Se prefigureaza o noua obsesie

Cel putin asa parea la prima lectura. La prima lectura a “Primei zile”. Pe cand am ajuns la “Prima noapte” nu mai eram asa de sigura. Mi-a placut “Prima zi” din multe motive: pentru ca unul din visele copilariei si adolescentei a fost arheologia, pentru ca in carte se calatoreste mult, pentru ca ascunde un mister, pentru ca e vorba despre stele, etc, etc. Mi s-a parut oarecum cautat, nenatural, a scrie un capitol la persoana I, celalalt la a III-a. Mi s-au parut putin fortate si pasajele in care, in mijlocul unui roman de aventuri, autorul o dadea in filosofie, inserand citate coehliene numai bune de inscriptionat alaturi de o poza cu o silueta in apus, un catel dragut intr-un cos sau un bebelas ingandurat. Stiti voi:). Trecand peste aceste minusuri, “Prima zi” a reusit sa-mi mentina interesul treaz pana la sfarsit si sa ma determine sa cumpar si continuarea inca de cand mai aveam cateva pagini din prima carte… In schimb, “Prima noapte” a debutat cu un ritm mult mai scazut decat primul volum, s-a intins pe parcursul a cateva capitole fara sa simti ca se intampla ceva, in plus, personajul principal mai avea si accese de lalaiala patetica: “Oh iubito, lipsa ta, iubito imi lipsesti”, bla bla. Ritmul si gradul de interest al povestii a crescut pe parcurs, reabilitandu-se pentru scaparile anterioare, ca sa o dea in bara cu intorsatura SF, extraterestra, cliseu previzibil, de la final. As fi vrut sa nu mentionez unele stangacii de traducere, in care simteai mot a mot-ul din franceza sau cele de redactare de genul: “Femeile si barbatii din grup s-au prezentat pe rand…(….) Singura femeie din grup a luat cuvantul”, dar nu pot. Una peste alta cartile au fost un rollercoaster de impresii, cele negative nereusind sa le anuleze pe cele pozitive. Dar nici invers. Oricum, mi-au placut. Cred. Sunt foarte nehotarata in ultima vreme. Sau nu?

Prima zi si prima noapte

Apoi, am citit in Paris Match unul din interviurile date de Marc Levy. Interviul incepea cu o prezentare a autorului, a trecutului sau si cu precizarea care mi l-a facut simpatic pe viata: “Marc Levy nu va fi niciodata apreciat de elite”. Restul interviului a fost la fel de simpatic si de bun simt. Faptul ca i-a placut foarte mult „Eleganta ariciului” mi l-a apropiat si mai tare ca om.  Levy imi aminteste oarecum de Antoine de Saint Exupery. Si nu cred ca e de vina doar poza asta.

Marc Levy

Iar dilema persista: sa iau si celelate carti, sa nu le iau? Presimt ca daca le iau o sa regret, iar daca nu le iau imi va sta gandul tot la ele. Nu pot sa ma hotarasc. Sau pot?

 Sursa foto.

Marina – Carlos Ruiz Zafon

Abia dupa ce mi-am recitit articolul am realizat ca este doar o repetare a unor lucruri pe care le-am spus deja. Va spuneam ca sufar de o manie a colectionarului care ma face sa cumpar toate cartile unui autor, daca mi-a placut  prima citita si ajung ca apoi sa fiu dezamagita. Va spuneam si ca daca citesti o carte de Carlos Ruiz Zafon fara sa stii de cine e scrisa, iti dai seama imediat ca e el. Ce sa va mai spun nou, dupa ce deja v-am dat de inteles ca desi are vocea inconfundabila a autorului, Marina nu se ridica la nivelul Umbrei Vantului sau Jocului Ingerului? Cu toate astea, Zafon afirma ca Marina este cartea lui preferata. Am incercat sa inteleg de ce si cred ca am reusit. Cred ca ce simt eu ca un minus al Marinei este rezultat al faptului ca am vazut prea multe filme de groaza si ca daca as fi citit cartea acum vreo 10-15 ani nu le-as fi considerat asa. Dar acum, la batranete (a mea), scenele horror, creaturile, decorurile par inspirate dintr-un film de mana a doua. Cam atat ca minus. Ziceam ca am inteles de ce ii place lui Zafon atat de mult. Cartea e scrisa la persoana I, are ca personaj principal narator un tanar adolescent. Oricine a incercat vreodata sa scrie fictiune stie cate e de greu sa scrii la persoana I, sa proiectezi asupra personajului sentimentele si gandurile proprii, dar sa pastrezi acea granita fina dintre a dezvalui prea mult, a te expune, complet vulnerabil si a nu dezvalui suficient pentru a creea o emotie cititorului.  Mi-l imaginez pe Zafon, scriind Marina, intors in visele din adolescenta timpurie, intrat in pielea lui Oscar, traind aventuri la limita science-fiction-ului si tesand acea atmosfera specifica Barcelonei LUI.  Oricum, sa citesti Marina e si o placere, e si un exercitiu util daca vrei sa vezi ……nu neaparat evolutia, dar transformarea, devenirea in timp a lui Zafon.

