Pentru mine

Marina – Carlos Ruiz Zafon

Abia dupa ce mi-am recitit articolul am realizat ca este doar o repetare a unor lucruri pe care le-am spus deja. Va spuneam ca sufar de o manie a colectionarului care ma face sa cumpar toate cartile unui autor, daca mi-a placut  prima citita si ajung ca apoi sa fiu dezamagita. Va spuneam si ca daca citesti o carte de Carlos Ruiz Zafon fara sa stii de cine e scrisa, iti dai seama imediat ca e el. Ce sa va mai spun nou, dupa ce deja v-am dat de inteles ca desi are vocea inconfundabila a autorului, Marina nu se ridica la nivelul Umbrei Vantului sau Jocului Ingerului? Cu toate astea, Zafon afirma ca Marina este cartea lui preferata. Am incercat sa inteleg de ce si cred ca am reusit. Cred ca ce simt eu ca un minus al Marinei este rezultat al faptului ca am vazut prea multe filme de groaza si ca daca as fi citit cartea acum vreo 10-15 ani nu le-as fi considerat asa. Dar acum, la batranete (a mea), scenele horror, creaturile, decorurile par inspirate dintr-un film de mana a doua. Cam atat ca minus. Ziceam ca am inteles de ce ii place lui Zafon atat de mult. Cartea e scrisa la persoana I, are ca personaj principal narator un tanar adolescent. Oricine a incercat vreodata sa scrie fictiune stie cate e de greu sa scrii la persoana I, sa proiectezi asupra personajului sentimentele si gandurile proprii, dar sa pastrezi acea granita fina dintre a dezvalui prea mult, a te expune, complet vulnerabil si a nu dezvalui suficient pentru a creea o emotie cititorului.  Mi-l imaginez pe Zafon, scriind Marina, intors in visele din adolescenta timpurie, intrat in pielea lui Oscar, traind aventuri la limita science-fiction-ului si tesand acea atmosfera specifica Barcelonei LUI.  Oricum, sa citesti Marina e si o placere, e si un exercitiu util daca vrei sa vezi ……nu neaparat evolutia, dar transformarea, devenirea in timp a lui Zafon.

O sa pun coperta variantei in limba spaniola,  imi place mai mult decat cea romaneasca.

Marina

Barbati and The City II

Alberto, turcul cu esarfele. Daca v-ati prins ca Alberto nu e nume turcesc, aveti dreptate. Maicasa e spanioloaica. Cica. Alberto a insistat sa se pozeze cu mine. In timp ce ma imbratisa pentru poza, imi lauda parfumul spunand: ” I don’t have my heart anymore”. I-am spus: “I know”. Si i-am aratat palma intinsa. Alberto avea si ceasuri. In timp ce ii insira Claudiei ca sa-si aleaga cutii cu sute si sute de ceasuri, mesteca elegant o guma, facandu-i  pofta. Asa ca a cerut si ea o guma. El, galant, i-a spus ca nu are dar i-a oferit jumatate din guma mestecata din gura lui. Claudia a luat-o, firesc, si a mestecat-o in continuare. Alberto a paralizat. Tot fara inima.

Dear darling. Dear darling ne-a pescuit de pe strazile bazarului, ne-a tarat jumate din bazar sa ne arate magazinul lui de inele, care era inchis. A scos mii de inele din care sa ne alegem (din fericire amandoua avem pasiunea inelelor). Claudia a ales rapid un inel cu turquoise, cu taietura unica (insista turcul sa ne explice).  Recunosc ca toate zilele urmatoare am cautat un inel cu aceeasi taietura a pietrei si nu l-am gasit. Deci nu a mintit…cred. Vazand inelul pe care l-a ales Claudia, turcul a insistat sa o pupe in repetate randuri, spunandu-i: “Oooo, excellent choice, my dear darling”.  Intr-un final, dupa ce am ezitat muuuuuuuuuult timp, deoarece am simtit chemarea simultana a doua inele, am ales si eu unul cu aquamarine. Turcul, care isi pierduse orice speranta ca eu voi mai cumpara ceva, s-a luminat si mi-a declarat: “You are my second darling”! Nu am scapat nici de pupaturi.

