Dear Diary

Dupa cum se vede si din rarele aparitii pe aici (nu ma mai certa, Rene;) ) ma lupt cu o mare, maaare, maaaaaaaaaaaaaare lipsa de inspiratie. Subiectele care de obicei ma entuziasmau in trecut imi par acum lipsite de orice interes. Recunosc, postarea pozelor pe Facebook a cam ucis farmecul povestilor de pe drum. Adica, de ce sa iti explic pozele, nu le pricepi singur? Iar povestile adiacente imi par toate din categoria “you had to be there”. La fel si parerile mele despre diferite carti. Citeste singur si fa-ti o parere. Oricum multora dintre cei care ajung pe blogul meu cautand diverse chestiuni de genul: “fete singure din sighet”, “pizde din sighet”, “cisme de guma”, “compunere descrierea literala a poezie libelule”, samd, nu le-ar strica sa mai citeasca si o carte din cand in cand. Desiiiiii, daca stau bine si ma gandesc, o sa am chef, probabil,  sa scriu despre supercartile pe care le-am primit de ziua mea si pe care le tot aman pentru a prelungi placerea de a le citi. (Asta a fost pauza de laudat).

Bun, sa revenim. Cu toata lipsa de inspiratie, cheful de a scrie nu imi lipseste, deci sunt in cea mai oribila faza. Si nu e doar cheful de a scrie. In tinerete imi placea mult sa pictez, sa desenez. Nu plecam in vacante fara blocul de desen si cutia de acuarele, oricat de incomod mi-ar fi fost. Nu o data mi-am luat cate una dupa ceafa (figurat), dearece, in varf de munte fiind, in timp ce lumea facea corturile, cara lemne sau desfacea conserve eu ma insiram cu foile, culorile, pensulele si pensulitele. Ulterior, cu varsta, comoditatea a invins si, in mintea mea fiind un proces cu rezultat similar, pictura a fost inlocuita cu fotografia. Acum, de ceva vreme, am dorinta asta de a scrie, de a desena, de a crea. Si nu pot. Sau pot, dar foarte greu…ceea ce e ciudat pentru mine. In clipele de mare avant creativ scriam un articol, oricat de elaborat, in maxim 15 minute. Comoda fiind, scriam doar in momentele de maxim avant creativ. Nu-mi place sa fac nimic chinuit, nimic pentru ca “trebuie”. Dar presiunea de a le face….ma apasa. Asa ca am inceput sa imi caut tot felul de surse de inspiratie, ceva care sa ma deblocheze.

Dintotdeauna am colectionat agendele din diverse locuri pe unde am lucrat, primite de la clienti, furnizori, colaboratori. Le tin, intr-un teanc frumos in biblioteca, teanc din ce in ce mai mare. Goale toate. Nescrise. Si ca si cum nu ar fi suficiente cele primite, daca vad vreuna frumoasa, nu rezist sa nu o cumpar. Evident, am descoperit celebrele Moleskine. Nu am niciuna….pentru ca nu am putut sa ma hotarasc pe care sa o aleg. In schimb, intr-un mic magazin de pe aeroportul din Munchen, nu am rezistat si mi-am cumparat un Paperblank Embellished Manuscripts, cu Frida Khalo. Am ezitat mult intre cel cu Frida si cel cu DaVinci, pana am ales-o pe Frida. E asa de frumoasa incat nu am curaj sa scriu in ea (in agenda, nu in Frida). Ca si cum gandurile si ideile mele nu ar fi good enough pentru un asa jurnal frumos. Stupid, nu-i asa? In decembrie, tot in Germania, mi-am cumparat un caiet cu spirala, cu coperte simple, negre si cu foi foarte groase, numai bune pentru desenat. Aceasta a fost combinatia perfecta intre “nici prea naspa incat sa nu iti vina sa il folosesti” si “nici prea fancy incat sa nu ai curaj sa scrii in el ca sa nu il strici”. De cateva zile mazgalesc in el, diverse lucruri ce imi trec prin cap, lucruri care imi plac, amintiri, citate, etc. Dupa primele pagini, de proba, ezitante, parca incomplete, cuprinzand mai mult liste cu lucruri dragi, continutul incepe sa se contureze tot mai frumos. Am dedicat o pagina Istanbulului si ma gandeam ca daca as fi avut caietul la mine cand eram acolo, l-as fi putut umple cu fiecare zi, cu fiecare pas… Nu-i nimic, o sa il duc cu mine la Venetia. Dar sunt convinsa ca acolo fiind, o sa fiu atat de prinsa cu vizitatul, exploratul, alergatul incat nu o sa mai am timp si chef pentru scris/desenat. Mereu fac asa. Poate totusi….varsta…ma va ajuta. Pana la plecarea la Venetia, caut idei. Pe internet, evident. Am descoperit sute de pagini cu Moeskine drawings, Moleskine sketches, Moleskine ideas, un grup cu 13.000 de membri in Flikr, numit Moleskinerie, zeci de pagini in care lumea povesteste cum Paperblankurile ii inspira si ii determina sa scrie.

