Bunica Maria

Nu suntem rude de sange. Suntem rude de suflet.
Bunica Maria a aparut in viata mea pe cand aveam vreo 10 ani si ma indreptam cu pasi repezi spre iesirea din copilarie. Si totusi, ea a fost adevarata bunica a copilariei mele. Bunica cu sfaturi, bunica cu povesti, bunica cu bucurii si ingrijorari. In perioada in care unul dintre bunicii mei „adevarati” nici nu stia cum ma cheama, Bunica Maria tinea post negru pentru ca eu sa reusesc la examene.
Bunica Maria vine dintr-un loc de basm, in loc aflat atat de adanc in sufletul meu, incat se confunda cu acesta. Nu putea fi de altundeva. Bunica Maria nu poate fi imaginata intr-un alt decor decat inconjurata de brazi, in fanul plin cu margarete, pe malul raului… Bunica Maria mi-a spus toate povestile muntilor din jur, povesti despre vecinii de pe dealurile apropiate, cu calitatile si defectele lor, povestile despre lumea nevazuta a muntelui, despre „Puca Nevoii” care fura laptele vacilor, despre ulii care ataca gainile, despre cum se coseste fanul doar dupa Sf. Ilie, unde se gasesc fragute sau zmeura, despre plantele „celea bune si celea rele” si cum se folosesc ele. Ea mi-a vindecat miraculos o batatura uriasa, insangerata, provocata de niste bocanci noi si un drum lung pe Garda Seaca, cu o singura frunza de patlagina. De la ea am invatat „sa nu bati niciodata cainele, ca el te apara. Nici vaca sa n-o bati, ca iti da lapte, chiar daca ii indaraptnica. Matza poti sa o bati, da numa daca fura.”
Bunica Maria este cea care venea mereu cu „ceva” ascuns in sort: o cana cu fragute, niste placinte cu branza coapte pe lespede, o mana de fan proaspat cosit sa-mi miroasa frumos in camera unde dorm, un fir de busuioc sfintit, sa ma protejeze.
Bunica Maria nu stia sa scrie si sa citeasca. Era ingrijorata cand ma vedea mereu cu cate-o carte in mana „sa nu ma stric de cap”. Cand am intrat la facultate m-a intrebat: „a cata clasa ii asta?” „A 13-a, Bunica.” „Si cate mai faci?” „Pai vre 16, Bunica”. A clatinat dezaprobator din cap. Prea multa scoala nu e buna. Dar desi nu era de acord, in fiecare sesiune tinea post si se ruga pentru reusita mea la examene.
Bunica Maria nu a facut scoala. Ea a muncit. Munca grea, de barbati, la padure si la mina. A taiat lemne si le-a tarat pana la gater, cot la cot cu sotul ei, padurar. A lucrat in mina de uraniu, si a impins vagoane pline cu steril. Din cauza efortului a pierdut cateva sarcini. Ma fascina cum povestea despre tanti Iulia, fiica ei, care avea pe atunci peste 60 de ani. O vedeam pe Iulia – „baba” din ochii mei – copilul din mintea bunicii. Vorbind despre pruncii lepadati, pleca privirea. „Si ultima, tot fetita era… Asa a vrut Domnul. Iacata, or ramas astialalti”, zice si isi freaca mainile aspre, vanoase. Tristetea aceea, profunda, dar cu atat mai dureroasa prin resemnarea ei, nu am mai intalnit-o niciodata.
Bunica Maria, la peste 80 de ani, mergea in fiecare duminica in sat la biserica, 3 km pe jos dus, 3 intors. La iesirea de la biserica mergea la birt, sa bea o bere, sa afle noutatile: cine a murit, cine s-a nascut, cine s-a casatorit, cat mai e kilul de grau, daca popa din sat tot betivan e sau daca Rafila si-a facut ochelari sau nu. Cele mai importante lucruri din viata, adica. Ii placeau berea si vinul, painea calda si zama de shalata. Carnea nu e buna, ca si cartile, iti fac rau, te strica de stomah si de cap.
Cand am cunoscut-o era o mana de femeie, imi ajungea pana la umar, cu spinarea indoita si doi ochi verzi. Verzi ca frunza, verzi ca bradul, verzi ca tineretea. Plini de viata, la fel ca ea. Ochii ei radeau mereu, de parca ar fi avut mereu soare in ochi. Mai putin cand plecam, si stia ca nu ma mai vede pana anul viitor. Atunci ochii ei se tulburau, lacrimau putin, iar ea se ruga. Sa ajung cu bine la oras, sa ma intorc cu bine la ea, sa ma mai vada si la anu’. Statea in drum, cu Titi langa picioare, pana ne pierdea din vedere. Eu, din masina, ma uitam pe geam, in urma, pana dispareau dupa prima curba.
Bunica Maria s-a nascut in 29 februarie. „Om insemnat”, se zice. Ea radea: „ce am facut io in viata? M-am maritat, am muncit, am facut niste copii. Cu sotul meu m-am inteles bine, nu ma batea si am tras impreuna. Casa asta (arata spre casa de pe deal), cu el am facut-o. Pentru copii. Eu….ce duc cu mine? Aiasta-i mai principal, ce ramane.” Nu stiam atunci, pe bancuta de pe malul raului, cu catelul Titi incurcandu-se printre picioarele noastre, ca primesc cele mai valoroase lectii de viata. Cand am mai crescut, am realizat ce comoara incredibila de informatii, de viata, de ganduri, de experiente, de bunatate si credinta este Bunica Maria. Mi-am propus ca intr-un concediu sa adun toate aceste informatii de la ea si sa scriu o carte. Vedeam si titlul, simplu: Bunica Maria. Vedeam si coperta. Mainile ei: incrucisate in poala, fotografiate de aproape, vazandu-se si crapaturile innegrite si venele pronuntate. Niciodata nu a fost timp pentru acest proiect, mereu viata se umplea cu alte activitati, alte necesitati, alte atractii. O sa regret mereu asta.
Acum trei ani Bunica Maria s-a mutat din casa de pe deal in cimitirul de pe deal. O vizitez in fiecare an, cel putin odata. Mereu gasesc greu mormantul, o cruce simpla, pierduta printre monumente de marmura si gradini de flori, undeva pe langa bisericuta veche. Trebuie sa treci peste multe alte morminte, mai noi si mai vechi, sa trezesti soparle adormite care alearga inspaimantate, sa te strecori prin plante pana la brau. Ma bucur ca e asa…o simt in siguranta, protejata, departe de lume. De la mormantul ei se vede Varful Curcubata si imi amintesc cum ma invatase ca atunci cand vin nori de pe Curcubata ploua intotdeauna. Nu s-a inselat niciodata. Pe mormantul ei creste cimbrisor. Ma invatase cand sa il culeg si pentru ce e bun. La capul ei e crucea iar ea e cu Dumnezeu, despre care m-a invatat ca e bun si ca o sa ma ajute intotdeauna.
Dar nu m-a invatat niciodata cum sa fac sa imi treaca dorul de ea.