Venetia

Poate am asteptat prea multe, poate am asteptat prea mult, dar nu mi-a placut Venetia chiar atat cat as fi vrut. Cred ca este prima vacanta in care m-am comportat ca un turist. Nu prea ai cum sa te comporti altfel in asa timp scurt si in asa multime de oameni. E prima data cand am urmat doar “calea cea dreapta”, batuta de toti cei care au vizitat orasul, cand nu am interactionat cu nici un localnic, cand nu am mers in locuri pe care nici bastinasii nu le cunosc. Nu mi-a placut obstinenta cu care venetienii se incapataneaza sa scoata bani din orice, din utilizarea WC-ului, din statul la masa in restaurant sau, culmea!!!, utilizarea prosoapelor din baia hotelului, desi in general inteleg si admir oamenii care stiu sa faca bani, eu neavand talentul asta. In schimb am un maaaaaaaaaaaare talent la a-i cheltui:).

Una din marile dezamagiri a fost gasirea Puntii Suspinelor inconjurata de billboarduri imense (cu reclame). Asta m-a facut sa suspin…

Puntea Suspinelor

 Nu mi-a placut nesimtirea oamenilor care se impingeau, te impingeau, ti se bagau in fata cand faceai poze, etc. Nu mi-a placut aglomeratia, desi stiind ca mergem pe perioada carnavalului a fost un risc pe care mi l-am asumat. Pe toata durata sederii la Venetia am avut o pregnanta senzatie de comercial si de expozitie, am simtit ca milioanele de pasi care o strabat zilnic i-au sters orice urma din istorie, din farmec, din poveste.  

La fel de teatrale, puse in scena sunt si Murano si Burano. Cat de mult mi-am dorit sa ajung la Burano! Toate culorile alea… Doar acolo, pe cateva stradute pierdute, departe de centru, am gasit putin de ceea ce asteptam sa gasesc peste tot.

Burano

Mi-au placut in schimb oamenii cu care am vazut-o, oameni haiosi si…rezistenti:), ca ne-am intalnit cu Porno, cimitirul de pe insula San Michelle,  cinele interzise de la hotel, Martini-ul roz, Limoncello bine diluat cu limonada si supersalamul de biscuiti transparent (pentru cunoscatori). Mi-au placut culorile, multe, multe culori. Mi-au placut toate astea si alte cateva lucruri despre care nu vreau sa va povestesc…:)

Culori

In concluzie, Venetia e frumoasa ca o scena, un decor bine elaborat. Doar am vazut-o, nu am simtit-o. Nu am rezonat, nu ne-am gasit, nu ne-am potrivit. Ne-am placut in felul acela in care iti place un om pe care il cunosti pentru prima data, un om ingrijit, aranjat, cu o conversatie inteligenta dar superficiala, pe care stii ca nu o sa il mai vezi niciodata si nu iti pare rau. Nici bine. Stii doar ca asa trebuie sa fie.

Sa te tii alergatura! – Dave Eggers

Motto: Here I am, rock you like a hurricane.

In prag de concediu, am ales o carte cu o coperta foarte potrivita momentului. Un indicator cu multe destinatii, care de care mai exotice, in mijlocul unui drum, te invita la o calatorie pe care o presimti nebuna si amuzanta. Si asa a si fost. Pana la un punct.

The Times zice despre cartea asta: “Salinger, Kesey si Kerouac intr-unul singur”. Pe mine Salinger cu lanul lui de secara m-a lasat rece, inca din tinerete, Kesey in afara de cuibul lui de cuci nu mai are nimic, iar Kerouac e clar dintr-o cu totul alta liga decat Eggers. Asa ca nu-mi ramane decat sa ma conving singura daca imi place sau nu.

