barack Obama
Ben Kweller
Bishop Alan Wilson
Bjork
Bob Guiney
Borat Sagdiyev
Brea Grant
Brent Spiner
Brett Gurewitz
Britney Spears
Brooke Burke
Brooke Hogan
Cesar Millan
Chris Carrabba
Crispin Glover
Dave Matthews
David Blue
David Hewlett
David Lynch
Diablo Cody
Don Draper
Eli Manning
Elijah Wood
Emma Watson
Erykah Badu
Evan Williams
Felicia Day
Fran Drescher
Gail O’Grady
Gerard Way
Greg Grunberg
Hillary Clinton
Imogen Heap
Ingrid Michaelson
James Gunn
James Kyson Lee
Jamie Kennedy
Jamie Murray
Janina Gavankar
Jerry Rice
Jesse Jane
Jhonen Vasquez
Jimmy Fallon
Joe Biden
John Cabrera
John Cleese
John Edwards
John Hodgman
John McCain
Jona Bechtolt (Yacht)
Jonathan Coulton
Jonathan Ross
Justine Bateman
Karl Rove
Kate Hewlett
Kathy Griffin
Keiko Agena
Kerry Rhodes
Kevin Rose
Kevin Smith
Lance Armstrong
Leo Laporte
LeVar Burton
Lisa Loeb
Luke Wilson
Maxime Verhagen
MC Hammer
Michael Phelps
Michael Urie
Mikey Way
Mischa Barton
Natalie Gulbis
Olivia Munn
Patrick Wilson
Paul Brandt
Paulo Coelho
Penn Jillette
Pete Wentz
Pete Yorn
QTip
Questo of the Roots
Rachel Bilson
Richard Branson
Rivers Cuomo
Robby Gordon
Robert Llewellyn
Russell Brand
Ryan Adams
Ryan Newman
Sara Bareilles
Sarah Palin
Sebastian Bach
Shaquille O’Neal
Shaun White
Snoop Dogg
Solange Knowles
Stephen Colbert
Stephen Fry
Steve Jobs
Steve Wozniak
Summer Glau
Taylor Swift
Terra Naomi
Tina Fey
Tom Waits
Vanessa Hudgens
Walt Mossberg
Wil Wheaton
Will Ferrell
William Shatner
XZIBIT

Citesc pe wikipedia, „sursa de incredere”:

Twitter (pronunţat aproximativ tu’i-tă, s-ar traduce din limba engleză prin ciripit, ciripitor) este un sit web fondat în 2006 care permite utilizatorilor scrierea şi transmiterea de mesaje de câte maxim 140 caractere. Face parte din fenomenul recent numit Web 2.0, necesitând activarea JavaScript în browser[2]. Este uneori descris ca fiind „SMS-ul Internetului”.[3]
Nu este clar care este numărul utilizatorilor, deoarece firma nu-l face public, dar se crede că în 2008 au fost circa 4-5 milioane, iar la mijlocul lui 2009 circa 20-25 milioane. [4].
 

I feel so special, one in 25 milions :D

Avem un amic olandez, care isi scrie pe Facebook gandurile si activitatile zilnice, cam tot la cateva ore. Mereu facem mishto de el, mesajul fiind in final acelasi: get a life! Presupun ca si el (si multi altii) crede despre noi ca suntem niste primitivi, neadaptati la viata 2.0 de azi…
Eu nu judec…da de aia tot pot sa fac mishto :P

Ma mai uit ce scriu unii, ce scriu altii, sa ma inspir, sa vad ce as putea scrie si eu. Cam toata lumea isi scrie ultimele evenimente din viata, ganduri scurte (vezi, de aia imi place mie blogul, ca eu am numai ganduri lungi si foarte lungi. Proaste, da’ lungi), cam ce li se intampla prin viata, sau ce le trece prin cap. Apai, „highliturile” weekendului meu ar fi ca mi-am luat un sutien sexos, de care is foarte incantata si am trecut din nou, de la mov aubergine, la rosu turbulent, la par. Who cares??? Probabil ii pasa celui care a scris: „ce duminica frumoasa” – 7 hours ago.

Acu, m-as fi lansat intr-o dizertatie despre viata reala versus viata virtuala, cat de mult timp ne ocupa netul, cat de multa nevoie avem de el, cat este de normal sa il folosim si in ce limite, etc, etc. Nu cred ca e cazul.

PS:  (doar cand mi-am corectat articolul am observat ca am scris peste tot Tweeter in loc de Twitter. I rest my case.)

UPDATE: sunt prietena cu Ricky Martin, Paulo Coelho si…Dalai Lama.

