Barbati and The City II

Alberto, turcul cu esarfele. Daca v-ati prins ca Alberto nu e nume turcesc, aveti dreptate. Maicasa e spanioloaica. Cica. Alberto a insistat sa se pozeze cu mine. In timp ce ma imbratisa pentru poza, imi lauda parfumul spunand: ” I don’t have my heart anymore”. I-am spus: “I know”. Si i-am aratat palma intinsa. Alberto avea si ceasuri. In timp ce ii insira Claudiei ca sa-si aleaga cutii cu sute si sute de ceasuri, mesteca elegant o guma, facandu-i  pofta. Asa ca a cerut si ea o guma. El, galant, i-a spus ca nu are dar i-a oferit jumatate din guma mestecata din gura lui. Claudia a luat-o, firesc, si a mestecat-o in continuare. Alberto a paralizat. Tot fara inima.

Dear darling. Dear darling ne-a pescuit de pe strazile bazarului, ne-a tarat jumate din bazar sa ne arate magazinul lui de inele, care era inchis. A scos mii de inele din care sa ne alegem (din fericire amandoua avem pasiunea inelelor). Claudia a ales rapid un inel cu turquoise, cu taietura unica (insista turcul sa ne explice).  Recunosc ca toate zilele urmatoare am cautat un inel cu aceeasi taietura a pietrei si nu l-am gasit. Deci nu a mintit…cred. Vazand inelul pe care l-a ales Claudia, turcul a insistat sa o pupe in repetate randuri, spunandu-i: “Oooo, excellent choice, my dear darling”.  Intr-un final, dupa ce am ezitat muuuuuuuuuult timp, deoarece am simtit chemarea simultana a doua inele, am ales si eu unul cu aquamarine. Turcul, care isi pierduse orice speranta ca eu voi mai cumpara ceva, s-a luminat si mi-a declarat: “You are my second darling”! Nu am scapat nici de pupaturi.

Sotii cu covoarele. Ne-au indopat cu ceai, ne-au tinut la discutii muuuuuuuuuuuult timp. (Da, ca orice altceva, si timpul e muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuult in Istanbul). Isi pusesera nume de genul: John, Hagi sau Bond, cu pretextul ca numele lor turcesti sunt prea greu de pronuntat. “Al meu”, Hagi, cred ca puteam linistita sa il adopt. Erau niste pusti usor naivi, dar sincer, mi-a parut rau cand am fost nevoita mai in gluma mai in serios sa il fac pe unul prost. Cu toate astea, Claudia zice ca John e cel mai frumos turc din cati au abordat-o. Iata-l.

John

Prietenul din statia de tramvai. In Istanbul nu exista bilete de tramvai, sunt niste jetoane (fise de plastic), pe care le introduci intr-o masinarie cu turnicheti si intrii in statie.  Nu mai stiu de unde veneam spre statia de tramvai din Eminonu, ca sa mergem acasa, in Sultanahmet. Ma opresc in fata turnichetilor sa scobarlesc prin poseta dupa jeton cand dintr-o data apare un turcalete inalt si cret, ma impinge, trece prin turnicheti si ajunge pe peron exact in clipa in care tramvaiul pleca. Ii zic, cu satisfactie in voce: “You pushed me for nothing!” Fraza l-a amuzat atat de tare incat mi-a repetat-o de vreo trei ori pe parcursul urmatoarelor minute. Minute in care s-a asezat cu noi pentru a astepta urmatorul tramvai, ne-a oferit curmale (aaaaaaaaaaaaa, acum imi amintesc, veneam de la bazarul de mirodenii), ne-a povestit una alta, unde lucreaza, de unde vine si unde merge. In tramvai nu ne-am putut abtine sa nu remarcam ungiile lungi, oribile, pe care le avea. Cand a scos inevitabila carte de vizita si ne-a invitat la un bar cu narghilele si muzica live, ne-am prins ce e cu unghiile alea: era SI chitarist.