Inca de la prima pagina esti avertizat ca toate intamplarile din carte au loc dupa moartea lui Jack si inainte ca autorul si mama lui sa moara intr-un accident de feribot. Cum a stiut autorul ca va muri dupa ce va scrie cartea…I wonder. Dar am apreciat umorul. In cateva cuvinte, eroul principal, Will, impreuna cu un bun prieten, Mana (Hand), decid sa plece in jurul lumii, intr-o saptamana (atat cat isi poate lua Mana concediu) si sa scape de niste bani care Will simtea ca ii cazusera din cer. De fapt, Will fuge de durerea cauzata de moartea celui mai bun prieten, Jack, intr-un accident de masina. Aceasta durere il va urmari pe tot parcursul calatoriei, va marca, ba chiar va determina unele din momentele cheie ale cartii. Banii pe care Will ii castigase pozand pentru logo-ul unei firme de becuri vor marca si ei calatoria, Will incercand sa scape de ei daruindu-I persoanelor care credea ca au nevoie de ei. Persoanele pe care le alege si momentele pe care le alege creeaza situatii mai mult sau mai putin comice in carte. Dupa ce fac cateva varinate de itinerarii, Will si Mana decid sa inceapa cu Groenlanda. Si ajung in Senegal. Pentru ca in Groenlanda bate vantul, logic. Deoarece sunt mereu contracronometru, orice intarziere este o tragedie, orice incetinire un complot impotriva lor, orice functionar de la vama sau de la aeroport, un dusman. Aterizarea in Senegal este plina de revelatii, in primul rand ei trebuind sa isi spuna si repete unul altuia ca sunt in Africa, in Africa, pe un aeroport african, si ca respira aer african, amestecat cu mult soare. E soare si in vant, e soare si in respiratia lor. Nici nu ajung bine la hotel ca si incep sa isi caute urmatoarea destinatie. Negasind nici un zbor convenabil inchiriaza o masina si pornesc sa exploreze Senengalul. Traseul continua halucinant cu Marocul, Estonia, Letonia, Mexic – asta in mare. Acu’, in mic:): Will, framantat de moartea lui Jack are mereu flashback-uri cauzate de diverse oameni cu care ia contact si situatii prin care trece. O idee suprinzatoare, chiar Borgesiana este faptul ca Will isi vede amintirile ca pe o arhiva gestionata de humanoizi cu aspect de molie, care ii aduc dosare cu amintiri, informatii, etc, si chiar isi iau libertatea de a-I aduce dosare nesolicitate, in speta cele despre moartea lui Jack. Personajele secundare sunt bine conturate, unele chiar mai detaliat decat Mana, pe care cu greu ti-l imaginezi in vreun fel. Momentele alese pentru a darui banii si persoanele sau locurile alese creaza situatii de un comic uneori trist, uneori enervant: incearca sa lipeasca banii de magarii intalniti in drum, “negociaza” la sange cu un negustor pentru un obiect nesemnificativ din pravalia lui, oferindu-i sume tot mai mari, inventeaza o harta a comorilor si ingroapa banii, etc. Will isi imagineaza dialoguri purtate cu Jack, cu Mana, cu cei din jur, scrie carti postale catre cei de acasa, fara sa termine niciuna. Tot Will este bantuit si frustrat de o bataie pe care o incasase in locul lui Mana si care il desfigurase. Mana are cunostinte enciclopedice de cultura generala, mai mult sau mai putin reale. Dintr-un exemplu de cunostinte de cultura generala a lui Mana aflam si de unde provine titlul cartii, in original: „You shall know our velocity” – mesaj sapat in piatra de un trib din Chile, „Saritorii”, mesaj destinat conchistadorilor. Candnuvorsaiiinteleagaceidinjurvorbesclegandtoatecuvinteleintreele.

Apoi se intorc, fiecare la casa lui. Dialogul de despartire este emblematic pentru relatia dintre cei doi:
“- Ma bucur ca am facut-o, a spus el. (Mana, adica)
– A fost o saptamana ca lumea, am spus eu.
Ne-am strans mana si ne-am luat la revedere. “

In finalul cartii Will ne anunta ca: “timp de inca doua luni minunate si interminabile, am trait.”

Am vazut aceasta carte intr-o “leapsa literara” calificata drept cea mai proasta carte citita. Nu o fi ea o capodopera, dar nici proasta nu e. Concediu, nu? :)

PS. Versurile din Scorpions din motto sunt textul ales de Mana a fi scris pe un plic cu bani donati.

Manastirea Dragomirna

(Nota: Bogdane, sa nu te superi pe mine:))

Am avut norocul sa vad mare parte din tara noastra (parinti destupati la minte si iubitori de turism, apoi prieteni umblareti, sa nu mai punem la socoteala ca uneori ma iau de nebuna, singura si ma duc unde am chef:)). Cand esti mic, si te duc parintii in excursie, sau te trimit prin tabere, sau, cum a fost in cazul meu, ambele, de cele mai multe ori consecutiv, ai o alta perceptie a lucrurilor, in primul rand simti ca nu esti acasa (ce feeling, nu?), in tabara simti libertatea, colectivitatea, aventurile, etc. Nu te prea gandesti la ce vezi, la unde esti, etc, sau ma rog, eu nu o prea faceam. Dar in timp, inconstient si neintentionat, toate acele drumuri, acele locuri vazute, acei oameni cunoscuti s-au sedimentat undeva in adancul memoriei si au format o baza a culturii generale, a iubirii de locuri, peisaje, oameni, a iubirii de mersul in sine, de vazut, de cunoscut. Toate astea, acumulate (alaturi de alti multi factori, experiente de viata, evident) iti formeaza personalitatea, definesc cine esti tu cu adevarat. Si, la fel de firesc si omeneste, unele locuri, oameni, iti raman in memorie mult mai intens decat altele.

