Alberto, turcul cu esarfele. Daca v-ati prins ca Alberto nu e nume turcesc, aveti dreptate. Maicasa e spanioloaica. Cica. Alberto a insistat sa se pozeze cu mine. In timp ce ma imbratisa pentru poza, imi lauda parfumul spunand: ” I don’t have my heart anymore”. I-am spus: “I know”. Si i-am aratat palma intinsa. Alberto avea si ceasuri. In timp ce ii insira Claudiei ca sa-si aleaga cutii cu sute si sute de ceasuri, mesteca elegant o guma, facandu-i pofta. Asa ca a cerut si ea o guma. El, galant, i-a spus ca nu are dar i-a oferit jumatate din guma mestecata din gura lui. Claudia a luat-o, firesc, si a mestecat-o in continuare. Alberto a paralizat. Tot fara inima.
Dear darling. Dear darling ne-a pescuit de pe strazile bazarului, ne-a tarat jumate din bazar sa ne arate magazinul lui de inele, care era inchis. A scos mii de inele din care sa ne alegem (din fericire amandoua avem pasiunea inelelor). Claudia a ales rapid un inel cu turquoise, cu taietura unica (insista turcul sa ne explice). Recunosc ca toate zilele urmatoare am cautat un inel cu aceeasi taietura a pietrei si nu l-am gasit. Deci nu a mintit…cred. Vazand inelul pe care l-a ales Claudia, turcul a insistat sa o pupe in repetate randuri, spunandu-i: “Oooo, excellent choice, my dear darling”. Intr-un final, dupa ce am ezitat muuuuuuuuuult timp, deoarece am simtit chemarea simultana a doua inele, am ales si eu unul cu aquamarine. Turcul, care isi pierduse orice speranta ca eu voi mai cumpara ceva, s-a luminat si mi-a declarat: “You are my second darling”! Nu am scapat nici de pupaturi.
Sotii cu covoarele. Ne-au indopat cu ceai, ne-au tinut la discutii muuuuuuuuuuuult timp. (Da, ca orice altceva, si timpul e muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuult in Istanbul). Isi pusesera nume de genul: John, Hagi sau Bond, cu pretextul ca numele lor turcesti sunt prea greu de pronuntat. “Al meu”, Hagi, cred ca puteam linistita sa il adopt. Erau niste pusti usor naivi, dar sincer, mi-a parut rau cand am fost nevoita mai in gluma mai in serios sa il fac pe unul prost. Cu toate astea, Claudia zice ca John e cel mai frumos turc din cati au abordat-o. Iata-l.
John
Prietenul din statia de tramvai. In Istanbul nu exista bilete de tramvai, sunt niste jetoane (fise de plastic), pe care le introduci intr-o masinarie cu turnicheti si intrii in statie. Nu mai stiu de unde veneam spre statia de tramvai din Eminonu, ca sa mergem acasa, in Sultanahmet. Ma opresc in fata turnichetilor sa scobarlesc prin poseta dupa jeton cand dintr-o data apare un turcalete inalt si cret, ma impinge, trece prin turnicheti si ajunge pe peron exact in clipa in care tramvaiul pleca. Ii zic, cu satisfactie in voce: “You pushed me for nothing!” Fraza l-a amuzat atat de tare incat mi-a repetat-o de vreo trei ori pe parcursul urmatoarelor minute. Minute in care s-a asezat cu noi pentru a astepta urmatorul tramvai, ne-a oferit curmale (aaaaaaaaaaaaa, acum imi amintesc, veneam de la bazarul de mirodenii), ne-a povestit una alta, unde lucreaza, de unde vine si unde merge. In tramvai nu ne-am putut abtine sa nu remarcam ungiile lungi, oribile, pe care le avea. Cand a scos inevitabila carte de vizita si ne-a invitat la un bar cu narghilele si muzica live, ne-am prins ce e cu unghiile alea: era SI chitarist.
Voodoo House. Va ziceam ca povestea e mai lunga, dar ca merita. Judecati singuri:). Vis-à-vis de hotelul nostru era un magazin cu de toate: esarfe, candelabre, ceramica, etc. Treceam zilnic prin fata lui, la fiecare plecare/ sosire, de la/ la hotel. Fapt care nu a scapat neremarcat de catre vanzatorul de la magazin. Asa ca, intr-o seara ne opreste: “You pass my store 5 times per day and you never stop for a tea or a coffe. Is not possible”. Ne-am oprit. Ne-a povestit totata viata lui, ca a muncit in Spania, cat castiga la magazin, a intrebat despre Bucuresti, etc etc. Cand ne-a venit randul sa ii povestim ce vazusem pana atunci prin Turcia si am povestit inclusiv despre excursia la insule, turcul nostru, din emotionat cum era, s-a emotionat si mai tare: “Ooooo, you have been to Buyucada??? Have you seen there the oldest voodoo house in the word?” Eu: “what?” El: “yes, there is the oldest voodoo house in the world!” Eu: “what???” El: “yes, the oldest voodoo house, did you see it?” Ma intorc catre Claudia cu o fata complet nedumerita, si ea imi traduce: “Wooden house!”