Nu ma atrage ideea de jurnal, in sensul sau clasic. Rutina zilnica nu ma stimuleaza sa scriu, nici marea parte a povestilor personale nu mi se par demne de a fi consemnate, chestiunile intime prefer sa le pastrez intime fara a lasa posibilitatea de a ajunga la cunostinta cuiva, vreodata. Asa ca varianta asta pica. Ramane foarte atractiva si mai ales foarte foarte stimulanta pentru mine ideea de colaj. Colaje de idei, colaje de ganduri, mici amintiri, obiecte, locuri, citate, imagini. Works for me nu doar din punctul de vedere al conciziei exprimarii, a satisfacerii nevoii primare de a crea ceva nu foarte elaborat, care nu necesita mare efort, ci si a tratarii bolii colectionarului de care va mai povesteam.

In ce priveste alegerea dintre Moleskine si Paperblank, e usor: amandoua. Moleskine imi da impresia de cool, de detasare…oarecum, desi este un lucru atat de personal, totusi aceasta raceala, modestia copertelor te atrage si te face sa ti-l personalizezi. Paperblankurile sunt mult mai bogate, impodobite, unele poate chiar prea impodobite, dar cel putin pentru mine, sunt mult mai benefice pentru inspiratie. Simplitatea Moleskine-ului ma inhiba, in timp ce bogatia de modele, culori, citate, handwriting-ul de pe Papeblank imi stimuleaza imaginatia, imi poarta gandul prin divesre locuri, timpuri, povesti.

Deocamdata ma multumesc cu caietelul meu negru, “de proba”, care imi devine din ce in ce mai drag. Printre miile de poze legate de Moleskine si Paperblank pe care le-am vazut in ultimele zile, am vazut si poze ale unor colectii impresionante de diverse notebookuri, continand idei, nimicuri, bucurii, jurnale de calatorie, retete, jurnale pur si simplu, etc. Candva, micul meu caietel va mandrul purtator al denumirii de “primul” din aceasta colectie. Realizez acum ca boala aceasta a colectionarului care ma chinuie de-o viata si care este incurabila ma va face sa adaug multe Paperblankuri la colectie. Ia uitati-va cat sunt de frumoase.

Intre timp, Paperblankul meu cu Frida asteapta ideile geniale care ar merita sa fie scrise in el… Si eu le astept.

Dulciurile copilariei

O discutie in pauza de masa la uzina:) a inspirat acest articol, dulce ca mine :)) si anume, ne-a amintit de dulciurile pe care le mancam in copilarie. Desi copilaria noastra a fost pe finalul epocii comuniste, am mai prins si noi zilele acelea in care “nu se gasea nimic”. Si totusi, aveam de toate.

Ne-am amintit cu drag de cocosii pe bat pe care ii vindeau tiganii, Claudia ar da gata unu acuma. Varu’ Razvan isi aminteste de halvita de la mare, cea adevarata, facuta de turci. Cand eram in scoala generala mama unei colege si vecina facea bomboane pe bat si le vindea in curtea scolii. Mama imi interzisese sa mananc de la ea, stiind conditiile de igiena in care erau facute. Evident ca erau cu atat mai bune, interzise fiind. Si eram si mult mai sanatosi atunci.

Bomboana pe bat

Aproape toti, cand mergeam la cinematograf, la Dacia – cel mai mare din oras – pozitionat strategic langa cofetaria Libelula (sau invers, dar nu prea conteaza:)) mancam celebrele cacareze, sau cacatei de oaie = drajeuri de ciocolata in forma susmentionata. Asta in timpul filmului. Apoi, sau inainte, traditionala vizita la Libelula unde mancam profiterol sau, cum ii ziceam eu cand eram mica, prajitura care face galagie, si anume dobosul, cu crusta aceea de zahar ars. Apropo de zahar ars, imi amintesc ca in copilarie, facea mama sau bunica, cel putin saptamanal t(z)ucur ruda, zahar ars cu bucatele de nuca in el… Doamne, cu cata nerabdare asteptam sa se raceasca si sa se intareasca. Uneori “nu iesea” adica era prea moale pentru a fi taiata, si mama il modela in rudute mici si ni-l dadea asa…aratau ca niste mititei din zahar ars :). Pe atunci multe dulciuri se faceau in casa, vara faceam inghetata cu cacao, cu vanilie, cu fructe de sezon. Asteptarea era un calvar – verificam din jumatate in jumatate de ora congelatorul, mai lingeam pe furis marginea recipientului in care era inghetata…