O sa pun coperta variantei in limba spaniola,  imi place mai mult decat cea romaneasca.

Marina

Carti and The City

Inca nu am fost la New York, asa ca pentru mine Istanbulul ramane, deocamdata, „The City”. De departe cel mai mare oras vizitat, cel mai complex, cel mai complet, cel mai intrigant, cel mai agasant, cel mai odihnitor, cel mai colorat, cel mai galagios, cel mai vizitabil, descoperibil, explorabil. Cred ca Istanbulul ori il iubesti, ori pleci acasa. Nu exista cale de mijloc cu el: totul sau nimic. Si, dupa parerea mea, iti ofera totul. M-am intors de ceva vreme, dar nu am reusit sa imi stabilizez vartejul senzatiilor, impresiilor, astfel incat sa va povestesc cum a fost. De fapt, asta e unul din „pacatele” Istanbulului: totul este mult, in abundenta, te copleseste, iti cere mult timp si rabdare pentru a sintetiza si alege. Asa ca o iau incet, incet, incepand cu Istanbulul si cartile lui. Multe, ca orice altceva.

Dupa cum va spuneam, am plecat de acasa avand in bagaj:

Singuratatea numerelor prime – Paolo Giordano

Citisem deja despre aceasta carte la Octavian si la Dragos, si evident, ma asteptam sa fiu dezamagita. Prea “de bine” au zis ei despre ea. Nu am fost. Este o carte perfecta despre oameni imperfecti, intr-o lume imperfecta. Am citit-o dintr-o data, intr-o noapte lunga, in tren. M-am gandit indelung la motivele pentru care mi-a placut atat de mult. Si am ajuns la o concluzie, care nu e singurul motiv: e intotdeauna reconfortant sa vezi ca sunt si oameni mai screwed up decat tine insuti.

Plansul lui Nietzsche – Irvin D. Yalom

„Plansul lui Nietzsche” iti da in primul rand senzatia ca e scrisa de un om care stie ce vorbeste. Afland ca autorul este psiholog iti dai seama ca asa si e. Personajele se incadreaza in tipologii usor de catalogat si de „diagnosticat”, chiar daca ai cunostinte minime de psihologie si psihanaliza. Faptul ca „evadarea” lui Breuer este un vis si finalul sunt foarte previzibile, iar portretul lui Lou Salome este usor neverosimil. Desi am citit-o cu interes pana la sfarsit, scaderea pe alocuri a ritmului povestirii si insistenta asupra unor detalii statice au facut-o pe alocuri (incerc sa gasesc un cuvant mai elegant, dar nu reusesc) plictisitoare.  

Fiica lui Icar – Helen Oyeyemi

“Fiica lui Icar” este una din acele carti care nu stii exact de ce iti plac. Dar iti plac. Desi e o carte cu un personaj principal in varsta de 8 ani, nu e o carte pentru copii. Nu te identifici cu niciun personaj, cu nicio situatie, cu nicio framantare. Si totusi iti place, te atrage, iti metine interesul. Oyeyemi construieste personajele, decorurile intr-un mod foarte “vizual”, reusesti usor sa iti imaginezi locuinta familiei din Anglia, diferenta dintre aceasta si casa parinteasca din Nigeria, pavilionul parasit si coloritul matusilor, sala de clasa, colegele de scoala, cabinetul psihologului. Desi in general nu imi plac finalurile deschise, finalul semideschis al “Fiicei lui Icar” nu deranjeaza.

