Dulciurile copilariei

O discutie in pauza de masa la uzina:) a inspirat acest articol, dulce ca mine :)) si anume, ne-a amintit de dulciurile pe care le mancam in copilarie. Desi copilaria noastra a fost pe finalul epocii comuniste, am mai prins si noi zilele acelea in care “nu se gasea nimic”. Si totusi, aveam de toate.

Ne-am amintit cu drag de cocosii pe bat pe care ii vindeau tiganii, Claudia ar da gata unu acuma. Varu’ Razvan isi aminteste de halvita de la mare, cea adevarata, facuta de turci. Cand eram in scoala generala mama unei colege si vecina facea bomboane pe bat si le vindea in curtea scolii. Mama imi interzisese sa mananc de la ea, stiind conditiile de igiena in care erau facute. Evident ca erau cu atat mai bune, interzise fiind. Si eram si mult mai sanatosi atunci.

Bomboana pe bat

Aproape toti, cand mergeam la cinematograf, la Dacia – cel mai mare din oras – pozitionat strategic langa cofetaria Libelula (sau invers, dar nu prea conteaza:)) mancam celebrele cacareze, sau cacatei de oaie = drajeuri de ciocolata in forma susmentionata. Asta in timpul filmului. Apoi, sau inainte, traditionala vizita la Libelula unde mancam profiterol sau, cum ii ziceam eu cand eram mica, prajitura care face galagie, si anume dobosul, cu crusta aceea de zahar ars. Apropo de zahar ars, imi amintesc ca in copilarie, facea mama sau bunica, cel putin saptamanal t(z)ucur ruda, zahar ars cu bucatele de nuca in el… Doamne, cu cata nerabdare asteptam sa se raceasca si sa se intareasca. Uneori “nu iesea” adica era prea moale pentru a fi taiata, si mama il modela in rudute mici si ni-l dadea asa…aratau ca niste mititei din zahar ars :). Pe atunci multe dulciuri se faceau in casa, vara faceam inghetata cu cacao, cu vanilie, cu fructe de sezon. Asteptarea era un calvar – verificam din jumatate in jumatate de ora congelatorul, mai lingeam pe furis marginea recipientului in care era inghetata…

Profiterol

Suhaida avea o aroma cu totul speciala…acum parca nu mai are acelasi gust. La fel si ciocolata Cipi-ripi. Nu cred ca exista vreunul dintre noi care sa nu-si fi facut ceas din eticheta ciocolatelelor cu Scufita rosie.  Ciocolata Pitic sau mentosanele se numarau printre preferatele zilei ca desert la scoala, alaturi de celebrele Eugenii sau ciocolata Maci, “de la unguri”,  specifica zonei. Cand mergeam in parcul copiilor mereu mancam vata de zahar, vata pe bat …acum nu m-as atinge de ea… In schimb as manca porumbul acela crema, ceva crema de cacao facuta in forma de porumb si imbracat in martipan, doamne bun mai era, nu Corina?:). Mie nu imi placea martipanul, nu imi place nici acum, asa ca razuiam toata „imbracamintea” porumbului si mancam doar crema aceea al carei gust nu o sa il uit, dar nici nu cred ca o sa ii identific vreodata ingredientele.

La targuri mereu primeam turta dulce, in forma de „coliere” formate din bile de turta dulce sau de inimioara cu oglinda la mijloc. Le tineam pana aveau consistenta betonului intarit, apoi le mancam.

Inghetata Polar, in pachete ca de unt…”trebuia” mancata rapid, ca altfel de topea…de parca altfel nu am fi mancat-o la fel de rapid:)

Toate le stingeam cu un Brifcor sau un Cico de la gheata, iar daca eram cu adevarat norocosi sau aveam “pile” chiar si un Pepsi la sticla.

Lista ramane deschisa:)

Pepsi

Unele se mai gasesc si acum, si ma intreb: intr-adevar nu mai au acelasi gust, sau avand de toate nu mai stim sa ne bucuram de nimic?