Sotii cu covoarele. Ne-au indopat cu ceai, ne-au tinut la discutii muuuuuuuuuuuult timp. (Da, ca orice altceva, si timpul e muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuult in Istanbul). Isi pusesera nume de genul: John, Hagi sau Bond, cu pretextul ca numele lor turcesti sunt prea greu de pronuntat. “Al meu”, Hagi, cred ca puteam linistita sa il adopt. Erau niste pusti usor naivi, dar sincer, mi-a parut rau cand am fost nevoita mai in gluma mai in serios sa il fac pe unul prost. Cu toate astea, Claudia zice ca John e cel mai frumos turc din cati au abordat-o. Iata-l.

John

Prietenul din statia de tramvai. In Istanbul nu exista bilete de tramvai, sunt niste jetoane (fise de plastic), pe care le introduci intr-o masinarie cu turnicheti si intrii in statie.  Nu mai stiu de unde veneam spre statia de tramvai din Eminonu, ca sa mergem acasa, in Sultanahmet. Ma opresc in fata turnichetilor sa scobarlesc prin poseta dupa jeton cand dintr-o data apare un turcalete inalt si cret, ma impinge, trece prin turnicheti si ajunge pe peron exact in clipa in care tramvaiul pleca. Ii zic, cu satisfactie in voce: “You pushed me for nothing!” Fraza l-a amuzat atat de tare incat mi-a repetat-o de vreo trei ori pe parcursul urmatoarelor minute. Minute in care s-a asezat cu noi pentru a astepta urmatorul tramvai, ne-a oferit curmale (aaaaaaaaaaaaa, acum imi amintesc, veneam de la bazarul de mirodenii), ne-a povestit una alta, unde lucreaza, de unde vine si unde merge. In tramvai nu ne-am putut abtine sa nu remarcam ungiile lungi, oribile, pe care le avea. Cand a scos inevitabila carte de vizita si ne-a invitat la un bar cu narghilele si muzica live, ne-am prins ce e cu unghiile alea: era SI chitarist.

Voodoo House.  Va ziceam ca povestea e mai lunga, dar ca merita. Judecati singuri:). Vis-à-vis de hotelul nostru era un magazin cu de toate: esarfe, candelabre, ceramica, etc. Treceam zilnic prin fata lui, la fiecare plecare/ sosire, de la/ la hotel. Fapt care nu a scapat neremarcat de catre vanzatorul de la magazin. Asa ca, intr-o seara ne opreste: “You pass my store 5 times per day and you never stop for a tea or a coffe. Is not possible”. Ne-am oprit. Ne-a povestit totata viata lui, ca a muncit in Spania, cat castiga la magazin, a intrebat despre Bucuresti, etc etc. Cand ne-a venit randul sa ii povestim ce vazusem pana atunci prin Turcia si am povestit inclusiv despre excursia la insule, turcul nostru, din emotionat cum era, s-a emotionat si mai tare:  “Ooooo, you have been to Buyucada??? Have you seen there the oldest voodoo house in the word?”  Eu: “what?”  El: “yes, there is the oldest voodoo house in the world!” Eu: “what???”  El: “yes, the oldest voodoo house, did you see it?” Ma intorc catre Claudia cu o fata complet nedumerita, si ea  imi traduce: “Wooden house!”

