Mesterii mei, prietenii mei

De ceva vreme renovam si reamenajam casa. “Ceva vreme” e un concept relativ, ca si timpul de altfel. “Ceva vreme” a dus la faptul ca m-am obisnuit sa traiesc in cutii de carton, mutandu-ma dintr-o incapere in alta, ca uneori fac baie la neamuri sau prieteni, ca praful este inca un element de decor in casa, dar, mai ales, a dus la noi prieteni. Exact, mesterii.

Mesterii mei, prietenii mei. Fratii mei.

De “ceva vreme” s-au perindat: aia cu incalzirea centrala, aia cu termopanele, zugravii, parchetarii, instalatorii, fainatisto-gresiarii…o adevarata colectie umana.

Mesterii mei au devenit parte din familie, au cheia de la casa, vin cand vor, pleaca cand vor, lucreaza cand vor. Dupa ce initial au strambat din nas cand le-am spus ca pachetul de beneficii nu incude si mancarea, acum mancam seara impreuna, din pachetelul lor de acasa. Dupa ce i-am tinut la un buget strict si materiale cu taraita, acum mergem impreuna la Ded*man la shopping, ca fetele. Dupa ce am trecut prin replici: Eu: “Daca pana maine nu termini dormitorul, il zugravesc eu cu mustata ta pe post de trafalet!!” am ajuns la telefoane la ora 15.00: Ei: “Vezi ca azi plecam mai repede ca am terminat deja”. Am trecut de la “Doamna Alina ne scuzati ca….” la “Alinooo (sau Dragaaa, depinde de apelant), hai ca-i gata cafeaua!” Dupa cateva meciuri cu impulairi si amenintari mesterii ma suna zilnic sa raporteze ultimele lucrari. Atat de des incat ii cunoaste toata firma la care lucrez. Atat de des incat ii cunosc si sefii mei. In mijlocul sedintelor, cand imi suna telefonul, primesc permisiunea sa ies, dupa un schimb de priviri cu subinteles “….mesterii”. Un fel de cod secret care anuleaza tot si creeaza tot in acelasi timp.

Mi-am cucerit mesterii, in prima faza, din prima zi in care au inceput lucrarea, anuntandu-i senin ca vorbim imediat, dar inainte trebuie sa ma pis. In a doua faza i-am impresionat cu colectia de injuraturi, organe si combinatii stiute, pe care cred ca si le noteaza in secret. Un alt soc a fost cand au dat cu ochii de biblioteca mea: “Da ce faci cu atatea carti?!?!?!” “Voi ce credeti ca fac?” Nu am primit nici acum raspunsul. Nu in ultimul rand, vad admiratia si uimirea netarmurita din ochii lor cand mai scap cate un cuvant in engleza in timpul conversatiei.

Aia cu incalzirea centrala s-au remarcat doar prin rapiditatea executiei si impresionanta colectie de manele din telefoanele mobile. Oricum,there’s no doubt that Maestru rules forever! Si sa mora tot dujmanii lui!

Iulian este Don Juan-ul grupului. Discutiile sale telefonice: “Da, iubita mea, mi-e dor de tine, te rog sa vii in seara asta, te doresc foarte mult” sunt urmate de logicul: “I-am zis bine, Alina, nu?”. Conversatiile sunt identice seara de seara, iubita, mereu alta. Iulian nu ramane dator, am primit si eu sfaturi foarte pertinente de do and don’ts in love. Si prin love ma refer la cea fizica.

Gabi este intelectualul. Are toata colectia de romane de dragoste care apar luni cu “Libertatea pentru femei”. Cand nu prinde vreun volum din cauza ca il presez eu cu lucrarile, ma suna sa i-l cumpar. Nu mi le plateste chiar intotdeauna. Dar pot sa le imprumut oricand.

Nicu este seful. El e cel care cerea bani. Zilnic. La fel de frecvent apare si in control. Intr-o zi cand mi s-a parut pana si mie ca a exagerat cu consumul/cumparatul de saci de adeziv i-am spus ca nu ii mai cumpar si nu are decat sa si-i scoata din pula. Acum cere bani doar saptamanal. De el nu le e frica mesterilor. De mine, da.

Preferatul meu, prietenul meu pe viata, fratele pe care nu l-am avut niciodata: Petre.

    Petre a intrat in legende, in sensul ca la plecarea de la birou mi se ureaza, ironic: “O seara placuta cu Petre”.

    Vineri seara, in loc sa o petrec ca tot omu’ normal la un birt, am petrecut-o cu Petre la shopping: Ded*man, Prakt*ker, Brico St*re, you name it, we have been there.

    Petre are o gagica de 17 ani, pe care nu a futut-o inca. (In varsta de 17 ani, adica). Dialogurile cu colegii lui merg pe sistemul: “Asa, incalzeste-o tu, ca ti-o futem noi!” la care eu se presupune ca trebuie sa il apar pe Petre. Cam is cu baietii la faza asta, spre disperarea lui.