Voodoo House.  Va ziceam ca povestea e mai lunga, dar ca merita. Judecati singuri:). Vis-à-vis de hotelul nostru era un magazin cu de toate: esarfe, candelabre, ceramica, etc. Treceam zilnic prin fata lui, la fiecare plecare/ sosire, de la/ la hotel. Fapt care nu a scapat neremarcat de catre vanzatorul de la magazin. Asa ca, intr-o seara ne opreste: “You pass my store 5 times per day and you never stop for a tea or a coffe. Is not possible”. Ne-am oprit. Ne-a povestit totata viata lui, ca a muncit in Spania, cat castiga la magazin, a intrebat despre Bucuresti, etc etc. Cand ne-a venit randul sa ii povestim ce vazusem pana atunci prin Turcia si am povestit inclusiv despre excursia la insule, turcul nostru, din emotionat cum era, s-a emotionat si mai tare:  “Ooooo, you have been to Buyucada??? Have you seen there the oldest voodoo house in the word?”  Eu: “what?”  El: “yes, there is the oldest voodoo house in the world!” Eu: “what???”  El: “yes, the oldest voodoo house, did you see it?” Ma intorc catre Claudia cu o fata complet nedumerita, si ea  imi traduce: “Wooden house!”

The Oldest Voodoo House

De atunci, amicului nostru, desi am aflat ca il cheama Mehmet, Voodoo house i-a ramas numele. Emotionat, transpirat, respirand greu, ne invita in oras.  I-am raspuns evaziv, ca suntem obosite, ca sa vedem ce program avem, etc…si urmatoarele zile am ocolit cate 10 km ca sa il evitam.  Auzind cat umblam in fiecare zi ne-a sfatuit pe un ton rastit sa ne relaxam, sa nu luam viata asa in serios si urla la noi: “You go rest! You rest, we go out!” Cand a devenit prea ciudat si prea obositor sa-l tot evitam, ne-am resemnat cu gandul ca o seara, cateva ore, trec repede si l-am anuntat ca tonight is the night. Fericit, mi-a promis ca imi face cadou o placa de fainata decorativa ce o admirasem in magazinul lui. La ora 21 ne-am prezentat la el la magazin sa il “ridicam”. Inainte de a urma povestea, sunt necesare cateva precizari: in ziua respectiva ca si in zilele anterioare umblasem zeci de kilometri,  eram  obosite iar eu aveam rani la picioare. Amicul nostru vroia sa ne duca in zona hip a orasului, in Taksim, zona pe care noi o vizitasem deja, unde sunt cele mai tari cluburi, baruri si cafenele din oras. Taksimul era la distanta de vreo 20 de minute pe jos, 45 de minute cu tramvaiul 15 cu funicularul si apoi iarasi cine stie cat pe jos pana la cafeneaua respectiva. Cand am aflat ca amicul nu isi poate parasi magazinul inainte de ora 22 i-am propus sa ne intalnim in piata Sultanahmet si sa pornim de acolo. Pe drum, ne-am cosnultat noi doua si am decis ca suntem prea obosite si ranite sa mergem pana in Taksim, asa ca o sa ii spunem amicului ca vrem sa ramanem in Sultanahmet. Apare si voodoo house, agitat, transpirat, cred ca fugise de la magazin pana la locul de intalnire. I-am spus ca noi vrem sa ramanem in Sultanahmet dar a fost foarte dezamagit, ne-a explicat ca lui nu ii place acolo, ca Taksimul e mult mai fain si ca mai bine sa mergem acolo. Argumentul cu care ne-a convins a fost ca vom merge cu taxi-ul. Mai adauga ca trebuie doar sa il intalnim si pe amicul lui care este in drum spre noi si apoi pornim. Mergem ce mergem si tot mergem, ne apropiem de primul taxi, nu urcam, ne apropiem de al doilea, nu urcam, strabatem distanta unei statii de tramvai, amicul nu ii raspunde la telefon, mai mergem ce mai mergem, imi simteam picioarele incepand sa sangereze in tenisi, ne apropiem de a doua statie de tramvai, amicul amicului nu dadea nici un semn de viata, tensiunea imi atingea cote alarmante, fiecare pas era un chin. Claudia, simtind pericolul, ii spune: “suna-l pe amicul tau, spune-i ca ne intalnim acolo si hai sa luam un taxi sa mergem”. Eu bombaneam deja. El, inconstient, zice: “Maybe we can stay here, or…not go at all.” In clipa aceea am izbucnit, si in mijlocul strazii, in multime, am inceput sa urlu la el: “Whaaaaat??? You walk us half of the city and now you don’t want to go??? WE GO!!!” El, isi ia capul in maini, cu disperare, si ii sopteste Claudiei: “She’s mad now…she’s mad….” Claudia, incearca sa o scalde: “No, she’s just tired, she’s in a bad mood when her feet hurt”. Eu, ma intorsesem cu spatele la ei si tipam in romana: “Ca te fute Allah si pe tine si pe mata Fatima si tot neamu vostru,!!!” etc etc.  El continua sa ii sopteasca Claudiei: “She’s mad now…she’s mad….” Pana Claudia s-a intors spre mine sa ma convinga sa ne intoarcem in Sultanahmet si sa mergem undeva acolo aproape, turcaletele nostru a luat-o la fuga, in cateva secunde disparand din raza noastra vizuala. Si asa, am intrat in randul lui Stefan, Mihai, Mircea si alti biruitori ai otomanilor. Zilele urmatore ne-a evitat el. Cred ca e inutil sa precizez ca nu mi-am mai primit placa promisa. Acum serios, ziceti si voi, am fost rea? Nu cred… de fapt, sunt o sfanta. Ia uite….