Profiterol

Suhaida avea o aroma cu totul speciala…acum parca nu mai are acelasi gust. La fel si ciocolata Cipi-ripi. Nu cred ca exista vreunul dintre noi care sa nu-si fi facut ceas din eticheta ciocolatelelor cu Scufita rosie.  Ciocolata Pitic sau mentosanele se numarau printre preferatele zilei ca desert la scoala, alaturi de celebrele Eugenii sau ciocolata Maci, “de la unguri”,  specifica zonei. Cand mergeam in parcul copiilor mereu mancam vata de zahar, vata pe bat …acum nu m-as atinge de ea… In schimb as manca porumbul acela crema, ceva crema de cacao facuta in forma de porumb si imbracat in martipan, doamne bun mai era, nu Corina?:). Mie nu imi placea martipanul, nu imi place nici acum, asa ca razuiam toata „imbracamintea” porumbului si mancam doar crema aceea al carei gust nu o sa il uit, dar nici nu cred ca o sa ii identific vreodata ingredientele.

La targuri mereu primeam turta dulce, in forma de „coliere” formate din bile de turta dulce sau de inimioara cu oglinda la mijloc. Le tineam pana aveau consistenta betonului intarit, apoi le mancam.

Inghetata Polar, in pachete ca de unt…”trebuia” mancata rapid, ca altfel de topea…de parca altfel nu am fi mancat-o la fel de rapid:)

Toate le stingeam cu un Brifcor sau un Cico de la gheata, iar daca eram cu adevarat norocosi sau aveam “pile” chiar si un Pepsi la sticla.

Lista ramane deschisa:)

Pepsi

Unele se mai gasesc si acum, si ma intreb: intr-adevar nu mai au acelasi gust, sau avand de toate nu mai stim sa ne bucuram de nimic?

Restante:)

M-a lepsuit Cocoana de nu m-am vazut. Nici nu trecura doua zile ca m-am si pomenit jeap! jeap! cu doua „lepsi”:D pe cap. Din pacate nu prea am avut timp sa scriu in ultimele zile, si cu regret am zis „pas” si concursului Biancai…dar lasaaaaa, vedeti voi data viitoaree :P

Pana una alta, sa-mi platesc datoriile fata de Cocoana, ca-mi face asta un scandallllll :S

In ordine cronologica:

Leapsa 1 – despre blog

1.     Cât din viata personală expui scriind un blog?

Mult…dar nu prea mult. Ce-i prea mult? :)

2.     Cu ce îti dăunează blogul?

Cu nimic. Daca va incepe sa-mi dauneze, o sa stiti cand nu o sa ma mai vedeti pe aici.

3.     Cu ce te ajuta blogul?

Aaaa, cu multe. Castig atatia bani de aici incat mi-am dat demisia, mi-am facut casa cadou, si traiesc cu laptopul in brate in fiecare zi in alt colt de lume :))))))))

4.     Ce reactii permiti?

Ce reactii vreau eu.

Deocamdata blogul este o jucarie de care nu m-am plictisit, desi stiu ca va veni si ziua aceea.

Leapsa 2 – amintiri din copilarie, dureroase…la propriu :)

Ehei dragii mosului, adica babei:D…nu stiu altii cum sunt, dar eu… nu stiu cu ce sa incep… Am locuit toata viata la casa, sau la curte cum se zice prin alte zone ;), am avut bunici la tara, parinti care au batut muntii cu mine in rucsac si prieteni umblareti. Asa ca mereu am fost intr-un mediu propice „accidentelor”. Sa nu mai punem la socoteala si ca am fost un copil neastamparat, mereu in miscare, mereu in actiune, tot timpul alergam, saream, ma cataram. O sa enumar doar inamplarile care au lasat rezultate vizibile.

Aveam vreo 10 ani, era vara, eram cu tata la Arieseni, in Apuseni. Ma imprietenisem cu niste copii localnici si ma invatasera sa pescuiesc cu furculita. In Aries, pe langa pastravi si tipari, mai traiesc niste pesti numiti local „slavoace”, care locuiesc sub pietre, camuflati in nisip. Procedura este simpla: cu furculita intr-o mana, ridici piatra, ochesti pestele si infigi furculita in el. Sa nu va imaginati ca sunt cine stie ce monstri, cel mai mare este cam de un lat de palma…de lung :))