The Oldest Voodoo House

De atunci, amicului nostru, desi am aflat ca il cheama Mehmet, Voodoo house i-a ramas numele. Emotionat, transpirat, respirand greu, ne invita in oras.  I-am raspuns evaziv, ca suntem obosite, ca sa vedem ce program avem, etc…si urmatoarele zile am ocolit cate 10 km ca sa il evitam.  Auzind cat umblam in fiecare zi ne-a sfatuit pe un ton rastit sa ne relaxam, sa nu luam viata asa in serios si urla la noi: “You go rest! You rest, we go out!” Cand a devenit prea ciudat si prea obositor sa-l tot evitam, ne-am resemnat cu gandul ca o seara, cateva ore, trec repede si l-am anuntat ca tonight is the night. Fericit, mi-a promis ca imi face cadou o placa de fainata decorativa ce o admirasem in magazinul lui. La ora 21 ne-am prezentat la el la magazin sa il “ridicam”. Inainte de a urma povestea, sunt necesare cateva precizari: in ziua respectiva ca si in zilele anterioare umblasem zeci de kilometri,  eram  obosite iar eu aveam rani la picioare. Amicul nostru vroia sa ne duca in zona hip a orasului, in Taksim, zona pe care noi o vizitasem deja, unde sunt cele mai tari cluburi, baruri si cafenele din oras. Taksimul era la distanta de vreo 20 de minute pe jos, 45 de minute cu tramvaiul 15 cu funicularul si apoi iarasi cine stie cat pe jos pana la cafeneaua respectiva. Cand am aflat ca amicul nu isi poate parasi magazinul inainte de ora 22 i-am propus sa ne intalnim in piata Sultanahmet si sa pornim de acolo. Pe drum, ne-am cosnultat noi doua si am decis ca suntem prea obosite si ranite sa mergem pana in Taksim, asa ca o sa ii spunem amicului ca vrem sa ramanem in Sultanahmet. Apare si voodoo house, agitat, transpirat, cred ca fugise de la magazin pana la locul de intalnire. I-am spus ca noi vrem sa ramanem in Sultanahmet dar a fost foarte dezamagit, ne-a explicat ca lui nu ii place acolo, ca Taksimul e mult mai fain si ca mai bine sa mergem acolo. Argumentul cu care ne-a convins a fost ca vom merge cu taxi-ul. Mai adauga ca trebuie doar sa il intalnim si pe amicul lui care este in drum spre noi si apoi pornim. Mergem ce mergem si tot mergem, ne apropiem de primul taxi, nu urcam, ne apropiem de al doilea, nu urcam, strabatem distanta unei statii de tramvai, amicul nu ii raspunde la telefon, mai mergem ce mai mergem, imi simteam picioarele incepand sa sangereze in tenisi, ne apropiem de a doua statie de tramvai, amicul amicului nu dadea nici un semn de viata, tensiunea imi atingea cote alarmante, fiecare pas era un chin. Claudia, simtind pericolul, ii spune: “suna-l pe amicul tau, spune-i ca ne intalnim acolo si hai sa luam un taxi sa mergem”. Eu bombaneam deja. El, inconstient, zice: “Maybe we can stay here, or…not go at all.” In clipa aceea am izbucnit, si in mijlocul strazii, in multime, am inceput sa urlu la el: “Whaaaaat??? You walk us half of the city and now you don’t want to go??? WE GO!!!” El, isi ia capul in maini, cu disperare, si ii sopteste Claudiei: “She’s mad now…she’s mad….” Claudia, incearca sa o scalde: “No, she’s just tired, she’s in a bad mood when her feet hurt”. Eu, ma intorsesem cu spatele la ei si tipam in romana: “Ca te fute Allah si pe tine si pe mata Fatima si tot neamu vostru,!!!” etc etc.  El continua sa ii sopteasca Claudiei: “She’s mad now…she’s mad….” Pana Claudia s-a intors spre mine sa ma convinga sa ne intoarcem in Sultanahmet si sa mergem undeva acolo aproape, turcaletele nostru a luat-o la fuga, in cateva secunde disparand din raza noastra vizuala. Si asa, am intrat in randul lui Stefan, Mihai, Mircea si alti biruitori ai otomanilor. Zilele urmatore ne-a evitat el. Cred ca e inutil sa precizez ca nu mi-am mai primit placa promisa. Acum serios, ziceti si voi, am fost rea? Nu cred… de fapt, sunt o sfanta. Ia uite….

The Saint

Barbati and The City I

Un alt aspect important si predominant al Istanbulului sunt barbatii. Multi, de toate felurile,  dar  mai ales multi. Daca vei calatori in  Istanbul ca femeie singura, sau vei merge ca noi: Claudia si cu mine, doua dive in viata si atat (“si atat” in sensul ca fara alti oameni, nu ca noi suntem DOAR atat :)) vei deveni tinta sigura a barbatilor Istanbulului. Nu sunt violenti sau periculosi, dar sunt insistenti si multi.

Cateva tips and triks pentru a-ti asigura succesul pe strazile din Istanbul: iesi pe strada. Atat. Succesul este asigurat.