The Saint

Barbati and The City I

Un alt aspect important si predominant al Istanbulului sunt barbatii. Multi, de toate felurile,  dar  mai ales multi. Daca vei calatori in  Istanbul ca femeie singura, sau vei merge ca noi: Claudia si cu mine, doua dive in viata si atat (“si atat” in sensul ca fara alti oameni, nu ca noi suntem DOAR atat :)) vei deveni tinta sigura a barbatilor Istanbulului. Nu sunt violenti sau periculosi, dar sunt insistenti si multi.

Cateva tips and triks pentru a-ti asigura succesul pe strazile din Istanbul: iesi pe strada. Atat. Succesul este asigurat.

Ca sa te asiguri ca nu scapi usor ajuta si urmatoarele:

–  sa fii blonda. Claudia este. Eu nu.

–  sa ai oaresce forme, de preferinta cat mai accentuate. Avem, amandoua.

Dialogurile, in linii mari, erau identice:

Turcul: Hello!

Noi: Hello!

Turcul: Where are you from?

Noi: Romania.

Turcul: aaaaaaaa, ce faci? Hagi?

Noi: mdea, Hagi.

Turcul: are you sisters?

Ziceti si voi daca semanam…  Sisters pe dracu :)

Doo Dive

Evident, existau si variatiuni: unii ne strigau: Hello Australia! Altii ne intrebau: “are you from Nigeria?” sau “Are you from China?” crezandu-se inteligenti si mistocari. Cand le raspundeam prompt: “Yes!” nu mai stiau ce sa zica. Cu vecinul de la magazinul din coltul strazii am purtat timp de 10 zile, zilnic, conversatii in italiana, sunt convinsa ca si acum ar putea jura ca suntem italience.

Cred ca am precizat ca sunt multi. Imaginati-va dialogurile astea, zilnic, la fiecare pas, la fiecare magazin, la fiecare restaurant, in fiecare parc, etc. Trebuie sa recunosc: Claudia este muuuuuuuuuuult mai rabdatoare, mai sociabila si mai prietenoasa decat mine. Da, stiu ca sociabil e sinonim pentru prietenos sau invers, but that’s my point exactly! Ea se intindea la povesti, ii asculta, le raspundea cu rabdare la intrebari. Eu de a doua zi aveam textul pregatit, daca se apropia vreunul auzea atat:” Hello, no thank you!”