In schimb unele pietre pot fi monstri, din cauza dimensiunilor. Pe care eu m-am incapatanat sa le ridic. Si o astfel de piatra a cauzat cicatricea mare si adanca ce se mai vede si acum in palma mea. Am ridicat un bolovanoi din ala, mare, greu, pe langa asta si umed si alunecos din cauza unor chestii verzi crescute pe el. Tot in apa, in Romania fiind, se aflau si niste cioburi de sticle de bere. Intr-o fractiune de secunda, bolovanul mi-a alunecat din mana, amenintand sa imi prinda sub el mana cealalta, cu furculita. Am decis sa imi trag repede mana de sub bolovan, nimerind cu ea in cioburile din apa. In secunda imediat urmatoare apa din jurul meu a fost rosie, degetul mare imi atarna in cealalta parte a mainii, si printre zvacnirile de sange din rana se zarea, alb-galbui, osul. Am fugit repede spre casa, spre tata care a incremenit cand m-a vazut plina de sange. Foarte calma i-am cerut spirtul, pentru ca asa ma invatase bunica (asistenta medicala) in primul rand sa dezinfectez orice rana. Apoi m-a dus la spital la Campeni, la cusut.  Cicatricea s-a micsorat in timp:)

Tot intr-o vara, tot in vacanta, eram la bunici la Baratca. Bunicul avea vie pe deal, si mergeam cu el in aproape fiecare zi, in „control”. Bine, el controla, eu stateam la umbra in coliba paznicului, mancam fructe din livada. Doamne care zile am petrecut in coliba aia citind si visand aventuri extraordinare! Intr-o zi, bunicul era printre randurile de vita de vie, le lega de pari, eu m-am catarat intr-un copac si cand am coborat, la baza tulpinei copacului am calcat in 3 serpi incolaciti. Nu am stiut atunci, dar tocmai deranjasem un moment de maxima tandrete. Nu stiu daca m-au muscat doi sau trei, daca erau veninosi sau nu. Bunicul a venit si i-a decapitat cu sapa, apoi mi-a taiat zona muscaturii si a scos cat de mult sange a putut. M-a dus la spital, am primit o injectie, iar a doua zi eram inapoi in coliba de pe deal. Reactiile oamenilor din jurul meu m-au ajutat mereu. Nici acum nu mi-e frica de serpi si de nici vreun alt animal, insecta, reptila etc. Bunicul a fost calm, a facut ce stia ca trebuie facut si mi-a imprimat aceeasi stare si mie.

Cand eram eu copil strada noastra nu era asfaltata. Strada cu cel mai frumos nume: Sanzienelor:). In colt aveam o „padurice” de salcami, unde era cartierul general al trupei de copii. Fiecare duceam de acasa paturi, „laufuri” (cum le zice la noi la niste materiale folosite ca si covoare, presuri, etc sau ca sa protejeze covoarele in zonele cu trafic mai intens) si ne faceam din ele corturi. Ne duceam jucariile, cartile, cartile de joc si minunatele cataloage Nekermann pe care le primeam de la matusa din Germania, trezind invidia tuturor copiilor de pe strada. Langa paduricea de salcami, intr-o casa care acum nu mai exista, locuia Costi Bacsi, spaima copiilor de pe strada. Un nene in varsta, mereu prost dispus, mereu ne certa, mereu striga la  noi cu o voce ragusita de tutun si bautura. Reactia noastra era pe masura, inventam tot felul de poezioare rautacioase pe care i le urlam in cor sub ferestre, de exemplu: „Costi Bacsi da cu cracii si omoara toti gandacii”, etc. Am regretat ulterior rautatile acestea, cand am crescut si l-am cunoscut cu adevarat pe Costi Bacsi. Dar asta intr-o alta poveste:) Revenind la subiectul nostru, era o frumoasa zi de vara. Jucam fotbal cu baietii pe strada. Intr-un avant hagian, un coechipier a sutat mingea pana haaaaaaaat peste gardul lui Costi Bacsi. Singura minge:). Nu era prima data cand se intampla asta, si niciodata Costi Bacsi nu ne returna obiectele „pierdute” peste gardul sau. Nimeni nu avea curajul sa mearga sa o ceara. Nu doar ca nu aveam curaj, ci si stiam ca este inutil sa il abordam, in cel mai bun caz ne alegeam doar cu niste injuraturi. Asa ca am decis sa o „furam”, am tras la sorti si sortii m-au ales pe mine :). Saritul peste garduri nu era o problema, de fapt era modalitatea obisnuita de a pleca si veni acasa. Dar acesta nu era orice gard, era gardul lui Costi Bacsi, iar in spatele lui era groapa cu balauri… Mandria fiind mai mare decat acea groapa imaginara…asa ca am sarit, cu inima in gat. Am recuperat mingea, si cand sa escaladez gardul din nou, iese Costi Bacsi din casa, urland in maghiara ceva cu vocea lui ragusita. De spaima, mi-am prins genunchiul intr-o floare de fier din poarta cu modele sudate si mi-a ramas o bucata de piele acolo. Dar pielea a crescut la loc, si acum a doar o mica cicatrice violeta.

