Am cumparat cartea asta cu o zi inainte de plecarea in concediu, si am citit-o acolo, pe plaja. Recunosc ca am cumparat-o datorita banderolei cu „Premiul Nobel 2008”, mai ales ca nu auzisem nimic despre ea inainte, ca despre Ma numesc Rosu sau despre Doris Lessing.
Pe Le Clezio il stiam citind „Diego si Frida”, dar daca pana acum am banuit ca mi-a placut acea carte datorita pasiunii pentru Frida Khalo, acum sunt sigura.
Urania este inca o dovada ca premiul Nobel PENTRU LITERATURA este, cel putin in ultima vreme, decernat in baza unor alte criterii decat cele literare. Banuiala mea este ca pe Le Clezio l-au „ajutat” luptele ecologiste.
Politica, geopolitica, etnicitatea, lupta pentru drepturile femeilor, evreilor, copacilor sau musculitelor de otet, plus o carte usor alambicata in care sa alternezi mai multe planuri de desfasurare a actiunii (a mers si la Pamuk si la Le Clezio, Lessing nu am citit inca, deci nu ma iau de tanti), plus o semialuzie la „alienarea omului in societate”, „dificultatea adaptarii la lumea reala”, etc, etc: toate sunt pasibile sa iti aduca un Nobel pentru literatura. Ocazie cu care imi urez succes.
Cu ce am ramas din cartea asta? Cu nimic. A trebuit sa o rasfoiesc insistent pentru a-mi aminti despre ce e vorba in ea, si la majoritarea pasajelor recitite am avut senzatia ca nu am citit-o inainte.
Copilul Daniel marcat de razboi si pierderea prietenului sau Mario, „inventeaza o tara”, Urania, in care se refugiaza. In imaginatie, evident. Adultul Daniel, (geolog sau geograf), ajunge in Mexic, unde, impreuna cu „cel mai bizar tanar pe care l-a intalnit vreodata” descopera un tinut straniu, Campos, pe care il asimileaza cu Urania copilariei. Locuitorii acestuia, oameni ciudati care isi cresc copii dupa criterii diferite de cele ale lumii „conventionale” si care au propriul lor limbaj „elmen” isi spun povestea, a lor si a Camposului fiecare avand prisma lui, dar in spatele carora simti autorul comun.
„Poporul-curcubeu” este silit sa plece in exil, cu toata suita sa de personaje, obiceiuri si ciudatenii. Destinatia lor este „Insula Semilunii” de unde sunt alungati din nou. „Poporul-curcubeu” se imprastie in lume…iar Daniel ramane cu certitudinea ca Urania a existat si ca el i-a fost martor.
Ce mi-a placut este scrisoarea lui Anthony Martin, Consilierul, catre Daniel, cateva pagini frumoase, reusite, literare, care se incheie cu: „Asta vreau sa iti spun, pentru ca esti prietenul nostru necunoscut. Aminteste-ti de noi.”
Din pacate autorul nu mi-a creat conditiile sa ii indeplinesc dorinta lui Anthony. Cartea, cu toate povestile si personajele ei s-au scurs, la fel ca cele cateva fire de nisip ramase in ea, de asta vara…
Alina Sighete 
Eu o citesc acum.
Treaba cu tara inventata nu merge deloc.
Ce mi-a placut insa in carte este descrierea societatii mexicane.
Toti acei geografi, geologi, paleontologi platiti de stat care nu prea stiu ce fac dar traiesc destul de bine.
Femeile si copii aceia mizeri care munceau zi lumina pe mai nimic.
Revolutionarii care expropriau cate o batrana ce mostenise pamant pentru a-l da la cei saraci de la care tot ei il cumparau pentru a-l vinde la un pret de 10 ori mai mare.
Mizeria si coruptia care domnea peste tot.
Daca ai toate astea iti vine sa inventezi o tara …. dar cum am spus chestia asta nu merge…
Sa-mi zici peste vreo luna daca ti-a mai ramas ceva in memorie din cartea asta…ca eu fac mari eforturi.