Marina – Carlos Ruiz Zafon

Abia dupa ce mi-am recitit articolul am realizat ca este doar o repetare a unor lucruri pe care le-am spus deja. Va spuneam ca sufar de o manie a colectionarului care ma face sa cumpar toate cartile unui autor, daca mi-a placut  prima citita si ajung ca apoi sa fiu dezamagita. Va spuneam si ca daca citesti o carte de Carlos Ruiz Zafon fara sa stii de cine e scrisa, iti dai seama imediat ca e el. Ce sa va mai spun nou, dupa ce deja v-am dat de inteles ca desi are vocea inconfundabila a autorului, Marina nu se ridica la nivelul Umbrei Vantului sau Jocului Ingerului? Cu toate astea, Zafon afirma ca Marina este cartea lui preferata. Am incercat sa inteleg de ce si cred ca am reusit. Cred ca ce simt eu ca un minus al Marinei este rezultat al faptului ca am vazut prea multe filme de groaza si ca daca as fi citit cartea acum vreo 10-15 ani nu le-as fi considerat asa. Dar acum, la batranete (a mea), scenele horror, creaturile, decorurile par inspirate dintr-un film de mana a doua. Cam atat ca minus. Ziceam ca am inteles de ce ii place lui Zafon atat de mult. Cartea e scrisa la persoana I, are ca personaj principal narator un tanar adolescent. Oricine a incercat vreodata sa scrie fictiune stie cate e de greu sa scrii la persoana I, sa proiectezi asupra personajului sentimentele si gandurile proprii, dar sa pastrezi acea granita fina dintre a dezvalui prea mult, a te expune, complet vulnerabil si a nu dezvalui suficient pentru a creea o emotie cititorului.  Mi-l imaginez pe Zafon, scriind Marina, intors in visele din adolescenta timpurie, intrat in pielea lui Oscar, traind aventuri la limita science-fiction-ului si tesand acea atmosfera specifica Barcelonei LUI.  Oricum, sa citesti Marina e si o placere, e si un exercitiu util daca vrei sa vezi ……nu neaparat evolutia, dar transformarea, devenirea in timp a lui Zafon.

O sa pun coperta variantei in limba spaniola,  imi place mai mult decat cea romaneasca.

Marina