Bunica Maria

Standard

Nu suntem rude de sange. Suntem rude de suflet.
Bunica Maria a aparut in viata mea pe cand aveam vreo 10 ani si ma indreptam cu pasi repezi spre iesirea din copilarie. Si totusi, ea a fost adevarata bunica a copilariei mele. Bunica cu sfaturi, bunica cu povesti, bunica cu bucurii si ingrijorari. In perioada in care unul dintre bunicii mei „adevarati” nici nu stia cum ma cheama, Bunica Maria tinea post negru pentru ca eu sa reusesc la examene.
Bunica Maria vine dintr-un loc de basm, in loc aflat atat de adanc in sufletul meu, incat se confunda cu acesta. Nu putea fi de altundeva. Bunica Maria nu poate fi imaginata intr-un alt decor decat inconjurata de brazi, in fanul plin cu margarete, pe malul raului… Bunica Maria mi-a spus toate povestile muntilor din jur, povesti despre vecinii de pe dealurile apropiate, cu calitatile si defectele lor, povestile despre lumea nevazuta a muntelui, despre „Puca Nevoii” care fura laptele vacilor, despre ulii care ataca gainile, despre cum se coseste fanul doar dupa Sf. Ilie, unde se gasesc fragute sau zmeura, despre plantele „celea bune si celea rele” si cum se folosesc ele. Ea mi-a vindecat miraculos o batatura uriasa, insangerata, provocata de niste bocanci noi si un drum lung pe Garda Seaca, cu o singura frunza de patlagina. De la ea am invatat „sa nu bati niciodata cainele, ca el te apara. Nici vaca sa n-o bati, ca iti da lapte, chiar daca ii indaraptnica. Matza poti sa o bati, da numa daca fura.”
Bunica Maria este cea care venea mereu cu „ceva” ascuns in sort: o cana cu fragute, niste placinte cu branza coapte pe lespede, o mana de fan proaspat cosit sa-mi miroasa frumos in camera unde dorm, un fir de busuioc sfintit, sa ma protejeze.
Bunica Maria nu stia sa scrie si sa citeasca. Era ingrijorata cand ma vedea mereu cu cate-o carte in mana „sa nu ma stric de cap”. Cand am intrat la facultate m-a intrebat: „a cata clasa ii asta?” „A 13-a, Bunica.” „Si cate mai faci?” „Pai vre 16, Bunica”. A clatinat dezaprobator din cap. Prea multa scoala nu e buna. Dar desi nu era de acord, in fiecare sesiune tinea post si se ruga pentru reusita mea la examene.
Bunica Maria nu a facut scoala. Ea a muncit. Munca grea, de barbati, la padure si la mina. A taiat lemne si le-a tarat pana la gater, cot la cot cu sotul ei, padurar. A lucrat in mina de uraniu, si a impins vagoane pline cu steril. Din cauza efortului a pierdut cateva sarcini. Ma fascina cum povestea despre tanti Iulia, fiica ei, care avea pe atunci peste 60 de ani. O vedeam pe Iulia – „baba” din ochii mei – copilul din mintea bunicii. Vorbind despre pruncii lepadati, pleca privirea. „Si ultima, tot fetita era… Asa a vrut Domnul. Iacata, or ramas astialalti”, zice si isi freaca mainile aspre, vanoase. Tristetea aceea, profunda, dar cu atat mai dureroasa prin resemnarea ei, nu am mai intalnit-o niciodata.
Bunica Maria, la peste 80 de ani, mergea in fiecare duminica in sat la biserica, 3 km pe jos dus, 3 intors. La iesirea de la biserica mergea la birt, sa bea o bere, sa afle noutatile: cine a murit, cine s-a nascut, cine s-a casatorit, cat mai e kilul de grau, daca popa din sat tot betivan e sau daca Rafila si-a facut ochelari sau nu. Cele mai importante lucruri din viata, adica. Ii placeau berea si vinul, painea calda si zama de shalata. Carnea nu e buna, ca si cartile, iti fac rau, te strica de stomah si de cap.
Cand am cunoscut-o era o mana de femeie, imi ajungea pana la umar, cu spinarea indoita si doi ochi verzi. Verzi ca frunza, verzi ca bradul, verzi ca tineretea. Plini de viata, la fel ca ea. Ochii ei radeau mereu, de parca ar fi avut mereu soare in ochi. Mai putin cand plecam, si stia ca nu ma mai vede pana anul viitor. Atunci ochii ei se tulburau, lacrimau putin, iar ea se ruga. Sa ajung cu bine la oras, sa ma intorc cu bine la ea, sa ma mai vada si la anu’. Statea in drum, cu Titi langa picioare, pana ne pierdea din vedere. Eu, din masina, ma uitam pe geam, in urma, pana dispareau dupa prima curba.
Bunica Maria s-a nascut in 29 februarie. „Om insemnat”, se zice. Ea radea: „ce am facut io in viata? M-am maritat, am muncit, am facut niste copii. Cu sotul meu m-am inteles bine, nu ma batea si am tras impreuna. Casa asta (arata spre casa de pe deal), cu el am facut-o. Pentru copii. Eu….ce duc cu mine? Aiasta-i mai principal, ce ramane.” Nu stiam atunci, pe bancuta de pe malul raului, cu catelul Titi incurcandu-se printre picioarele noastre, ca primesc cele mai valoroase lectii de viata. Cand am mai crescut, am realizat ce comoara incredibila de informatii, de viata, de ganduri, de experiente, de bunatate si credinta este Bunica Maria. Mi-am propus ca intr-un concediu sa adun toate aceste informatii de la ea si sa scriu o carte. Vedeam si titlul, simplu: Bunica Maria. Vedeam si coperta. Mainile ei: incrucisate in poala, fotografiate de aproape, vazandu-se si crapaturile innegrite si venele pronuntate. Niciodata nu a fost timp pentru acest proiect, mereu viata se umplea cu alte activitati, alte necesitati, alte atractii. O sa regret mereu asta.
Acum trei ani Bunica Maria s-a mutat din casa de pe deal in cimitirul de pe deal. O vizitez in fiecare an, cel putin odata. Mereu gasesc greu mormantul, o cruce simpla, pierduta printre monumente de marmura si gradini de flori, undeva pe langa bisericuta veche. Trebuie sa treci peste multe alte morminte, mai noi si mai vechi, sa trezesti soparle adormite care alearga inspaimantate, sa te strecori prin plante pana la brau. Ma bucur ca e asa…o simt in siguranta, protejata, departe de lume. De la mormantul ei se vede Varful Curcubata si imi amintesc cum ma invatase ca atunci cand vin nori de pe Curcubata ploua intotdeauna. Nu s-a inselat niciodata. Pe mormantul ei creste cimbrisor. Ma invatase cand sa il culeg si pentru ce e bun. La capul ei e crucea iar ea e cu Dumnezeu, despre care m-a invatat ca e bun si ca o sa ma ajute intotdeauna.
Dar nu m-a invatat niciodata cum sa fac sa imi treaca dorul de ea.