The Oldest Voodoo House
De atunci, amicului nostru, desi am aflat ca il cheama Mehmet, Voodoo house i-a ramas numele. Emotionat, transpirat, respirand greu, ne invita in oras. I-am raspuns evaziv, ca suntem obosite, ca sa vedem ce program avem, etc…si urmatoarele zile am ocolit cate 10 km ca sa il evitam. Auzind cat umblam in fiecare zi ne-a sfatuit pe un ton rastit sa ne relaxam, sa nu luam viata asa in serios si urla la noi: “You go rest! You rest, we go out!” Cand a devenit prea ciudat si prea obositor sa-l tot evitam, ne-am resemnat cu gandul ca o seara, cateva ore, trec repede si l-am anuntat ca tonight is the night. Fericit, mi-a promis ca imi face cadou o placa de fainata decorativa ce o admirasem in magazinul lui. La ora 21 ne-am prezentat la el la magazin sa il “ridicam”. Inainte de a urma povestea, sunt necesare cateva precizari: in ziua respectiva ca si in zilele anterioare umblasem zeci de kilometri, eram obosite iar eu aveam rani la picioare. Amicul nostru vroia sa ne duca in zona hip a orasului, in Taksim, zona pe care noi o vizitasem deja, unde sunt cele mai tari cluburi, baruri si cafenele din oras. Taksimul era la distanta de vreo 20 de minute pe jos, 45 de minute cu tramvaiul 15 cu funicularul si apoi iarasi cine stie cat pe jos pana la cafeneaua respectiva. Cand am aflat ca amicul nu isi poate parasi magazinul inainte de ora 22 i-am propus sa ne intalnim in piata Sultanahmet si sa pornim de acolo. Pe drum, ne-am cosnultat noi doua si am decis ca suntem prea obosite si ranite sa mergem pana in Taksim, asa ca o sa ii spunem amicului ca vrem sa ramanem in Sultanahmet. Apare si voodoo house, agitat, transpirat, cred ca fugise de la magazin pana la locul de intalnire. I-am spus ca noi vrem sa ramanem in Sultanahmet dar a fost foarte dezamagit, ne-a explicat ca lui nu ii place acolo, ca Taksimul e mult mai fain si ca mai bine sa mergem acolo. Argumentul cu care ne-a convins a fost ca vom merge cu taxi-ul. Mai adauga ca trebuie doar sa il intalnim si pe amicul lui care este in drum spre noi si apoi pornim. Mergem ce mergem si tot mergem, ne apropiem de primul taxi, nu urcam, ne apropiem de al doilea, nu urcam, strabatem distanta unei statii de tramvai, amicul nu ii raspunde la telefon, mai mergem ce mai mergem, imi simteam picioarele incepand sa sangereze in tenisi, ne apropiem de a doua statie de tramvai, amicul amicului nu dadea nici un semn de viata, tensiunea imi atingea cote alarmante, fiecare pas era un chin. Claudia, simtind pericolul, ii spune: “suna-l pe amicul tau, spune-i ca ne intalnim acolo si hai sa luam un taxi sa mergem”. Eu bombaneam deja. El, inconstient, zice: “Maybe we can stay here, or…not go at all.” In clipa aceea am izbucnit, si in mijlocul strazii, in multime, am inceput sa urlu la el: “Whaaaaat??? You walk us half of the city and now you don’t want to go??? WE GO!!!” El, isi ia capul in maini, cu disperare, si ii sopteste Claudiei: “She’s mad now…she’s mad….” Claudia, incearca sa o scalde: “No, she’s just tired, she’s in a bad mood when her feet hurt”. Eu, ma intorsesem cu spatele la ei si tipam in romana: “Ca te fute Allah si pe tine si pe mata Fatima si tot neamu vostru,!!!” etc etc. El continua sa ii sopteasca Claudiei: “She’s mad now…she’s mad….” Pana Claudia s-a intors spre mine sa ma convinga sa ne intoarcem in Sultanahmet si sa mergem undeva acolo aproape, turcaletele nostru a luat-o la fuga, in cateva secunde disparand din raza noastra vizuala. Si asa, am intrat in randul lui Stefan, Mihai, Mircea si alti biruitori ai otomanilor. Zilele urmatore ne-a evitat el. Cred ca e inutil sa precizez ca nu mi-am mai primit placa promisa. Acum serios, ziceti si voi, am fost rea? Nu cred… de fapt, sunt o sfanta. Ia uite….
The Saint
Alina Sighete 