Ca sa te asiguri ca nu scapi usor ajuta si urmatoarele:

–  sa fii blonda. Claudia este. Eu nu.

–  sa ai oaresce forme, de preferinta cat mai accentuate. Avem, amandoua.

Dialogurile, in linii mari, erau identice:

Turcul: Hello!

Noi: Hello!

Turcul: Where are you from?

Noi: Romania.

Turcul: aaaaaaaa, ce faci? Hagi?

Noi: mdea, Hagi.

Turcul: are you sisters?

Ziceti si voi daca semanam…  Sisters pe dracu :)

Doo Dive

Evident, existau si variatiuni: unii ne strigau: Hello Australia! Altii ne intrebau: “are you from Nigeria?” sau “Are you from China?” crezandu-se inteligenti si mistocari. Cand le raspundeam prompt: “Yes!” nu mai stiau ce sa zica. Cu vecinul de la magazinul din coltul strazii am purtat timp de 10 zile, zilnic, conversatii in italiana, sunt convinsa ca si acum ar putea jura ca suntem italience.

Cred ca am precizat ca sunt multi. Imaginati-va dialogurile astea, zilnic, la fiecare pas, la fiecare magazin, la fiecare restaurant, in fiecare parc, etc. Trebuie sa recunosc: Claudia este muuuuuuuuuuult mai rabdatoare, mai sociabila si mai prietenoasa decat mine. Da, stiu ca sociabil e sinonim pentru prietenos sau invers, but that’s my point exactly! Ea se intindea la povesti, ii asculta, le raspundea cu rabdare la intrebari. Eu de a doua zi aveam textul pregatit, daca se apropia vreunul auzea atat:” Hello, no thank you!”

In Bazar, sunt de groaza. Alearga dupa tine, te iau de mana, te taraie jumate de Bazar sa te duca in magazinul lor. Insista sa se pozeze cu tine ca si cu maimuta de pe plaja, dar pun problema in asa fel incat sa nu ii poti refuza. Ceva de genul: “daca tot nu cumperi de la mine, fa-mi macar favoarea de a te poza cu mine.” Intr-un final ei sunt negustori si scopul lor e sa isi vand marfa. Asta pot sa inteleg si sa respect. Dar nu imi plac fofilarile si aburelile. Cel mai mult mi-a placut de unul care a fost direct: “Hello beautiful ladies, how can I take your money?”  Corect, sincer… bravo bre!

Din miile de dialoguri si intamplari zilnice, cateva s-au remarcat prin umor(ul absurd).

Sotul Kefir. Nu stim exact cum il cheama, nu am inteles, asa ca am potrivit-o si l-am botezat Kefir. A fost un dar al lui Allah. A aparut exact in momentul in care eu, roscata, geloasa pe succesele Claudiei, blonda, cautam un coafor sa ma vopsesc. Nu a mai fost cazul. A aparut el, the one and only. Discutia a inceput fara hello si celelate abureli identice, direct la subiect: “she’s my favorite”, zise el, aratand catre mine. Apoi ii spunea, nu stiu exact daca Claudiei, sau asa, lui Allah in general: “Look at her, what a face, what a… What do you eat that you are so sweet? You eat only sweet thinks that you are so sweet”. Etc, etc. Afland ca suntem in cautarea unui schimb valutar a strabatut jumate de cartier, impreuna cu noi, sa ne ajute sa il gasim. Nu vreau sa imi mai amintesc dialogurile pe care le avea cu Claudia, “prietena mea”, care deja stabilea cu el detaliile nuntii noastre. Pe drum, Kefir imi spunea: acum ma acceptati cu voi ca aveti nevoie sa va ajut, dar dupa ce o sa ma folositi si nu o sa mai aveti nevoie de mine, nu o sa ma mai cautati. A intuit bine. A fost prima si ultima data cand l-am vazut.

Sotul cu posetele. In bazar, intr-un magazin de posete, Claudia cauta o poseta pe care sa i-o cumpere Flaviei. In timp ce Claudia noastra scotocea prin teancurile de posete, sotul ii mangaia parul, fascinat: „I love your hair, I need your lips”, etc. Imaginati-va scena asta intr-un magazin de la noi.