The end, deocamdata :)

Retrospectiva 2009 – Octombrie, Noiembrie, Decembrie

Octombrie

In octombrie nu s-a intamplat mare lucru, in afara de faptul ca am fost la spital, dezbatut pe larg aici.

Asa ca, neavand ce sa scriu, aici va povestesc de ce in fiecare luna, apare o referire la Romina. De fiecare data cand planificam sa mergem undeva, Romina se imbolnaveste. La Muntele Mic nu a fost ca era operata, la Buzias cand am fost ea avea varicela, etc. Astfel s-au nascut tot felul de speculatii, inainte de plecarea undeva, se fac pariuri ce boala o va ataca pe Romina ;)

 Noiembrie

Noiembrie s-a desfasurat sub semnul Rockului si al concertelor. Povestile le stiti deja :)

Decembrie…

Urmeaza sa fie dezbatut pe larg in ianuarie, cand (daca) ne intoarcem din Polonia. Pana atunci, cine trebuie sa stie, sa nu uite: Czarna Gora, al treilea brad pe stanga:P

In concluzie, 2009 a fost un an bun, un an plin de evenimente. Un an in care ne-am distrat, am suferit, ne-am despartit, ne-am impacat, am divortat, nu ne-am recasatorit, am calatorit, ne-am odihnit, am baut, am mancat, am strans in brate, am cantat, am dansat, am urcat munti, ne-am scaldat in mari, ne-am facut prieteni, am trait.

Si cel mai important lucru, am fost impreuna, la bine si la rau, asa cum vom fi si de acum inainte:)

Retrospectiva 2009 – Iulie, August, Septembrie

Iulie

In Iulie, dezamagiti ca la padurea Baciu nu a murit nimeni, am provocat din nou soarta, mergand la Finis. Nici aici nu s-a sfarsit. Desi era mai gata sa se sfarseasca tocmai viata mea…in chinurile escaladarii Cetatii Finisului. Povestea, aici.

Nu, nu am uitat de colaj.

Finish

Romina este usor ragusita.

August

Dupa ce ne-am pregatit temeinic, inventand urmatorul scenariu, am pornit spre Grecia. Povestile pe larg: aici. Colaj nu am facut, ca mi-a fost prea greu sa aleg din peste 1000 de poze.

Romina, surprinzator, nu a facut insolatie.

Septembrie

Din nou la Arieseni, in formula completa. Povestea a fost scrisa deja, evident. Apoi, doar Clau, eu si baietii de la Speodava, prin Apuseni…povesti poze, totul este scris :D

 Romina suferea de dor…

Retrospectiva 2009 – Aprilie, Mai, Iunie

Aprilie

Concert Cargo in Flex!!! Trecand peste dialogurile Claudiei cu motociclistii de la TM pe care vi le-am povestit deja…cel mai tare a fost Sandu, care a atipit cu capul pe masa in mijlocul vacarmului :))

La sfarsitul lui Aprilie am plecat din nou la Arieseni, pentru a sarbatori 1 Mai muncitoresc, dar despre asta in capitolul Mai.

Acum sa vorbim despre The Main Event of April – Ziua lui Razvan :) Iata felicitarea, creata de Claudia, si pe care am semnat toti. Ma rog, toti cei care au avut loc de semnatura mea :)

La Multi Ani, Razvi!

Romina era ragusita.

Mai

De 1 mai am fost la mine la cabana, la Arieseni. Evident, am uitat cheile “la oras”, asa ca am fost nevoiti sa spargem usile…apoi sa muncim ca sa inlocuim incuietorile. Faza care l-a marcat pe Razvan pe viata…ar trebui sa il auziti pe ce ton o povesteste, sa vedeti ce fata are cand si-o aminteste, este momentul in care eu, om crescut pe munte de la 8 luni, Mare Doamna a padurilor, Diva a izvoarelor, Zeita toporului, etc, mi-am luat cizmele de guma ale lui tata in picioare, toporul pe umar, si am pornit peste Aries sa repar izvorul. Razvi spune ca pasarile nu au mai cantat, vantul nu a mai batut, apa nu a mai curs, iar el A CITIT, atat a fost de marcat de imaginea aceasta. Toata iesirea a fost sub zodia toporului, in toate pozele ne spintecam, ne transam, ne inchidem in sacii pentru cadavre… Ulterior am facut si o poveste-slide, pe tema.

1 Mai

Romina…ferita de alte boli, a avut un mic deranjament stomacal, produs de amestecul a litri si litri de vodka cu tiuca, si i-a decorat tricoul lui Tizelesh, alb, cu nuanta rosu-bograci, inainte de a atipi cu capul in rau, pe bolovani.

Iunie

In iunie am vizitat celebra padure Baciu, din Cluj. Povestea completa o gasiti aici.