In Bazar, sunt de groaza. Alearga dupa tine, te iau de mana, te taraie jumate de Bazar sa te duca in magazinul lor. Insista sa se pozeze cu tine ca si cu maimuta de pe plaja, dar pun problema in asa fel incat sa nu ii poti refuza. Ceva de genul: “daca tot nu cumperi de la mine, fa-mi macar favoarea de a te poza cu mine.” Intr-un final ei sunt negustori si scopul lor e sa isi vand marfa. Asta pot sa inteleg si sa respect. Dar nu imi plac fofilarile si aburelile. Cel mai mult mi-a placut de unul care a fost direct: “Hello beautiful ladies, how can I take your money?”  Corect, sincer… bravo bre!

Din miile de dialoguri si intamplari zilnice, cateva s-au remarcat prin umor(ul absurd).

Sotul Kefir. Nu stim exact cum il cheama, nu am inteles, asa ca am potrivit-o si l-am botezat Kefir. A fost un dar al lui Allah. A aparut exact in momentul in care eu, roscata, geloasa pe succesele Claudiei, blonda, cautam un coafor sa ma vopsesc. Nu a mai fost cazul. A aparut el, the one and only. Discutia a inceput fara hello si celelate abureli identice, direct la subiect: “she’s my favorite”, zise el, aratand catre mine. Apoi ii spunea, nu stiu exact daca Claudiei, sau asa, lui Allah in general: “Look at her, what a face, what a… What do you eat that you are so sweet? You eat only sweet thinks that you are so sweet”. Etc, etc. Afland ca suntem in cautarea unui schimb valutar a strabatut jumate de cartier, impreuna cu noi, sa ne ajute sa il gasim. Nu vreau sa imi mai amintesc dialogurile pe care le avea cu Claudia, “prietena mea”, care deja stabilea cu el detaliile nuntii noastre. Pe drum, Kefir imi spunea: acum ma acceptati cu voi ca aveti nevoie sa va ajut, dar dupa ce o sa ma folositi si nu o sa mai aveti nevoie de mine, nu o sa ma mai cautati. A intuit bine. A fost prima si ultima data cand l-am vazut.

Sotul cu posetele. In bazar, intr-un magazin de posete, Claudia cauta o poseta pe care sa i-o cumpere Flaviei. In timp ce Claudia noastra scotocea prin teancurile de posete, sotul ii mangaia parul, fascinat: „I love your hair, I need your lips”, etc. Imaginati-va scena asta intr-un magazin de la noi.

Sotul cu inelele. Nu stiu cum sunteti voi, dar noi, oamenii normali, ca sa cumparam ceva trebuie sa simtim chemarea respectivului obiect. Eu trebuie sa-l aud cum ma striga: „Stimata, Stimata, eu sunt!! Cumpara-ma!!!” Intr-una din perioadele in care colindam din magazin de bijuterii in magazin de bijuterii, asteptand ca inelul perfect cu turquoise sa ma strige…s-a auzit alta chemare. Chemarea inimii…atunci cand baiatul de la inele a vazut-o pe Claudia, s-a auzit asa, ca in filme,  un fundal de muzica de viori…el, fascinat, hipnotizat s-a apropiat de ea, i-a insiruit toate textele despre beauty and hair and stuff, a scos o carte de vizita, si-a notat numele: Kennan si numarul de telefon, a invitat-o la dans, apoi o intreba obsesiv, chiar urmandu-ne cativa pasi si repetand: „will you call? But will you call?”

Sotul din parc. Intr-o frumoasa seara de vara, veneam cu Claudia spre casa, din plimbarile noastre zilnice. In parcul cu coloana serpuita, ne abordeaza un turcalete negricios, cu carliontii gelati, nu arata rau, recunosc. Baiatul, infipt, merge la tinta si intreaba: „Sex?”  Eu: ” No, thank you!” Mai mergem cativa pasi, el insista: „sex?” Eu: „no, thank you and good bye!” El, perplex: „But why???? You don’t believe in love at first sight?” Eu, aratand spre Claudia: „yes, but I am with my wife!” Claudia, din stanga mea, zambea aprobator.  Nu stiu daca s-a mai miscat din locul unde a ramas paralizat.