Vremea cadourilor

A se citi cu ton de Andreea Marin, cel de la emisiune: „E timpul sa fim mai buni, mai intelegatori, sa ne iubim aproapele, sa ne intelegem, sa ne daruim iubire, rabdare…nu-i asaaa?” Bullshit (Stefani)! E timpul sa cheltuim bani. Multi, multi bani!:)

Desi am vrea toti sa credem aiureala aia ca pentru a face un cadou nu iti trebuie o ocazie speciala, ca un cadou frumos este o vorba buna, un gand, bla, bla, stim ca nu e chiar asa. Adica, e asa, dar indirect. Pentru ca nu poti face un cadou frumos, personal, ideal, fara a avea un gand bun,  fara  intentia de a aduce bucurie persoanei careia ii daruiesti ceva. Trebuie sa recunoastem ca perioada aceasta este una in care facem mai multe cadouri decat in restul anului. A inceput nebunia cadourilor, and i’m loving it!

Cadouriiiiiiiii

Astept vremea  sarbatorilor, chiar cu mai multa placere decat in copilarie. Bine, avand in vedere ca si acum, incepand de pe la jumatea lui noiembrie, primul lucru pe care il fac dimineata este sa merg la fereastra sa vad daca a nins, inca mai sunt in copilarie :)), dar e o copilarie in care imi permit sa si fac daruri, nu doar sa le primesc. Si imi place sa fac cadouri mai mult decat sa le primesc. Stiu, suna a lauda, suna cheap, dar asa e. Am un adevarat cult al cadourilor, imi place sa le aleg, sa le gandesc, sa ma razgandesc, sa ma asigur ca este ceea ce persoana caruia vreau sa i-l daruiesc  isi doreste, are nevoie,  ca se va bucura, ca ii va face placere cu adevarat. Imi place sa le ambalez, sa le aranjez, nu prea imi plac plasutele de cadou, desi sunt practice, comode, si in ultima vreme sunt si destul de reusite. Imi place cadoul sa arate a cadou, imaginea aceea clasica, de cutie cu funda.

Cado!

Evident,  deja am inceput. Cadourile de Mos Nicolae sunt cumparate de vreo saptamana, iar aseara am petrecut cam doua ore ambalandu-le si bibilindu-le. Cadourile de Craciun sunt pe jumate cumparate, si sunt convinsa ca si dupa ce vor fi pestedincolode-cumparate, tot o sa mai gasesc ceva de luat, pana in ultima clipa…si dincolo de ea :))

Nu imi place sa fac si sa primesc cadouri impersonale, seci, lucruri luate ca sa fie luate, din obligatie, din necesitate. Evident, suntem nevoiti sa facem si astfel de daruri, oamenilor pe care nu ii cunoastem si carorara trebuie sa le daruiesti ceva general valabil, ceva ce ar place oricui. Nu este neaparat ceva banal, nu este neaparat ceva urat, dar este impersonal, si nu despre darurile astea vreau sa vorbesc.

Cadoul ideal? In opinia mea trebuie sa indeplineasca cel putin trei conditii: in el sa se regaeasca omul care il primeste, in el sa te gaseasca pe tine omul care il primeste, in el sa gaeasca o amintire frumoasa omul care il primeste. Cel putin una dintre ele, ideal: toate trei impreuna. Uneori, banala vorba “gestul conteaza”, e valabila, dar rareori, sa fim sinceri. Comunicarea ajuta (si) atunci cand vrei sa faci un cadou, nu cred ca este deplasat sau de prost gust sa intrebi ce sa daruiesti, sau sa spui ce vrei sa primesti daca esti intrebat, in familie, intre prieteni apropiati. ( Asa ca da, mailurile alea pe care vi le trimit cu subiectul cartea asta o vreaaaaaaau, sunt valabile. Chiar si atunci cand  nu pot sa ma abtin, o cumpar in aceeasi zi iar a doua zi va trimit alt mail: calmati-va, am cumparat-o deja, nu stiu ce aveti parca nu sunteti normali!!! :))). Nu  cred ca este neaparat nevoie sa fie ceva scump, nu cred ca trebuie sa fie ceva absolut deosebit. Imi amintesc cu drag, de exemplu, anul trecut de ziua mea cand Claudia m-a dus la librarie si mi-a spus: “ alege ce stii ca iti doresti sau iti place, si eu ti-o daruiesc”, sau vremurile cu Bogdan, cand ne cumparam unul altuia cate o ciocolatica cu rom, cand mai fugeam in oras de la birou. Gesturi nepremeditate, prietenesti, lucruri mici, fara valoare materiala mare, pot fi cele mai pretuite cadouri.