Pe langa „pachetelul” de acasa, tot in tren, am citit una din cartile Claudiei: „Cartea viitorului” de Cecelia Ahern. Da, aia care a scris si „P.S I Love You”. O sa fiu foarte draguta si o sa pun impresia creata de aceasta carte pe seama faptului ca am citit-o imediat dupa „Singuratatea numerelor prime”. Daaar, ca si carte citita „de musai”, pentru a umple cele 12 ore petrecute in tren, a mers. Nu, nu o sa citesc si „P.S Te iubesc”, mi-a ajuns ca m-a obligat Romina sa vad filmul. Bine, recunosc, da’ nu mai spuneti la nimeni: fata asta, Cecelia, ma enerveaza usor: e frumoasa foc, mai tanara decat mine si vinde cartile ca painea calda. Ramane intre noi, da?

Pentru ca noptile in tren si orele din salile de asteptare ale aeroportului sunt mai lungi decat orele obisnuite…am terminat rapid cartile de acasa si m-am vazut nevoita, in mijlocul Istanbulului, sa imi caut ceva de citit. Evident ca au si un Book Bazar, dar acolo aveau in engleza, sau alte limbi decat turca, doar carti de Marketing, vanzari si alte minunatii tehnice. In schimb, in Bookstore-ul din Sultanahmet aveau carti doar in limba engleza. In prima faza m-a surprins apoi mi s-a parut o chestie geniala: aveau doar carti traduse in engleza ale autorilor turci si carti de autori straini despre Istanbul sau a caror actiune se petrece in Istanbul.

Aici l-am descoperit pe Jason Goodwin si al sau Yashim, detectivul otoman.

The Janissary Tree

Foarte faine cartile, din  pacate mi-am permis doar doua din cele trei pe care le aveau. Dar am vazut ca s-au tradus si la noi, asa ca „The Serpent Stone” e pe shopping list-ul meu. Constat ca inca sufar de vechea manie stupida a colectionarului care m-a facut sa cumpar si toate cartile lui Arturo Perez Reverte, desi, in afara de „Clubul Dumas”, sunt slabute rau.  E posibil sa imi fi placut atat de mult „The Janissary Tree” pentru ca descopeream la fiecare pagina Istanbulul pe care il vizitasem in ziua anterioara, descoperiri insotite de exclamatii de bucurie si citit cu voce tare Claudiei pasajele respective. Vom descoperi in timp daca mi-au placut cartile cu adevarat sau nu, I guess.

The Bellini Card

Pe partea asiatica a Istanbului sunt zeci de librarii, pasaje intregi, cu tot felul de minunatii: carti de toate soiurile, vechi si noi, in diverse limbi, placi de vinil, bong-uri, tablouri,  tricouri cu Metallica descoperite la ultimul dus, nelipsitele pisici, etc, etc. De aici mi-am luat,  „The Portrait of Dorian Gray” si „Little Women”. Abia astept sa ma intorc:).

Book BazaarS

Vacantaaaaaa

In sfarsit, vacanta!!!! :)

In caz ca ma cauta cineva, sunt aici:

Moscheea Albastra

Ma rog, in hotelul de vis-a-vis, dar ati prins voi ideea:).

Am in rucsac

Fiica lui Icar

Singuratatea numerelor prime

 

Plansul lui Nietzsche

…multe planuri, papuci de schimb deoarece am de gand sa tocesc cateva perechi de  la atata umblat pe jos, lista de cumparaturi din bazar si mai ales din bazarul de carti, aparatul foto si incarcatorul de baterii :)).

V-am pupat, ne vedem DACA ma intorc :P

Steaua Marilor

Asa-i ca suna fain titlul? Nu vreau sa fiu rea sa spun ca doar titlul…dar cam asa e. Cartea e o amestecatura de amintiri, descrieri, dialoguri, articole de ziar, scrisori, jurnale de bord, etc… Este inca una din acele carti care a pornit de la o idee buna dar i-a lipsit acel „nustiuce” care ar fi facut-o geniala. Ma enerveaza si stilul julesvernian in care sunt scrise titlurile capitolelor: „Capitolul unu in care este vorba despre…”, „Capitolul doi in care cititorul afla….”, etc. Scrie tu acolo capitolul unu, doi, trei si lasa-ma pe mine sa descopar despre ce e vorba in el, bine?

Dar ca sa fim sinceri pana la capat: cine ar rezista unei asa coperte frumoase?