Colajul…iata-l:)

Baciu sau ceasu'

Pe sfarsitul lunii am mai tras o fuga, in formula restransa la Siria. Intre o repriza de gratare si una de poze de una singura pe deal si prin sat, le-am dat fetelor mele si o lectie de dans la bara, ca nu degeaba sunt sefa, nu? :D Cu aceasta ocazie Claudia a mai facut o cucerire, in persoana lui Badea Ion, vecin si proprietar de cazan de tuica, indragostit definitiv de “materialul ei”. Material a se citi „tzatze si cur” :P

Romina are o usoara durere de cap.

Retrospectiva 2009 – primele 3 luni:)

Ianuarie

Anul acesta, de ziua mea am fost plecata departeee de lumea dezlantuita. Asa ca, in ianuarie, cand mai prindeau cate o bruma de semnal, primeam pe telefon mesaje de genul: “Stimata, esti congelata in padure?”, “Trebuie sa apelam la Chuck pentru semnal?”, “Varu’ zice ca Stimata a inghetat pe deal”, etc… Cand m-am reintalnit cu lumea, am inceput sa planuim vizita la Oma.

Romina a racit.

Februarie

La Oma, la Buzias, am sarbatorit ziua lui Remus. La invitatia lui, desi nu era ziua lui si el nu stia ca mergem sa il sarbatorim ;). Ca inainte de fiecare plecare, se faceau scenarii in legatura cu ce urmeaza sa se intample, cel mai marcant fiind episodul in care varu’ Alin isi imagina o partida fierbinte de sex cu Oma (o tanti foarte draguta, de vreo 90 de ani, proprietara de pensiune), in pivinta, pe sacii cu cartofi. Printre highlit-urile weekend-lui:

–  In urma unei neintelegeri, cand am facut rezervarea telefonic, nu stim exact ce au inteles oamenii aia, dar cand am ajuns, masa noastra era pregatita…fara scrumiere… Am intrat, am vazut privirile lor bulversate, ne-am asezat… Am cerut scrumiere, bautura, etc… si seful de sala de la restaurant clarifica misterul: noi intelesesem ca vine un grup de copii pentru olimpiada!

–  Camerele la Oma sunt foarte frumoase, am reusit sa inghesuim doi oameni sanatosi intr-una, iar baia este la standard orientale, turcesti, cand stai pe WC fiind cu picioarele in dus si nasul in chiuveta la robinetul careia este atasata si para dusului;

–  Tarziu in noapte, muzica urla, cheful chefuia, pana ni s-a atras atentia ca mai sunt si alti oameni pe acolo, care vor sa doarma, asa ca Milu si Claudia dansau, Milu tinand pe umar laptopul cu muzica data la minimum;

–   Jucam mima pe melodii, iar Mircea, trebuind sa mimeze “Un actor grabit”, fiind inca sub impresia mortii Laurei Stoica, se intindea pe jos, cu mainile la piept si isi facea cruce, de acolo trebuind noi sa deduce melodia;

–   Cateva faze care au generat ticurile verbale: “sunt currrrrrrrrrva?” “merrrrrgem la cimitirrrrr”, etc.

Romina avea varicela.

Martie

Claudia si-a dovedit inca odata reputatia de angajata anului, reusind sa faca rost de o cabana pentru weekend, exact la buza partiei de la Arieseni. Am pornit, direct de la uzina, in compania pisicii putrede. Desi afara erau – (MINUS) 15 grade, eu si Romi insistam ca ne e cald, sa mai deschidem geamul. Clau era bulversata rau…insistand sa i se adreseze lui Nelu cu numele Sandu. Ne tot pozam curajosi pe placa lui Tempe, pe partie, iar Claudia urla la Nelu: Sandu, dar tu tot pe placa stai??? Varu Razvi, mare amator de sporturi in general (vazute la TV) si se sporturi de iarna in special, iesea din cabana doar ca sa faca pipi direct de pe terasa, apoi ii relua locul de dans, la grinda din living.

Romina era mahmura.

Pentru ca dupa fiecare excursie/eveniment, etc, fac un colaj cu pozele marcante, iata unul, pentru prima parte a lui  2009.