    Petre a fost jignit maxim cand l-am intrebat daca sambata seara merge cu ea la discoteca. Nu, stau acasa si se uita la televizor. “Ma Petre, da tu chiar nu vrei s-o futi??” Roseste si tace. Eu cred ca vrea…

    Petre are poze cu ea in telefon. Poze facute de ea, cu telefonul ei, in oglinda, apoi copiate in telefonul lui. Mi le arata si asteapta sa ii spun ca e frumoasa. Il mint, mi-e drag.

    Petre ma asteapta cu pogacele cu jumari, proaspete, facute de maicasa. Cinam impreuna…

    Petre are un cu totul alt dictionar decat noi, oamenii de rand. Imi spune, intr-o zi, plin de convingere: “Aici pe tavan ar trebui montate doua spoturi care sa bata spre peretele cu oglinda, sa fie mai suRperstitios”. Eu: “Cum??” El: “Da, am avut client care au vrut sa fie mult mai suRperstitios aranjat in casa”. …vrea sa zica “sofisticat”. Nu il corectez, ma amuza MUUUUUUUUUUUUUULT prea tare. Asa ca, fireste, il provoc. Dupa o vizita de control de-a lui Nicu, in care acesta a aparut in pantaloni la dunga, pantofi de lac, bratara de aur de 1 kg, ii zic lui Petre: “Dar ce suRperstitios se imbraca seful asta al tau”, Petre raspunde: “Da, asa e el, mai elegant”.

…”Ceva vreme” is not over (deci, va urma)

Romania, tara care nu iti vrea banii

Atentie: contine limbaj obscen. Obscen (conform divadex=binemeritat de cei carora le este adresat).

Eu imi iubesc tara, pe bune. Are paduri verzi de brad si campuri de matasa, ape albastre si sange rosu, regasite in tricolorul care flutura in vant, zalog si legamant. Ma rog, pana nu le inecam in cianura, dar asta e o alta poveste. Insa, mai sunt zile ca asta in care imi vine sa imi bag pula in ea de dragoste si tara si sa plec in lume, undeva, sa le platesc alora taxe si facturi.

(In timp ce scriu asta pe un post de televiziune niste tigani mulg niste capre care se caca iar pe altul i se ia interviu doamnei de la salubritate care matura in fata casei unei mari dive. Pe banii mei, pe abonamentul meu. Da, stiu ca am posibilitatea de a schimba programul, stiu ca pot sa ma uit doar la TVR Cultural si Discovery daca’s asa culta si doamna, in pula mea, dar tot ma umple greata.)

Nu este nici un secret si nici o surpriza, ca in tara asta serviciile lasa de dorit. Lasa de dorit=sunt de tot cacatul. Notiunile de client, furnizor, servicii, calitate sunt niste notiuni abstracte. Incepand de la doamna de la alimentara din colt pana la mari corporatii te lovesti, pe banii tai si pe timpul tau, de tot felul de acrituri. De la amabilitatea falsa, trainuita,  gen MacDonald* sau Ora*ge unde in spatele lui “Buna ziua” si “Multumesc” simti discretul “S-o fut in gat pe mata, ca nu ma lasi s-o frec linistit dupa tejghea!” pana la clasicele functionare “de la stat” care ti-o zic pe sleau, de obicei mestecand sau vorbind la  telefon, “Haideti doamna ca nu am toata ziua!” Trist, MINIM trist, este ca deja vad oamenii din jurul meu cum se obisnuiesc si  iau ca normalitate povestile astea. La fel de trist, sau nu,  este ca eu am tot mai putina rabdare cu orice chestie perceputa ca nonconformitate, tot mai putina toleranta la prostie si nesimtire si mai ales aproape zero cenzura ca reactii si limbaj.

Sunt zile ca asta, in care imi doresc sa fiu un nou Terente si sa redefinesc notiunea de „deep throath”.

Azi am fost sa platesc (in cazul in care vreun functionar ratacit mai ajunge pe aici, explicatie: a plati = A DA BANI) impozitul anual. Adica e chestia aia in care tu platesti la stat pentru ca ai casa, masina, etc si nu primesti nimic in schimb. (La fel si CAS-ul, ca exemplu de situatie in care dai bani la stat si nu primesti nimic in schimb.) Intru. Patru ghisee, la primul mai era un contribuabil, urmatoarele trei libere.  Ma duc, logic, la primul din cele libere. Doamna, extrem de ocupata, cu nasul lipit de monitor, probabil prinsa in o partida de solitaire, imi spune in timp ce ii dau “Buna ziua”, fara sa astepte sa termin salutul: “Mergeti la colega!” Merg. Colega, o tanara supraponderala cu vreo doua kg de gel in breton, mananca un iaurt. Ii dau “Buna ziua” si ei. Imi raspunde, logic: “Nu vedeti ca mananc?” Eu: “Ba da. Pofta buna. As dori sa platesc impozitul.” “Acum mananc!” imi spune rastit. Inocenta, o intreb: “E pauza?” Ea, surprinsa si probabil necunoscand notiunea in discutie: “Nu!”. Eu, in prostia mea, insist: “Deci sunteti in timpul programului cu publicul?” Ea, mirata de cretinismul meu, pufneste: “Da!”. Eu: “Atunci petrmiteti-mi sa ma prezint: publicul, imi pare bine! As dori sa va dau niste bani daca nu va deranjeaza!” Colega de la ultimul ghiseu, se baga in discutie: “Haideti doamna la mine, daca va grabiti asa” pe ton ironic. Eu: “Nu, multumesc. Nu ma grabesc. Pot sa astept pana isi mananca doamna iaurtul. Voi urmari cu fascinatie formarea globului alimentar, cum aluneca pe esofag, imi voi imagina momentul in care ajunge in stomac si acizii incepand sa actioneze…..” “Haideti doamna, chiar e necesar limbajul asta??” ma repede una dintre ele. Eu, amabila, zambind: “Nu, nu este necesar, dar dumneavoastra ma obligati. In plus sunt chiar draguta. Nu am spus nimic de pule, pizde, muie si altele care ar putea determina aprecieri la adresa limbajului meu ”. Se uita una la alta fara sa mai zica nimic. Pe sistemul “cel mai destept cedeaza”, Doamna cu iaurtul ofteaza resemnata: “Lasa Rodi, o incasez… Pe ce nume?” Si asa, printr-o baie de ridicol, reusesc sa platesc darile catre stat. Plec impulaindu-le sonor.