Steaua Marilor

 

Steaua mărilor
Autor: Joseph O’Connor
Colecţia: Byblos -Curtea veche

Ce am invatat de la Oscar

Draga Dumnezeu,

Desi am asteptat cativa ani de cand am auzit de cartea asta pana sa o citesc, desi am cautat-o prin toate librariile de pe unde am umblat, desi am incercat sa o comand de pe internet dar nu mai exista nicaieri pe stoc si intr-un final am citit-o in format electronic chinuindu-mi ochii,  sa Stii ca nu sunt suparata pe Tine.

Pentru ca este o carte pe care ar trebui sa o citeasca toata lumea, nu o sa spun nimic despre ea, ci doar o sa Iti multumesc pentru aceste cateva citate:

“Să ştii de la început că mie nu-mi place să scriu, o fac numai când sunt silit. Scrisul nu-i decât zâmbăreală, ploconeală, împopoţoneală etc. Minciună frumoasă. Ceva pentru oameni mari, adică.”

 

–        “Şi despre ce-ai vrea să-i scriu (Lui Dumnezeu)?

–        Despre orice. Despre gândurile tale, acelea pe care nu le spui nimănui, care devin apăsătoare, prind rădăcină, te împovărează, te imobilizează; acelea care, luând locul ideilor înnoitoare, te paralizează măcinându-te pe dinăuntru. Dacă nu vorbeşti şi doar le ţii în tine, ai să te transformi în groapa de gunoi a gândurilor vechi şi rău mirositoare, Oscar, băiatule.”

“Iată deci cum a trecut ziua de azi, dragă Dumnezeu. Acum înţeleg eu de ce adolescenţei i se mai zice şi „vârsta ingrată“. Chiar că nu-i uşor. Noroc că pe la douăzeci de ani toate se aranjează. Aşa că, uite, îţi adresez şi eu dorinţa mea pe ziua de azi: aş vrea ca Peggy şi cu mine să ne căsătorim. Nu sunt foarte sigur dacă asta ţine de spirit, căsătoria adică, şi dacă e de domeniul tău. Cu alte cuvinte, nu ştiu dacă tu poţi să împlineşti genul ăsta de dorinţă, tip agenţie matrimonială, sau dacă e cazul să mă adresez în altă parte. Te-aş ruga să-mi dai răspunsul cât mai iute cu putinţă, ca să ştiu ce să fac. N-aş vrea să te zoresc, dar nu uita că timpul meu e limitat. Deci: căsătorie Oscar-Peggy Blue. Da sau nu. Nu-ţi ascund că m-ar aranja grozav ca în domeniul de care te ocupi să figureze şi articolul „căsătorie“.”

 

–        ”Şi-acum ce-ai să faci, Oscar?

–        Dar tu, Peggy?

E nemaipomenit cât ne asemănăm, aceleaşi idei, aceleaşi întrebări.

– N-ai vrea să dormi cu mine?

Orice s-ar spune, fetele sunt grozave. Păi mie, ca să spun o asemenea frază, mi-ar fi trebuit ore, săptămâni, luni de zile, spre a o învârti în minte, spre a o pregăti. Pe când Peggy i-a dat drumul simplu, ca şi cum ar fi fost lucrul cel mai firesc.”

 

“Mâine e Crăciunul, dragă Dumnezeu. Aniversarea ta, uite, n-am făcut niciodată legătura. Te rog, fă tu cumva să mă împac cu Peggy fiindcă, nu ştiu dacă e din pricina ei sau nu, da’ tare-s trist astă-seară şi nu-mi mai arde de nimic.

 

Pe mâine. Te pup,

Oscar

P.S. Acum că suntem prieteni, ce-ai vrea să-ţi ofer de ziua ta?”

 

–        “Întrebările cele mai interesante rămân şi vor rămâne întrebări. Ele întreţin misterul. Fiece răspuns trebuie precedat de „poate că“. Doar întrebările neinteresante pot căpăta un răspuns definitiv.

–        Vrei să spui că la „Viaţă“ nu există soluţie?

–        Vreau să spun că la „Viaţă“ există mai multe soluţii, prin urmare ea n-are soluţie.

–        După mine, Tanti Roz, singura soluţie la viaţă este să trăieşti.”

Draga Dumnezeu, te rog sa mai imi trimiti carti ca asta, chiar daca va trebui sa lupt si sa astept putin pana sa le obtin. Din nou.

