Restante:)

M-a lepsuit Cocoana de nu m-am vazut. Nici nu trecura doua zile ca m-am si pomenit jeap! jeap! cu doua „lepsi”:D pe cap. Din pacate nu prea am avut timp sa scriu in ultimele zile, si cu regret am zis „pas” si concursului Biancai…dar lasaaaaa, vedeti voi data viitoaree :P

Pana una alta, sa-mi platesc datoriile fata de Cocoana, ca-mi face asta un scandallllll :S

In ordine cronologica:

Leapsa 1 – despre blog

1.     Cât din viata personală expui scriind un blog?

Mult…dar nu prea mult. Ce-i prea mult? :)

2.     Cu ce îti dăunează blogul?

Cu nimic. Daca va incepe sa-mi dauneze, o sa stiti cand nu o sa ma mai vedeti pe aici.

3.     Cu ce te ajuta blogul?

Aaaa, cu multe. Castig atatia bani de aici incat mi-am dat demisia, mi-am facut casa cadou, si traiesc cu laptopul in brate in fiecare zi in alt colt de lume :))))))))

4.     Ce reactii permiti?

Ce reactii vreau eu.

Deocamdata blogul este o jucarie de care nu m-am plictisit, desi stiu ca va veni si ziua aceea.

Leapsa 2 – amintiri din copilarie, dureroase…la propriu :)

Ehei dragii mosului, adica babei:D…nu stiu altii cum sunt, dar eu… nu stiu cu ce sa incep… Am locuit toata viata la casa, sau la curte cum se zice prin alte zone ;), am avut bunici la tara, parinti care au batut muntii cu mine in rucsac si prieteni umblareti. Asa ca mereu am fost intr-un mediu propice „accidentelor”. Sa nu mai punem la socoteala si ca am fost un copil neastamparat, mereu in miscare, mereu in actiune, tot timpul alergam, saream, ma cataram. O sa enumar doar inamplarile care au lasat rezultate vizibile.

Aveam vreo 10 ani, era vara, eram cu tata la Arieseni, in Apuseni. Ma imprietenisem cu niste copii localnici si ma invatasera sa pescuiesc cu furculita. In Aries, pe langa pastravi si tipari, mai traiesc niste pesti numiti local „slavoace”, care locuiesc sub pietre, camuflati in nisip. Procedura este simpla: cu furculita intr-o mana, ridici piatra, ochesti pestele si infigi furculita in el. Sa nu va imaginati ca sunt cine stie ce monstri, cel mai mare este cam de un lat de palma…de lung :))

In schimb unele pietre pot fi monstri, din cauza dimensiunilor. Pe care eu m-am incapatanat sa le ridic. Si o astfel de piatra a cauzat cicatricea mare si adanca ce se mai vede si acum in palma mea. Am ridicat un bolovanoi din ala, mare, greu, pe langa asta si umed si alunecos din cauza unor chestii verzi crescute pe el. Tot in apa, in Romania fiind, se aflau si niste cioburi de sticle de bere. Intr-o fractiune de secunda, bolovanul mi-a alunecat din mana, amenintand sa imi prinda sub el mana cealalta, cu furculita. Am decis sa imi trag repede mana de sub bolovan, nimerind cu ea in cioburile din apa. In secunda imediat urmatoare apa din jurul meu a fost rosie, degetul mare imi atarna in cealalta parte a mainii, si printre zvacnirile de sange din rana se zarea, alb-galbui, osul. Am fugit repede spre casa, spre tata care a incremenit cand m-a vazut plina de sange. Foarte calma i-am cerut spirtul, pentru ca asa ma invatase bunica (asistenta medicala) in primul rand sa dezinfectez orice rana. Apoi m-a dus la spital la Campeni, la cusut.  Cicatricea s-a micsorat in timp:)

Tot intr-o vara, tot in vacanta, eram la bunici la Baratca. Bunicul avea vie pe deal, si mergeam cu el in aproape fiecare zi, in „control”. Bine, el controla, eu stateam la umbra in coliba paznicului, mancam fructe din livada. Doamne care zile am petrecut in coliba aia citind si visand aventuri extraordinare! Intr-o zi, bunicul era printre randurile de vita de vie, le lega de pari, eu m-am catarat intr-un copac si cand am coborat, la baza tulpinei copacului am calcat in 3 serpi incolaciti. Nu am stiut atunci, dar tocmai deranjasem un moment de maxima tandrete. Nu stiu daca m-au muscat doi sau trei, daca erau veninosi sau nu. Bunicul a venit si i-a decapitat cu sapa, apoi mi-a taiat zona muscaturii si a scos cat de mult sange a putut. M-a dus la spital, am primit o injectie, iar a doua zi eram inapoi in coliba de pe deal. Reactiile oamenilor din jurul meu m-au ajutat mereu. Nici acum nu mi-e frica de serpi si de nici vreun alt animal, insecta, reptila etc. Bunicul a fost calm, a facut ce stia ca trebuie facut si mi-a imprimat aceeasi stare si mie.

Cand eram eu copil strada noastra nu era asfaltata. Strada cu cel mai frumos nume: Sanzienelor:). In colt aveam o „padurice” de salcami, unde era cartierul general al trupei de copii. Fiecare duceam de acasa paturi, „laufuri” (cum le zice la noi la niste materiale folosite ca si covoare, presuri, etc sau ca sa protejeze covoarele in zonele cu trafic mai intens) si ne faceam din ele corturi. Ne duceam jucariile, cartile, cartile de joc si minunatele cataloage Nekermann pe care le primeam de la matusa din Germania, trezind invidia tuturor copiilor de pe strada. Langa paduricea de salcami, intr-o casa care acum nu mai exista, locuia Costi Bacsi, spaima copiilor de pe strada. Un nene in varsta, mereu prost dispus, mereu ne certa, mereu striga la  noi cu o voce ragusita de tutun si bautura. Reactia noastra era pe masura, inventam tot felul de poezioare rautacioase pe care i le urlam in cor sub ferestre, de exemplu: „Costi Bacsi da cu cracii si omoara toti gandacii”, etc. Am regretat ulterior rautatile acestea, cand am crescut si l-am cunoscut cu adevarat pe Costi Bacsi. Dar asta intr-o alta poveste:) Revenind la subiectul nostru, era o frumoasa zi de vara. Jucam fotbal cu baietii pe strada. Intr-un avant hagian, un coechipier a sutat mingea pana haaaaaaaat peste gardul lui Costi Bacsi. Singura minge:). Nu era prima data cand se intampla asta, si niciodata Costi Bacsi nu ne returna obiectele „pierdute” peste gardul sau. Nimeni nu avea curajul sa mearga sa o ceara. Nu doar ca nu aveam curaj, ci si stiam ca este inutil sa il abordam, in cel mai bun caz ne alegeam doar cu niste injuraturi. Asa ca am decis sa o „furam”, am tras la sorti si sortii m-au ales pe mine :). Saritul peste garduri nu era o problema, de fapt era modalitatea obisnuita de a pleca si veni acasa. Dar acesta nu era orice gard, era gardul lui Costi Bacsi, iar in spatele lui era groapa cu balauri… Mandria fiind mai mare decat acea groapa imaginara…asa ca am sarit, cu inima in gat. Am recuperat mingea, si cand sa escaladez gardul din nou, iese Costi Bacsi din casa, urland in maghiara ceva cu vocea lui ragusita. De spaima, mi-am prins genunchiul intr-o floare de fier din poarta cu modele sudate si mi-a ramas o bucata de piele acolo. Dar pielea a crescut la loc, si acum a doar o mica cicatrice violeta.

The end, deocamdata :)