Before Baciu

Carti din copilarie

Ma intorc mereu cu drag la cartile copilariei mele… Nu stiu de ce, sunt unele momente, in care simt nevoia sa le recitesc. Stiti sentimentul ala, cand stai in fata bibliotecii, ai citi ceva, dar nu stii pentru ce ai dispozitie in acel moment, nu stii ce sa alegi? In momentele alea, intotdeauna, aleg ceva din copilarie. Si asta acopera o arie foarte mare de optiuni. Din mai multe motive. Am norocul si bucuria de a avea parinti mari amatori de lectura, parinti care luau carti „pe sub mana” inainte de Revolutie, parinti pe care intotdeauna i-am vazut cu vreo carte in mana, parinti pentru care cadoul ideal este o carte (bine, mai multe:)), primit si facut. Asadar, casa noastra a fost intotdeauna plina de carti, carti frumoase, carti urate, carti bune, carti proaste, carti „care se gaseau” sau carti pe alese – dar cum altfel sa iti formezi gusturile, decat incercand din toate? Din spirit de imitatie probabil, de foarte mica am incercat si eu sa buchisesc din cartile lor, asa ca mama m-a invatat sa citesc, inainte de a merge la scoala. Chiar inainte de a merge la gradinita, la 3 ani deja reuseam sa citesc cartile acelea de povesti imense – ca dimensiune fizica – cu o imagine desenata pe trei sferturi de pagina, si cateva randuri ce explicau imaginea, sub ea. Asa ca, sub denumirea de „cartile copilariei” vor intra multe carti care de obicei sunt asociate preadolescentei si adolescentei. Cand eram in clasa intai si colegii mei faceau basonase si carligele, plictisita de ore, citeam pe furis pe jumate scoasa din banca: „Ciresarii”, „Legenda Valaha” sau cartile lui Dumas.

Inca de atunci faceam fixatii, pentru anumite genuri, pentru anumiti autori. Daca imi placea foarte mult o carte puteam sa o iau de la inceput, imediat dupa ce terminam ultima pagina, ca si cum mi-ar fi fost foarte greu sa ma desprind din lumea aceea, imaginata intre pagini.

Din copilaria foarte indepartata :) imi amintesc cu drag de Doctorul Aumadoare, Talismanul de Safir, povestile romanesti cu haiduci, codrii si fapte de arme. Fapte pe care le transpuneam cu succes si rani vizibile in realitate, iar mama, ca antidot, imi administra doze de povesti cu Domnite: Azaleea, Ruxandra… Imi placeau foarte mult si basmele populare rusesti, singurele carti rusesti pe care am rabdare sa le citesc. Povestile Apelor de Monica Aslan o stiam pe de rost. Cartile cu Fridolin, sau cartile acelea cu copertile tari, lucioase, impecabil desenate, de exemplu: „Cum a ajuns Condorul Rege” erau rasfoite zilnic. Ulterior am descoperit ca cu cat se petrec in locatii mai indepartate si mai exotice cu atat sunt mai interesante, asa ca imi luam haiducii si ii plimbam prin America Latina sau insule pierdute prin oceane fara nume.

Apoi, obsesia pentru Legenda Valaha… Cum unii copii nu pot sa adoarma fara jucaria preferata sau nu pleaca nicaieri fara paturica, asa nu ma desparteam eu de cartea asta. Dormeam cu ea sub perna…dar sa nu mai ziceti la nimeni ;)

Coletia Jules Verne, integrala, cu copertile acelea cartonate, galben-negru, numerotate, care nu ramaneau niciodata in ordine dupa ce dadeam iama in ele.

Ciresarii…uneori am senzatia ca daca cineva din generatia noastra nu a citit Ciresarii e ca si cum nu ar fi avut copilarie…ca si cum nu ar fi citit nimic. Probabil exagerez:)

Spadasinul de serviciu, Temerarii, carti a caror actiune se petrecea la scoli cu totul diferite de a mea.

La Medeleni…nu o sa uit niciodata suferinta aceea autentica, profunda, la moartea lui Mos Gheorghe… Abia mult mai tarziu, in adolescenta, am apreciat si volumul doi in egala masura cu volumul unu, si am suferit pentru Olguta.

La fel de amar am plans si la moartea lui Radu Andronic, cartile istorice ale Rodicai Ojog-Brasoveanu fiind si acum printre preferatele mele.

Cavalerii lui Ioan Dan…vai, cum arata cartile alea…nicio pagina nu mai este atasata de cotor, toate sunt lipite cu banda adeziva din aceea lata, maro…

Apoi Dumas, Eugene Sue, Zevaco…

Apoi, nu am mai fost copil:)

Carti

Povestea lui La Multi Ani:)

Era o frumoasa zi de iarna, la Cabana Cerbul de pe Muntele Mic.

Muntele Mic

Dupa o lunga zi de schi:P, fiecare isi vedea de-ale lui. Claudia si varu’ Alin urlau (ei zic „cantau”) ceva in fata pultului de la bar, Seba privea in gol dupa ce bause pe nerasuflate o cantitate apreciabila de absint, lumea, imprastiata pe ici pe colo, socializa la o ceasca de vin fiert.