Sotul cu inelele. Nu stiu cum sunteti voi, dar noi, oamenii normali, ca sa cumparam ceva trebuie sa simtim chemarea respectivului obiect. Eu trebuie sa-l aud cum ma striga: „Stimata, Stimata, eu sunt!! Cumpara-ma!!!” Intr-una din perioadele in care colindam din magazin de bijuterii in magazin de bijuterii, asteptand ca inelul perfect cu turquoise sa ma strige…s-a auzit alta chemare. Chemarea inimii…atunci cand baiatul de la inele a vazut-o pe Claudia, s-a auzit asa, ca in filme,  un fundal de muzica de viori…el, fascinat, hipnotizat s-a apropiat de ea, i-a insiruit toate textele despre beauty and hair and stuff, a scos o carte de vizita, si-a notat numele: Kennan si numarul de telefon, a invitat-o la dans, apoi o intreba obsesiv, chiar urmandu-ne cativa pasi si repetand: „will you call? But will you call?”

Sotul din parc. Intr-o frumoasa seara de vara, veneam cu Claudia spre casa, din plimbarile noastre zilnice. In parcul cu coloana serpuita, ne abordeaza un turcalete negricios, cu carliontii gelati, nu arata rau, recunosc. Baiatul, infipt, merge la tinta si intreaba: „Sex?”  Eu: ” No, thank you!” Mai mergem cativa pasi, el insista: „sex?” Eu: „no, thank you and good bye!” El, perplex: „But why???? You don’t believe in love at first sight?” Eu, aratand spre Claudia: „yes, but I am with my wife!” Claudia, din stanga mea, zambea aprobator.  Nu stiu daca s-a mai miscat din locul unde a ramas paralizat.

Voodoo House. Cu el povestea este mai lunga. Dar merita. Eu, de nervi, nu am savurat-o in momentul in care s-a intamplat, iar acum ma amuza intr-un fel straniu, ca si cum i s-ar fi intamplat altcuiva. Despre aceasta, in capitolul viitor, in care cititorul va putea descoperi daca turcul are nevoie sau nu de marfa din fotografia alaturata.

– Va urma –

(Io v-am zis ca-s multi)

Carti and The City

Inca nu am fost la New York, asa ca pentru mine Istanbulul ramane, deocamdata, „The City”. De departe cel mai mare oras vizitat, cel mai complex, cel mai complet, cel mai intrigant, cel mai agasant, cel mai odihnitor, cel mai colorat, cel mai galagios, cel mai vizitabil, descoperibil, explorabil. Cred ca Istanbulul ori il iubesti, ori pleci acasa. Nu exista cale de mijloc cu el: totul sau nimic. Si, dupa parerea mea, iti ofera totul. M-am intors de ceva vreme, dar nu am reusit sa imi stabilizez vartejul senzatiilor, impresiilor, astfel incat sa va povestesc cum a fost. De fapt, asta e unul din „pacatele” Istanbulului: totul este mult, in abundenta, te copleseste, iti cere mult timp si rabdare pentru a sintetiza si alege. Asa ca o iau incet, incet, incepand cu Istanbulul si cartile lui. Multe, ca orice altceva.

Dupa cum va spuneam, am plecat de acasa avand in bagaj:

Singuratatea numerelor prime – Paolo Giordano

Citisem deja despre aceasta carte la Octavian si la Dragos, si evident, ma asteptam sa fiu dezamagita. Prea “de bine” au zis ei despre ea. Nu am fost. Este o carte perfecta despre oameni imperfecti, intr-o lume imperfecta. Am citit-o dintr-o data, intr-o noapte lunga, in tren. M-am gandit indelung la motivele pentru care mi-a placut atat de mult. Si am ajuns la o concluzie, care nu e singurul motiv: e intotdeauna reconfortant sa vezi ca sunt si oameni mai screwed up decat tine insuti.

