Ma intorc mereu cu drag la cartile copilariei mele… Nu stiu de ce, sunt unele momente, in care simt nevoia sa le recitesc. Stiti sentimentul ala, cand stai in fata bibliotecii, ai citi ceva, dar nu stii pentru ce ai dispozitie in acel moment, nu stii ce sa alegi? In momentele alea, intotdeauna, aleg ceva din copilarie. Si asta acopera o arie foarte mare de optiuni. Din mai multe motive. Am norocul si bucuria de a avea parinti mari amatori de lectura, parinti care luau carti „pe sub mana” inainte de Revolutie, parinti pe care intotdeauna i-am vazut cu vreo carte in mana, parinti pentru care cadoul ideal este o carte (bine, mai multe:)), primit si facut. Asadar, casa noastra a fost intotdeauna plina de carti, carti frumoase, carti urate, carti bune, carti proaste, carti „care se gaseau” sau carti pe alese – dar cum altfel sa iti formezi gusturile, decat incercand din toate? Din spirit de imitatie probabil, de foarte mica am incercat si eu sa buchisesc din cartile lor, asa ca mama m-a invatat sa citesc, inainte de a merge la scoala. Chiar inainte de a merge la gradinita, la 3 ani deja reuseam sa citesc cartile acelea de povesti imense – ca dimensiune fizica – cu o imagine desenata pe trei sferturi de pagina, si cateva randuri ce explicau imaginea, sub ea. Asa ca, sub denumirea de „cartile copilariei” vor intra multe carti care de obicei sunt asociate preadolescentei si adolescentei. Cand eram in clasa intai si colegii mei faceau basonase si carligele, plictisita de ore, citeam pe furis pe jumate scoasa din banca: „Ciresarii”, „Legenda Valaha” sau cartile lui Dumas.
Inca de atunci faceam fixatii, pentru anumite genuri, pentru anumiti autori. Daca imi placea foarte mult o carte puteam sa o iau de la inceput, imediat dupa ce terminam ultima pagina, ca si cum mi-ar fi fost foarte greu sa ma desprind din lumea aceea, imaginata intre pagini.
Din copilaria foarte indepartata :) imi amintesc cu drag de Doctorul Aumadoare, Talismanul de Safir, povestile romanesti cu haiduci, codrii si fapte de arme. Fapte pe care le transpuneam cu succes si rani vizibile in realitate, iar mama, ca antidot, imi administra doze de povesti cu Domnite: Azaleea, Ruxandra… Imi placeau foarte mult si basmele populare rusesti, singurele carti rusesti pe care am rabdare sa le citesc. Povestile Apelor de Monica Aslan o stiam pe de rost. Cartile cu Fridolin, sau cartile acelea cu copertile tari, lucioase, impecabil desenate, de exemplu: „Cum a ajuns Condorul Rege” erau rasfoite zilnic. Ulterior am descoperit ca cu cat se petrec in locatii mai indepartate si mai exotice cu atat sunt mai interesante, asa ca imi luam haiducii si ii plimbam prin America Latina sau insule pierdute prin oceane fara nume.
Apoi, obsesia pentru Legenda Valaha… Cum unii copii nu pot sa adoarma fara jucaria preferata sau nu pleaca nicaieri fara paturica, asa nu ma desparteam eu de cartea asta. Dormeam cu ea sub perna…dar sa nu mai ziceti la nimeni ;)
Coletia Jules Verne, integrala, cu copertile acelea cartonate, galben-negru, numerotate, care nu ramaneau niciodata in ordine dupa ce dadeam iama in ele.
Ciresarii…uneori am senzatia ca daca cineva din generatia noastra nu a citit Ciresarii e ca si cum nu ar fi avut copilarie…ca si cum nu ar fi citit nimic. Probabil exagerez:)
Spadasinul de serviciu, Temerarii, carti a caror actiune se petrecea la scoli cu totul diferite de a mea.
La Medeleni…nu o sa uit niciodata suferinta aceea autentica, profunda, la moartea lui Mos Gheorghe… Abia mult mai tarziu, in adolescenta, am apreciat si volumul doi in egala masura cu volumul unu, si am suferit pentru Olguta.
La fel de amar am plans si la moartea lui Radu Andronic, cartile istorice ale Rodicai Ojog-Brasoveanu fiind si acum printre preferatele mele.
Cavalerii lui Ioan Dan…vai, cum arata cartile alea…nicio pagina nu mai este atasata de cotor, toate sunt lipite cu banda adeziva din aceea lata, maro…
Apoi Dumas, Eugene Sue, Zevaco…
Apoi, nu am mai fost copil:)
Carti
Alina Sighete 