Asta este povestea frumoasa, cea pozitiva. Este cea in care am reusit sa platesc. Dar ce mi-a ridicat tensiunea la 500, m-a enervat maxim, a dezlantuit tot iadul, muile (chiar, care e pluralul de la muie?), pulele si pizdele din lume e o alta poveste. O povestesc din doua motive: unul ca exorcizare, sa ma descarc de dracii care ma poseda de vreo doua saptamani,  al doilea, poate vreun cititor binevoitor are vreo idee cum pot rezolva problema. Aseaaaa (pe sistemul: Vreau sa imi fac o prietena si nu gasesc), vreau sa platesc o factura si nu reusesc. Este vorba de o factura de la Electrica, consumul de la casa de vacanta care se afla in alt judet. La  noi in sat exista doar Enelul, Electrica nu. Cand am facut racordarea cu Electrica ne-au spus ca factura o putem plati doar la o anumita banca. A fost tata la banca, nu a putut sa plateasca, nu au reusit sa il lamureasca de ce. Merg si eu la banca respectiva, plina de draci, pule, muie si alte texte,  unde doamna, amabila de altfel, ma anunta ca nu imi poate incasa factura, deoarece pe ea apare doar contul agentiei, pe care nu o au ca si furnizor si nu al societatii mama. Asta dupa ce insist minute in sir sa mi se explice de ce, mai cheama doua colege plus pe seful. “Cheam-o si pe buna-ta din mormant, gandeam eu. Bring it on, bitch!” Vazandu-ma infipta in tejghea si cu o coada tot mai mare in urma mea, isi cere scuze ca nu ma poate ajuta si ma sfatuieste sa sun la Electrica, la numarul de pe factura, ceea ce si fac. Imi raspunde un functionar sictirit pe care mi-l si imaginez un nene in pragul pensiei in spatele unui birou scorojit, cu un telefon din ala cu rotita in fata. Ii explic care este problema, ma asculta cu rabdare (daca nu cumva atipise intre timp), apoi imi spune: “A, pai pentru asta trebuie sa vorbiti cu sefa”. Imi da un numar de telefon la care sun pana la infinit si la nesfarsit. In prima faza nu raspunde nimeni, ulterior intra direct ton de fax. Sute de apeluri nereusite mai tarziu, sun din nou la domnul cu care vorbisem initial. Il rog sa imi dea alt numar de telefon. Nu exista altul. Ii explic din nou ca eu vreau sa platesc, adica SA LE DAU BANI,  ca nu as vrea sa strabat cateva sute de km pentru a plati o factura de 32 de lei, si nici sa platesc taxe de reracordari si alte shituri pentru ca ei nu sunt capabili sa imi puna la dispozitie mijloacele prin care sa fac plata. Raspunsul vine sec si previzibil: “Trebuie sa vorbiti cu sefa, eu nu va pot ajuta”. Inca nu am reusit sa vorbesc. Suggestions are welcomed.

Ideea e ca eu imi iubesc tara. Asa imperfecta si plina de muiste ordinare care o sug cu lacrimi in ochi pe banii mei, in spatele tejghelelor si birourilor. De oricate pizde frecatoare de menta si cacati care o sug cu curul as da, tot imi place tara mea. Si ma gandesc tot mai serios sa o iubesc de la distanta, iar banii mei sa mearga catre alte “autoritati”. Iar daca si pe acolo voi gasi specimene similare, e clar ca  lumea asta e un loc bolnav, murdar, care trebuie curatat si voi fi nevoita sa fut un ringhispil cu drujba pornita. (Replica dedicata lui varu’ Razvi).

Pana ma dumiresc ce sa fac, le urez tuturor traditionalul:

 

 Sursa imagine: http://playmobil.deviantart.com/art/Fuck-You-in-Hell-3672409