Urania – JMG Le Clezio

Standard

Am cumparat cartea asta cu o zi inainte de plecarea in concediu, si am citit-o acolo, pe plaja. Recunosc ca am cumparat-o datorita banderolei cu „Premiul Nobel 2008”, mai ales ca nu auzisem nimic despre ea inainte, ca despre Ma numesc Rosu sau despre Doris Lessing.

Pe Le Clezio il stiam citind „Diego si Frida”, dar daca pana acum am banuit ca mi-a placut acea carte datorita pasiunii pentru Frida Khalo, acum sunt sigura.

Urania este inca o dovada ca premiul Nobel PENTRU LITERATURA este, cel putin in ultima vreme, decernat in baza unor alte criterii decat cele literare. Banuiala mea este ca pe Le Clezio l-au „ajutat” luptele ecologiste.
Politica, geopolitica, etnicitatea, lupta pentru drepturile femeilor, evreilor, copacilor sau musculitelor de otet, plus o carte usor alambicata in care sa alternezi mai multe planuri de desfasurare a actiunii (a mers si la Pamuk si la Le Clezio, Lessing nu am citit inca, deci nu ma iau de tanti), plus o semialuzie la „alienarea omului in societate”, „dificultatea adaptarii la lumea reala”, etc, etc: toate sunt pasibile sa iti aduca un Nobel pentru literatura. Ocazie cu care imi urez succes.

Cu ce am ramas din cartea asta? Cu nimic. A trebuit sa o rasfoiesc insistent pentru a-mi aminti despre ce e vorba in ea, si la majoritarea pasajelor recitite am avut senzatia ca nu am citit-o inainte.

Copilul Daniel marcat de razboi si pierderea prietenului sau Mario, „inventeaza o tara”, Urania, in care se refugiaza. In imaginatie, evident. Adultul Daniel, (geolog sau geograf), ajunge in Mexic, unde, impreuna cu „cel mai bizar tanar pe care l-a intalnit vreodata” descopera un tinut straniu, Campos, pe care il asimileaza cu Urania copilariei. Locuitorii acestuia, oameni ciudati care isi cresc copii dupa criterii diferite de cele ale lumii „conventionale” si care au propriul lor limbaj „elmen” isi spun povestea, a lor si a Camposului fiecare avand prisma lui, dar in spatele carora simti autorul comun.

„Poporul-curcubeu” este silit sa plece in exil, cu toata suita sa de personaje, obiceiuri si ciudatenii. Destinatia lor este „Insula Semilunii” de unde sunt alungati din nou. „Poporul-curcubeu” se imprastie in lume…iar Daniel ramane cu certitudinea ca Urania a existat si ca el i-a fost martor.