Te pup,

Alina

Oscar si Tanti Roz, Eric-Emmanuel Schmitt, Humanitas Fiction, 2006

Pictura si picioare din China

Va ziceam ca mi-am cumparat Pictorita din Shanghai. Am si terminat-o. O sa incep cu concluzia: cititi cartea ca e faina.

Povestea e simpla, scrisa intr-un stil captivant, fara mari pretentii. In cateva cuvinte, o fetita chinezoaica este vanduta de unchiul sau opioman unui bordel, devine prostituata, este „salvata” din bordel de un client care o face „a doua sotie”, isi descopera talentul pentru pictura, devine o pictorita celebra. Clasic, nu?

Ei bine, de pe coperta cartii aflam ca este nu doar clasic, ci si real. Pan Yuliang a existat cu adevarat, iar „Pictorita din Shanghai” este o biografie romantata a acesteia.

Asadar, cu a jutorul amicului Google am citit cateva informatii suplimentare despre viata ei si i-am vazut cateva din opere. Sincer, picturile ei nu prea sunt stilul meu, dar avand in vedere contextul si perioada istorica in care ea a trait, putem intelege de ce a fost perceputa ca extraordinara. In plus, autoportretele erau nud:). Iata cateva:

Pan Yuliang

Pan Yuliang

Pan Yuliang

Bun, ajunge, asa…de curiozitate. Daca vreti mai multe, cautati pe net.

Despre ce vreau sa vorbesc este altceva:). Ca de obicei.

Circula intr-o vreme un mail cu niste batranele din China si picioarele lor legate, astfel incat sa corespunda standardului lor de frumusete. Acest aspect este reluat si in cartea lui Epstein.  Una din partile „revolutionare” ale cartii este atunci cand Yuliang are sustinerea sotului ei in a-si desface legaturile de la picioare si prin masaje si bai sa revina la forma…hmmm, aici am vrut sa spun „normala”, dar normal e un termen extrem de relativ, asa ca o sa ii spunem „initiala” a picioarelor. Eu sunt o fata simpla de la tara, dar uitati-va si voi la imaginile de mai jos, si daca poate cineva sa imi explice de ce picioarele „in forma de lotus” sunt mai frumoase decat picioarele in forma lor initiala, daca merita ca de copila sa iti rupa oasele piciorului, sa le lege in aceasta forma, sa suferi toata viata de dureri, infectii, sa umblii cu pasii aia de un centimetru pe minut…eu nu mai zic nimic.

De altfel, cu faptul ca s-a renuntat la aceasta practica cred ca s-a spus totul.

Happy

Azi am descoperit ca s-a deschis in sfarsit si la noi in sat Libraria Carturesti. Asa ca i-am facut o vizita scurta. N-as mai fi plecat de acolo, dar am facut-o intr-un final cu trei achizitii care ma fac happy happy de tot:

– Texte captive, a lui Borges, detalii aici;

– Pictorita din Shanghai, de Jennifer Cody Epstein;

– Ispasire, de Ian McEwan, despre film va mai povesteam si aici.

Sambata am sarbatorit cu mare fast ziua de nastere a Claudiei si a lui Razvan, detalii pe larg intr-un articol viitor.

Si ca bonus, o melodie faina faina de tot.

Una, alta…

First of all for our dear friend Rene, if we cannot send you some Southern Comfort;), we are sending you some friendly comfort. Kisses and hugs from all of us!

Get Well Soon!

La munca e o nebunie. Muncim mult, ca volum si ca timp, muncim pe graba, ne pregatim de schimbari majore. La unele nu vreau sa ma gandesc, inca.

Nu avem timp. Contrar a ce zice prietenul Paler, nu avem timp decat pentru strictul necesar. Dar cred ca asta ne va face sa apreciem mai mult perioadele calme ce vor urma.

Azi am fost la noul Mall ce s-a deschis in sat. Fataaa, asa concentratie de pitzi pe metru patrat nu am mai intalnit decat in atlasul de mitocanie al catavencilor. E real, deci trist.

M-am tuns. Am breton. E un cosmar. Eu am un par cret care sta doar cum vrea el, se aranjeaza singur si in afara de a-l spala nu am alta treaba cu el. Ma rog, nu aveam. Acum am un breton de intretinut. Il piaptan, il intind cu placa, dorm in fund sa nu-l stric. Jucaria noua m-a tinut vreo 3 zile, deja il prind cu tot felul de agrafele sa nu mai am grija lui.