In acea mare parte vazuta din tara, se afla, normal, si manastirile din Moldova. Le-am vazut de 3 ori, de doua ori inainte de ’89, cu parintii, ramanandu-mi in memorie o singura intamplare, la Agapia, cand un calugar, m-a oprit in mijlocul parcului manastirii si cu o privire fixa ce a speriat-o pe mama (aveam 6 ani, in toamna urma sa incep scoala), si mi-a “ursit” (sau nu stiu cum sa ii zic) ca voi ajunge o persoana mare, care va face multe lucruri bune. Acu, inca nu stiu cata dreptate a avut, dar mai am timp :). La vremea respectiva nu i-am dat mare importanta, la fel cum nu am dat mare importanta locului unde eram. Manastirile din Moldova erau importante prin tonul pe care parintii mei le ziceau prietenilor sau vecinilor ca acolo vom merge in concediu, stiam ca e un loc important, si atat.

Timpul a trecut, multe s-au schimbat, in special eu, perceptia fata de viata, drumuri, religie, si multe multe altele modelandu-se in timp. M-am reintors in Moldova si la manastiri, astfel schimbata, relativ recent, la vreo 25 de ani. Am vazut acum, cu ochii acestei varste: monumentele superbe arhitectonic, istoric, estetic din multe puncte de vedere, chiliile acoperite de flori, icoanele, linistea, ruinele, reparatiile, turistii cu aparate foto, calugarii burtosi ce ne “vamuiau din priviri” pe fete, cocinile cu porci, gradinile bogate, maicute cu privirea plecata, maicute pozand la camera, altare, tamaie, agitatie, mult comert si putin Dumnezeu. Si, tot cu ochii de acum si in mintea de acum, cea mai draga amintire e aceea a manastirii Dragomirna. Aici lucrurile au fost asa cum mintea mea imi spune ca trebuie sa fie.

Am ajuns din intamplare la Dragomirna, nu era in plan si nici in drum. La vreo 15-20 de km de Suceava, usor accesibila, o tinta turistica perfecta, si totusi, inca (pe atunci) nepervertita la lumea de azi. Ca sa ajungi la manastire trebuie sa strabati o alee lata, marginita de copaci batrani, ce fac bolta umbroasa peste drum. Manastirea e o cetate medievala, de o geometrie perfecta, patrata. Inconjurata de un zid de aparare imens, din piatra, cu 4 turnuri de veghe in fiecare colt, pare desprinsa dintr-o alta lume, din trecut. Asezata la poalele unui deal, pe malul unui lac, pare mai mult decat dintr-o alta lume, pare desprinsa din poveste. Era o zi senina, de sfarsit de mai, un cer albstru adanc, nici un firicel de vant. In apa lacului, albastru ca si cerul, perfect nemiscata, reflexia manastirii iti dadea impresia ca sunt 2. De pe deal cobora o turma de oi, la adapat.

In curtea manastirii se afla bisericuta. In “zidul de aparare”, de cativa metri grosime, sunt chiliile si muzeul manastirii. Sunt 7 trepte de intrare in pridvor, alte 7 trepte din prodvor pana la altar. De altfel, simbolismul, atat al cifrei 7 cat si altele, se regaseste aproape in fiecare piatra din manastire. Desi zidita din piatra masiva, bruta, nu ai senzatia de apasare, de greoi, fiecare piatra, fiecare stalp sunt migalite cu atentie, sculptate, cu diverse motive, in special vegetale. Stalpii si boltile se desfac in evantaie de piatra, volte fine si solide in acelasi timp. Usile turnurilor au chenare din piatra sculptata, cu frunze de stejar. Curtea e plina de flori, ferestrele chillilor la fel. In biserica, liniste si racoare. Din tavan, din bolta, te priveste un Iisus cu ochi alburii, ciudati. Peretii sunt inconjurati de un brau de piatra de forma unei funii solide, rasucite. In fundal aud vocea ghidului explicand ca cele 3 parti ale funiei semnifica cele 3 virtuti crestinesti: Credinta, Nadejde si Dragoste. Astept sa se indeparteze grupul, ca sa ma pot bucura de linistea dinauntru, mai bine zis, ca sa pot lasa linistea dinauntrul bisericii sa vina inauntrul meu. Pleci asa, ducand pacea cu tine.

(Bogdan ma tot cearta cand scriu si spun tuturor despre locurile dragi noua, de frica sa nu fie calcate in picioare te turme de turisti. Eu inca mai am increderea ca unele locuri nu atrag genul acela de turisti, iar altele isi pastreaza farmecul si demnitatea chiar si calcate in picioare.)