Sugestii de cadouri? Imi place sa daruiesc ce imi place sa primesc: carti, evident, gablonturi, parfumuri, mici obiecte personalizate de genul canilor cu “Cea mai buna sefa” (la the other job, evident – doamne da! :)) sau tricouri inscriptionate cu “I whish these where brains” :P, obiecte de decoratiuni interioare. Cred ca e oribil sa daruiesti bani, nu e doar de prost gust dar se subinteleg atat de multe lucruri din asta: ca nu cunosti bine persoana respectiva, ca nu iti pasa suficient de mult de ea incat sa iti faci timp sa ii cauti ceva, ca nu ai imaginatie, etc. Nu imi place sa daruiesc copiilor haine sau alte obiecte utile, copii trebuie sa primeasca jucarii si prostioare, in cel mai rau caz o carte potrivita cu varsta lor. La fel si “oamenii mari”, mai mult ne bucuram de vreo prostioara pe care ne-o doream si nu ne induram sa o cumparam, decat de un obiect util, rece, sec.

Mi-ar fi placut sa obisnuiasca si la noi daruirea obiectelor “hand made”, facute de cel care le daruieste pentru cel care le primeste. Mi se pare a fi cel mai personal cadou.  Cred ca o sa intiez eu obiceiul asta, ca deja mi se aduna borcanelele  transformate in sfesnice, si alte chestioare la care mesteresc:).

Si acum, fara nici o legatura, repet, fara nici o legatura cu faptul ca urmeaza Mos Nicolae (Miculash, cum ii zice la noi in sat), Craciunul SI ziua mea, deci, fara ab-so-lut nici o legatura cu aceste evenimente, iata cateva imagini cu obiectele mele preferate :P

Nici o aluzie

Voi ce cadouri faceti?

PS. Iar pentru iubitorii de cultura, care doresc sa stie si parerile altor scriitori, filosofi, genii despre cadouri, cum ar fi varu’ Razvi de exemplu, iata un link.

O seara obisnuita, la Perla

Vorbeam intr-o seara cu varushana Claudia, daca avem sau nu noi un loc al nostru, unde iesim, etc. Dupa ce am trecut in revista cateva din locurile preferate: Café Literario (preferatul meu, evident), Flex-ul (cand ne simtim rockeri rebeli), Perla…am ajuns la concluzia ca la Perla iesim cel mai des si stam cel mai mult, asa ca ala trebuie sa fie locul nostru.

Perla este o unitate de deservire a populatiei, inca de pe vremea prerevolutionara. Asta se vede inca, in decoruri, fetele de masa, tacamuri, ospatari. Inauntru, salile de restaurant sunt incapatoare, intunecoase si racoroase, pe jos avand podea din aceea turnata, cu model ca de marmura, flancata la intrare de acvarii mari, verzi, semitulburi, unele goale, unele cu somni in ele. Terasa, mare, acoperita cu vita de vie, da spre rau (are una si in partea cealalta a restaurantului, dar e nesemnificativa). Sub arcadele de vita de vie, 2 fantani arteziene, din piatra de rau, intr-una fiind tinuti crapii vii, in alta niste pesti rosii, cu aspect exotic, despre care nu stiu daca se mananca sau nu. Presupun ca daca ti-e foame tare…