Ce mi-a placut este scrisoarea lui Anthony Martin, Consilierul, catre Daniel, cateva pagini frumoase, reusite, literare, care se incheie cu: „Asta vreau sa iti spun, pentru ca esti prietenul nostru necunoscut. Aminteste-ti de noi.”

Din pacate autorul nu mi-a creat conditiile sa ii indeplinesc dorinta lui Anthony. Cartea, cu toate povestile si personajele ei s-au scurs, la fel ca cele cateva fire de nisip ramase in ea, de asta vara…

Tizelesh Party, vineri

Standard

Vineri seara, am decis sa onoram invitatia gratioasa a lui Tizelesh, primita prin e-mail. Citat din memorie: „…azi se face tzuica la Gai. Va astept:)”

Asa ca ne-am prezentat, in tinuta de gala (treling, tenesi, blugi): io si Romi, primele, Clau cu Razvi putin mai tarziu (inca nu stim de ce….sper ca nu a avut de platit vreo datorie la sefu’ si au decis sa o plateasca in natura…), Dani putin si mai tarziu decat mai tarziu. Spre final au mai aparut Miha si Cosmin (alt Cosmin decat Tizelesh – carora le uram un sincer La Multi Ani! – pur le conesiors).

Ocazie cu care am sarbatorit 2 evenimente extrem de importante in viata noastra: ziua lui Tizelesh care a fost acuma’s 2 saptamani, dar de la care am lipsit eu si Clau, pe munti fiind, si faptul ca a platit Razvan curentul.

Tizelesh, ne astepta in pragul chateau-ului, in smoking, cu alte cuvinte: era catarat pe o scara, cu o galeata, culegand struguri, in niste haine care se ghiceau vag sub stratul de jeg.

  Scara si galeata

Scara si galeata

  
Ca niste oaspeti educati (si morti de foame), l-am ajutat sa intinda masa, fata de masa de matase, argintaria, portelanul lui bunica, paharele de cristal. Icrele negre se asortau perfect cu sufle-ul de melci, fructele de mare si sampania fina. Probabil, undeva… Pentru ca noi am mancat la botu’ calului, (sau ma corect zis al cainelui, pentru ca nesatula de Loli parea lovita de o criza de epilepsie de fiecare data cand vedea ceva de mancare): paine prajita frecata cu usturoi si unsa, slanina de porc, pulpa afumata de gasca, cas proaspat, paine calda, rosii si ardei, plus neste zacusca. O gustare usoara, de seara, meniu copiat de la Bamboo, asa, ca pentru divi si dive, in viata.

Cina

Cina

 

Varu’ Razvi suferea profund (pana in adancul maruntaielor) din cauza impotentei. Impotentei de a exorciza. Drept urmare, am pregatit un coktail special, in speranta ca vom scoate demonii din el. Va dau si reteta, in caz ca ma sufera cineva, poate va fi de folos: se iau, in cantitati la intamplare, urmatoarele: afinata, cola, vin alb, votka, must, niste wisky si putina bere. Se amesteca bine, (in halba din care am baut votka la parastasul lui Michael), pana face spume, si se bea pe nerasuflate. Arata cam asa:

 

Coktail proexorcizare

Coktail proexorcizare

 

Doar norocul a facut sa avem toate ingredientele in barul casei… Remarcati pantofii de bal ai lui Tizelesh, si pantofii mei rosii, Prada. Xiao Shen Prada.

 

Bar

Bar

In timpul acesta, prin curte si gradina se intamplau chestii. Chestii secrete, magice, pentru care erau folosite urmatoarele ustensile:

 

Secrete....

Secrete....

...si magie

...si magie

Vedetele serii au fost Lolita si Tizelesh cel Mic, care au tinut sa demonstreze ca vorba aia cu „a te intelege ca pisica cu cainele” este complet gresita, si s-au implicat intr-un 69 romantic.

 

69

69

Cateva ore mai tarziu, din poza cu barul au ramas doar pantofii…

Fara absolut nici o legatura cu fraza de mai sus, tot peste cateva ore, pe Tizelesh l-a lovit o puternica criza de fiere…de la usturoiul mancat mai devreme. Si pentru ca atunci cand pierzi ceva e bine sa il inlocuiesti cat mai repede, s-a pus si a repetat cina, impreuna cu Razvi…care inca nu reusise sa exorcizeze, dar ii iesisera cateva faze preliminare zgomotoase.

Seara s-a incheiat cu o singura victima.

Dead

Dead

Hepi barzdei tu iuuuuuuu

Hepi barzdei tu iuuuuuuu