Nicolas Bouvier – L’usage du monde. Jurnalul unei calatorii

O calatorie nu are nevoie de motive. Si dovedeste, in scurt timp, ca-si este siesi suficienta. N.B.

Primul capitol se numeste: Un miros de pepene verde. Recunosc, sunt “slaba”, m-a cucerit de la primul titlu. Mi-a placut enorm, una din cele mai faine carti citite in ultima vreme. Am citit despre jurnal ca a fost scris mult mai tarziu, ca “decantarea impresiilor acumulate a durat ani de zile, autorul a redactat numeroase versiuni, cizeland pana la perfectiune fiecare fraza”. Nu simti asta. Nu ca frazele nu ar fi perfect cizelate, ci pentru ca simti ca traiesti in real time, alaturi de protagonisti, toate intamplarile lor.

Nicolas si Thierry pleaca din Belgrad spre Afganistan, cu un Fiat Topolino, el insusi personaj in roman. Un an si jumatate petrecut de cei doi printre peisaje inedite, personaje credibile si fascinante, intamplari, totul te captiveaza. In fiecare fraza simti fierbinteala desertului, racoarea noptii, nisipul sub talpi. Cand lor le e frig, iti e frig, cand le e foame iti e foame, cand imping masina defecta, simti efortul lor. Gasesc cu greu cuvinte sa spun cat de mult mi-a placut aceasta carte. Imi amineste de una din cartile mele preferate ever: Navigand singur in jurul lumii, de Joshua Slocum. Desi Slocum calatorea pe mare iar Nicolas prin desert, simti aceeasi stofa de om, aventurierul prin excelenta, calatorul cu drumul in sange. Personaje de care cu bucurie iti amintesti ca sunt oameni reali, nu rod al fictiunii, oameni de care te indragostesti iremediabil. Nu vreau sa povestesc cartea, si nici nu are rost sa fie povestita. Trebuie traita. Iata cateva motive:

“Cand am aparut in pragul usii, muzica s-a oprit brusc. Lasand jos intrumentele, ne priveau tinta, uluiti si neincrezatori. Eram nou-veniti in aceste locuri unde nu se intampla nimic; trebuia sa aratam ca veniseram cu ganduri bune. Ne-am asezat la masa lor avamd grija sa apara si alte sticle cu vin, peste afumat, tigari. Cand soldatul a disparut cu femeia s-au simtit iarasi in largul lor, pricepand ca eram ca si ei, oameni ai drumului, si au inceput sa goleasca farfuriile cu maniere foarte delicate. Intre timp, discutam; noi ii vorbeam in frantuzeste lui Mileta care vorbea sarbeste cu patronul care le traducea in ungureste tiganilor, apoi o luam in sens invers. Atmosfera devenise iar cordiala.”

“In zilele de sarbatoare, sicrierul isi expune marfa in strada, la fel ca florareasa ori placintarul. Marfa pentru toate buzunarele si pentru toate varstele. Expozitia lui este putin macabre, dar culorile sunt cele mai frumoase din oras. Uneori, o taranca imbracata in negru se opreste in fatal or, se targuieste energic, apoi se indeparteaza cu un pas hotarat, ducand un mic sicriu sub brat. Asta nu socheaza pe nimeni, pentru ca aici viata si moartea se infrunta in fiecare zi ca doua tate, fara sa intervina nimeni pentru a potoli cearta. Acest gen de politeturi nu se practica in tarile aspre, care vor sa recupereze timpul pierdut. Aici, cand un chip nu surade inseamna ca motaie ori se incrunta. Clipele neocupate de oboseala sau de griji sunt imediat umplute cu bucurie, ca o petarda care trebuie sa se auda pana departe.”

“Ne-am pomenit singuri sub miliardele de stele, in fata desertului belucian. Eram la capatul puterilor. Era sfarsitul noptii. Uram Iranul aproape in aceeasi masura in care, in alte circumstante, l-am fi putut iubi. Iranul, un batran bolnav care a creat atata, a iubit atata, a pacatuit atata prin trufie, a urzit atatea intrigi, a suferit atata. Patrician batran cu maini ca fildesul, cand raspandind o vraja care fascineaza, in clipele lui de luciditate, cand acceptandu-si moartea, in letargia amintirilor care se sterg, cazut azi in puterea unor creditori mai robusti si mai putin rafinati decat el.”

“In ziua aceea, am crezut ca detin ceva, un adevar care-mi va schimba viata. Insa nimic de aceasta natura nu e dobandit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apa si pentru o vreme ne imprumuta aparenta ei. Apoi se retrage si ne lasa in fata vidului pe care-l purtam in noi, in fata acestui soi de incapacitate capitala a sufletului pe care trebuie sa invatam s-o suportam, s-o infruntam si care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur.”