Majoritatea ospataritelor sunt cu state vechi, de pe vremea lui Ceasca. Dar nu e suparatoare aceasta “vechime”, pentru ca le influenteaza in sensul bun, se simte profesionalismul acela de casa veche. Mereu imbracate in alb si negru, aranjate, dragute. Le simti ale locului, cunosc toti clientii, mesele “obisnuite”, meniurile preferate, etc. Preferatele mele, personal, sunt Ica si Loredana. Ica, mai in varsta putin, are o preferinta pentru camasile cu volane. Roscata, mereu cu coc, mereu zambitoare. Loredana, putin mai tanara decat Ica, e o tigancusa tipica, exact ca cea din celebrul tablou cu sanul dezgolit si trandafirul rosu in buclele negre. Are sprancelene negre, perfect conturate, par lung, negru ca pana corbului-perfect exemplu viu al “zisei”, buclat, o gura senzationala, mereu data cu contur si ruj rosu. Imi place sa cred ca in alte imprejurari ar fi facut cariera in cinematografie, in filmele lui Almodovar. Amandoua au o slabiciune pentru bijuteriile groase, grele, din aur. Bucatarul e tanar, mic de intaltime, slabut, trezeste mereu agitatie in randul baietilor din trupa, cand vine cu plasa si pescuieste un crap, doi din bazin. Numai ca nu il aplauda, ba chiar Razvan ar fi in stare sa il pupe (pentru ca ii place pestele, nu baietii – nu fiti rai :D). Prietenul meu, domnul Libelula (botezat asa printr-o asociere alambicata amestecata cu vin alb, cu colegul nostru, domnul Musca), se ocupa de ordinea si curatenia localului. Cunoscuta fiind slabiciunea mea pentru barbati mai in varsta (domnul Libelula are in jur de 70-75, deci numa bun), il intampin mereu cu textul: mai, mai, mai! (ton si inspiratie: Nikita, privind o friptura apetisanta, pt cunoscatori). La fel intampin si oricare alt barbat peste 60 de ani, dar asta e o alta poveste :). Domnul Libelula se misca incet, e schiop, mic de intaltime, dar duce mereu cel putin doua lazi cu bere in mana.

Intr-un colt al terasei este amenajat un mic colt al lor, al “muncitorilor”, langa “ghiseul” de unde se ia berea la halba. Acolo au o masa a lor, unde stau, beau cafea, fumeaza, mereu privind in jur, mereu anticipand chemarea clientului. Cand le vezi pe fete, obosite, fumand, cu picioarele solicitate de prea mult stat in picioare intinse pe un alt scaun, nici nu iti vine sa le chemi. Langa masa lor, este un loc mai mic, inconjurat cu un gardulet alb, de leaturi, in spatele caruia se zareste ceva (eu presupun ca un vechi acvariu dezafectat), ceva asupra caruia ne dam mereu cu presupusul ca ce poate fi, dar nu mergem niciodata sa ne uitam.

Evident, vara preferam terasa. Incercam intotdeauna sa ne gasim o masa sau doua in apropierea fantanii cu pesti rosii. Fiecare seara e unica, dar exista cateva trasaturi comune: se bea mult (bere, grasa de cotnari, rareori tarii pentru ca serile trebuie sa fie cat mai lungi), se mananca mult (miciuri, paste – cand ne simtim mai doamne, si traditionalul crap prajit cu cartofi pai si mujdei intampinat cu atata bucurie incat si chelneritele sunt bucuroase de fericirea noastra. Deja, lui Ica nici nu mai trebuie sa ii precizam ca mujdeiul trebuie sa fie frecat bine cu smantana :), invata ele si celelalte, incet incet), se rade mult. Incercam acum sa rememorez cateva din discutiile avute la un pahar….greu cred ca poate cineva reda farmecul aclor discutii. Poate daca le inregistrez live, si le transcriu cu unele comentarii si explicatii :). Nu sunt doar evocarile amintirilor din iesirile anterioare, din calatoriile facute impreuna, din betiile prin care am trecut impreuna, din greutatile prin care am trecut impreuna, nu sunt doar mishtouri ad-hoc, replici spontane sau studiate, replici devenite clisee, nu sunt doar confesiunile si marturisirile de o sinceritate dezarmanta, sau refularile de o violenta neasteptata, sunt toate astea impreuna si mult mai mult decat atat.

Cred ca oriunde ne va duce viata, si in orice fel ne vom schimba in viitor, Perla va fi mereu “locul nostru”, la care ne vom intoarce cu placere, chiar si doar in amintire.