In sfarsit am vazut un film care mi-a placut. De foarte mult timp nu am mai vazut un film care sa imi placa in felul acela in care imi placeau filmele pe vremuri, cand nu era inflatie de ele. Nu mi-a mai placut atat de mult un film de la Labirintul Faunului. E vorba de Atonement. Vreau si cartea.

Am inaugurat sezonul inghetatei, cu cea mai buna din sat. Am ras deja cateva lopatele (la Coandi inghetata e la lopata – Claudia ii zice paleta) si am ajuns la o concluzie: inghetata nu e niciodata prea multa.

Mi-am ales laptopul nou. Daca e cineva curios de caracteristici, va pot spune ca e negru cu argintiu. Deci e bun, da? Saptamana viitoare o sa-l am acasa, mance-l mama de frumos. :)  Pana atunci, pentru ca mi-a ramas gandul la un HP Artist Edition, am primit o portocala Artist Edition :P

Artist Edition

Vreau sa am timp. Vreau sa scada teancul de carti necitite de pe masa. Vreau sa fotografiez fiecare pom inflorit pe care il vad. Vreau sa termin tablourile pe care le-am promis fetelor. Vreau sa citesc tot ce ati scris voi in ultima vreme. Vreau sa stau pe o terasa la soare, cu o bere rece in fata si prietenii in jurul meu.

Soon.

Amestecate

Cred ca ma paste o usoara anestezie:) de primavara.

Am inceput cu explicatia. Motivele urmeaza.

Nu am chef de nimic si totusi fac prea multe. Scriu mult si nu imi place nimic. Se intampla lucruri si mi se pare ca nu se intampla nimic. Lucrurile care se intampla nu se intampla pana la capat. Capetele care se intampla nu par nici inceputuri nici sfarsituri. Nu imi doresc nimic si imi doresc totul. Nu am timp pentru nimic, dar imi umplu timpul cu nimicuri. Cand obtin ce imi doresc, deja vreau altceva. Nu fac anumite lucruri si regret. Fac anumite lucruri si regret ca le-am facut. Fac anumite lucruri si imi doresc sa le fi facut altfel. Spun unele lucruri si imi doresc sa fi spus altceva. As vrea sa ma vindec de boala asta care ma face sa cred ca pot repara tot ce e defect.

As vrea sa fac leapsa de la Cocoana…am asa povesti faine. Nu am niciun chef.

As vrea sa ii spun Anei: „imi pare rau ca te doare mana”. Si ce daca ii spun? tot o sa o doara.

As vrea sa ii multumesc lui Flavius pentru mesaj. Pentru ce? Ca ii place Borges? Cum sa nu iti placa? Sa ii multumeasca el.

Pornind de la comentariul lui am scris o intreaga declaratie de dragoste pentru Borges. Se adauga la cele multe altele scrise deja. Pentru el cuvintele vor fi mereu prea putine, prea sarace. Dar azi imi pare ca sunt prea putine si prea sarace pentru orice altceva.

Bine, recunosc, unele nu se intampla doar acum, sunt chestiuni caracteristice mie, doar ca acum le simt mai acut. Parca.

Sambata a nins peste migdalii infloriti. Atat. Nu am poze, nu am o poveste legata de ei, dar imi place fraza: a nins peste migdalii infloriti. Ma bucur si imi pare rau ca i-am vazut, in acelasi timp…

Am terminat de citit Eleganta Ariciului. Mi-a placut si am fost dezamagita din cauza asta. Am fost atat de sigura ca o sa imi placa, incat dezamagirea a venit din lipsa surprizei. M-am identificat putin cu Rene si putin cu Paloma, exact cum ma asteptam. Ma si vad, asa cum sunt acum, putin Paloma si putin Rene.  Undeva intre. Oare o sa incetez sa fiu Paloma si o sa devin Rene? Doamna Michel.  Poate invers. Cand?

Presimt ca si Poveste despre dragoste si intuneric va fi aceeasi dezamagire placuta.

Nu mai vreau dezamagiri. De orice fel. Nu mai vreau povesti despre intuneric.

Vreau sa vina primavara. Din toate punctele de vedere.

Primavara

Nu ma bagati in seama :)