La un colt de masa, cat mai departe de „muzica”, eu si Razvi povesteam una alta cu Petrica. Pe fundal, incercand sa acopere ragetele celor doi solisti de ocazie, se derulau tot felul de melodii. Acum…daca va spun ca Petrica e tipul ala de la IT care nu se sinchiseste sa se ridice de pe scaun cand ai o problema cu calculatorul, ci iti arunca un: „da-i un restart”, „da-i un renew IP adress”, fa aia sau ailalta…nu o sa ma condamne nimeni ca faceam un misto ca la carte de el…asa, pe parcursul socializarii, cam la fiecare fraza pe care indraznea sa o rosteasca. Enervarea si frustrarea lui Petrica cresteau tot mai tare, pana cand, profitand de melodia ce se auzea in cabana, mi-o fredoneaza, privindu-ma in ochi: „Da, daaaa, s*gi p*la de ziua taaa”. I-am raspuns sec: „La Multi Ani, Petrica!”

Dupa ce am reusit sa il readuc la viata pe Razvi, care lesinase de ras pe sub masa…atat ne-a trebuit. Am inceput sa folosim „La Multi Ani” in loc de injuratura, cu fiecare ocazie. Cel mai amuzant este cand, adresandu-ne cuiva care nu stie despre ce este vorba, nu intelege de ce, in mijlocul lui aprilie si fara sa fie ziua lui, ii uram „UN SINCER La Multi Ani!”

Asa ca…avand in vedere perioada ce urmeaza, o sa ma intelegeti de ce o sa urez La Multi Ani doar unora dintre voi;)

Si mai ales, fiind atat Anul Nou cat si ziua mea….aveti grija ce imi urati:)))

PS. Iata si o poza cu mine, varu’ Razvi si varu’ Alin, explorand Muntele Mic. Eu sunt balerina, evident :P

Eu si verii

Memories…memories

O noua leapsa primita de la Tovarasa intru arme, imi cere sa enumar amintiri… Dupa ce le-am scris cu mare talent, am realizat ca trebuie sa fie despre iarna. Evident, nu erau. Asa ca…le-am rescris:))

Am ales una din copilarie, ca sa vedeti ca am fost copil precoce, si una de data mai recenta.

1. Aveam vreo 3 ani. Eram in concediu, cu mama si cu tata, la Predeal. La plimbare, tata ma ducea pe umeri, ca pe o adevarata Mica Diva (ca sa nu alunec sa imi rup ceva, ca nici pe atunci nu stateam prea linistita). Prin statiune ne intalnim cu o alta familie, mama, tata si un  baietel putin mai mare decat mine. Ne oprim sa schimbam saluturi, amabilitati, iar eu, de la inaltimea mea olimpiana, le spun: „Auzi, f*tu-ti mama ta, si tie, si la tanti si la baietel!”, aratand cu degetul pe fiecare in parte ca sa nu existe confuzii. A doua zi, in curte hotelului, copilul respectiv mi-a spart gura cu un bulgare de zapada. Pus de taicasau, probabil, la care  nu ii ajunsesera scuzele parintilor mei.

Explicatie: Ma invatase sa injur Mosu’ Mic:) Mosu’ Mic era sotul lui Mam – doi batrani, ea nemtoaica, el ungur, vecini cu familia mea, care aveau grija de mine cand eram mica si erau ai mei la munca – niste personaje senzationale. Tot Mosu’ Mic m-a invatat si sa merg cu bicicleta, iar eu aplicam practic toate invatamintele lui, dupa cum s-a vazut mai sus :))

2. Cu aceasta ocazie raspund si intrebarii lui Armin: stii sa schiezi? Intrebarea este de-a dreptul jignitoare si inutila. Eram la Muntele Mic, de 1 decembrie 2008 – un weekend prelungit, plin de evenimente. Am incercat sa schiez, pentru prima data in viata. Dupa primul metru de incarcari, am ajunjs la concluzia ca sunt prea batrana si prea obosita pentru ski. In schimb, nu sunt prea nicicum pentru a pretinde ca stiu. In plus, aratam mult prea bine in costum de ski, cu clapari, figuri, etc pentru a nu profita de asta:) Asa ca, am purces, cu claparii in picioare, schiurile pe umar, pe poteca din fata cabanei, cativa metri in sus, cativa metri in jos…la plimbare. Si, de fiecare data cand cineva ma intreba: „Vii de sus?” raspunsul era ceva de genul: „Daaaa, bate vantul cam tare”. Intrebare: „Ai fost pe la Cruce?” Raspuns: „Daa, ai grija ca sunt stanci in dreapta”, etc, etc. Cand oboseam, intram in barul cabanei, bocanind ostentativ cu claparii pe pardoseala pietruita, si ma asezam ostenita la bar, la un vin fiert sau ciocolata calda, participand activ la povestile de vitejie ale celorlati schiori. Nu m-am descaltat de claparii aia toata ziua, eram mult prea cool pentru lumea asta :))

Anul asta, e timpul sa redevin diva claparilor, zeita partiei,  etc, doar ca pronuntia va fi usor diferita: claparskove, partieskovke,  schiatovichke, etc :P

The end :)