Plansul lui Nietzsche – Irvin D. Yalom

„Plansul lui Nietzsche” iti da in primul rand senzatia ca e scrisa de un om care stie ce vorbeste. Afland ca autorul este psiholog iti dai seama ca asa si e. Personajele se incadreaza in tipologii usor de catalogat si de „diagnosticat”, chiar daca ai cunostinte minime de psihologie si psihanaliza. Faptul ca „evadarea” lui Breuer este un vis si finalul sunt foarte previzibile, iar portretul lui Lou Salome este usor neverosimil. Desi am citit-o cu interes pana la sfarsit, scaderea pe alocuri a ritmului povestirii si insistenta asupra unor detalii statice au facut-o pe alocuri (incerc sa gasesc un cuvant mai elegant, dar nu reusesc) plictisitoare.  

Fiica lui Icar – Helen Oyeyemi

“Fiica lui Icar” este una din acele carti care nu stii exact de ce iti plac. Dar iti plac. Desi e o carte cu un personaj principal in varsta de 8 ani, nu e o carte pentru copii. Nu te identifici cu niciun personaj, cu nicio situatie, cu nicio framantare. Si totusi iti place, te atrage, iti metine interesul. Oyeyemi construieste personajele, decorurile intr-un mod foarte “vizual”, reusesti usor sa iti imaginezi locuinta familiei din Anglia, diferenta dintre aceasta si casa parinteasca din Nigeria, pavilionul parasit si coloritul matusilor, sala de clasa, colegele de scoala, cabinetul psihologului. Desi in general nu imi plac finalurile deschise, finalul semideschis al “Fiicei lui Icar” nu deranjeaza.

Pe langa „pachetelul” de acasa, tot in tren, am citit una din cartile Claudiei: „Cartea viitorului” de Cecelia Ahern. Da, aia care a scris si „P.S I Love You”. O sa fiu foarte draguta si o sa pun impresia creata de aceasta carte pe seama faptului ca am citit-o imediat dupa „Singuratatea numerelor prime”. Daaar, ca si carte citita „de musai”, pentru a umple cele 12 ore petrecute in tren, a mers. Nu, nu o sa citesc si „P.S Te iubesc”, mi-a ajuns ca m-a obligat Romina sa vad filmul. Bine, recunosc, da’ nu mai spuneti la nimeni: fata asta, Cecelia, ma enerveaza usor: e frumoasa foc, mai tanara decat mine si vinde cartile ca painea calda. Ramane intre noi, da?

Pentru ca noptile in tren si orele din salile de asteptare ale aeroportului sunt mai lungi decat orele obisnuite…am terminat rapid cartile de acasa si m-am vazut nevoita, in mijlocul Istanbulului, sa imi caut ceva de citit. Evident ca au si un Book Bazar, dar acolo aveau in engleza, sau alte limbi decat turca, doar carti de Marketing, vanzari si alte minunatii tehnice. In schimb, in Bookstore-ul din Sultanahmet aveau carti doar in limba engleza. In prima faza m-a surprins apoi mi s-a parut o chestie geniala: aveau doar carti traduse in engleza ale autorilor turci si carti de autori straini despre Istanbul sau a caror actiune se petrece in Istanbul.

Aici l-am descoperit pe Jason Goodwin si al sau Yashim, detectivul otoman.

The Janissary Tree

Foarte faine cartile, din  pacate mi-am permis doar doua din cele trei pe care le aveau. Dar am vazut ca s-au tradus si la noi, asa ca „The Serpent Stone” e pe shopping list-ul meu. Constat ca inca sufar de vechea manie stupida a colectionarului care m-a facut sa cumpar si toate cartile lui Arturo Perez Reverte, desi, in afara de „Clubul Dumas”, sunt slabute rau.  E posibil sa imi fi placut atat de mult „The Janissary Tree” pentru ca descopeream la fiecare pagina Istanbulul pe care il vizitasem in ziua anterioara, descoperiri insotite de exclamatii de bucurie si citit cu voce tare Claudiei pasajele respective. Vom descoperi in timp daca mi-au placut cartile cu adevarat sau nu, I guess.

The Bellini Card

Pe partea asiatica a Istanbului sunt zeci de librarii, pasaje intregi, cu tot felul de minunatii: carti de toate soiurile, vechi si noi, in diverse limbi, placi de vinil, bong-uri, tablouri,  tricouri cu Metallica descoperite la ultimul dus, nelipsitele pisici, etc, etc. De aici mi-am luat,  „The Portrait of Dorian Gray” si „Little Women”. Abia astept sa ma intorc:).

Book BazaarS