Voodoo House. Cu el povestea este mai lunga. Dar merita. Eu, de nervi, nu am savurat-o in momentul in care s-a intamplat, iar acum ma amuza intr-un fel straniu, ca si cum i s-ar fi intamplat altcuiva. Despre aceasta, in capitolul viitor, in care cititorul va putea descoperi daca turcul are nevoie sau nu de marfa din fotografia alaturata.

– Va urma –

(Io v-am zis ca-s multi)

Vacantaaaaaa

In sfarsit, vacanta!!!! :)

In caz ca ma cauta cineva, sunt aici:

Moscheea Albastra

Ma rog, in hotelul de vis-a-vis, dar ati prins voi ideea:).

Am in rucsac

Fiica lui Icar

Singuratatea numerelor prime

 

Plansul lui Nietzsche

…multe planuri, papuci de schimb deoarece am de gand sa tocesc cateva perechi de  la atata umblat pe jos, lista de cumparaturi din bazar si mai ales din bazarul de carti, aparatul foto si incarcatorul de baterii :)).

V-am pupat, ne vedem DACA ma intorc :P

From Krakow, with love:)

Cracovia a fost un infinit orgasm vizual si fotografic. Inca nu gasesc cuvinte sa descriu cat de mult mi-a placut, sau, mai bine ar fi sa rezum simplu: m-am indragostit. Imaginile vorbesc de la sine.

Capitolul 2. Trei ciobansky rumunsky la oras

A doua zi in Poland ne-am impartit in doua cete, in schiori si neschiori. Eu am pornit pe jos sa explorez regiunea, restul care incotro. In Bialka, 5 km mai tarziu,  m-am reunit cu grupul de neschiori dar turisti cu masina, si am decis, impreuna cu Diana si Alin sa pornim spre Zakopane. Zis si facut, am luat busul din Bialka, 4 zloti (egal 4 lei – deci eftin dom’le, eftin) si am purces la drum. Ultimii enspe km i-am parcurs bara la bara cu celelalte masini, conform bunei traditii poloneze. La un moment dat, vazand un om pe marginea drumului, Dia zice: “Asta o pornit pe jos, ca se grabeste.” Dupa asa drum lung (12 km in 2 ore), evident, ni s-a facut foame. Am ales, INSPIRAT, un mic restaurant, pi sientru. Desi am cerut meniu in engleza si L-AM PRIMIT, tot febra musculara am facut pana i-am explicat la doamna ce vrem sa mancam. La fel de inspirat am ales si meniul, traducerea fiind foarte furculision, iar eu vazand ceva paste cu specific polonez, PIEROGI zic: din astea trebuie sa mancam. Alin sare si el, expert: “da, ca am vazut la alta masa in farfurii si seamana asa, cu canelonni, trebuie sa fie bune”. Asadar, meniul ales a fost: beetroot soup with crutons si pierogi. Pana am degustat un paharel de bere locala eu si Carsberg ei (pentru ca dupa experienta placuta cu Berea Mithos, eu insist sa gust toate berile locale), apare doamna cu 3 boluri cu o supa rosie ca sanjele, ca sfecla rosie, ceea ce si era si cu cate un blid cu o clatita rulata si paneizata. Si atat. Dupa infintele mishtouri la adresa cantitatii infime de mancare, Dianei nici nu ii place supa – desi sincer, nu inteleg, ce anume poate sa nu iti placa la o zama rosie cu niste viermisori razaliti in ea??? – asa ca Alin a infulecat si bolul ei, sa fie sigur ca se satura. Dar ne-am mai astamparat foamea cu neste bere, pana cand o auzim pe tanti de la pult ca ne striga, sa mergem dupa alte blide. Noi: “nuuuu, multumim, nu’s a noastre”. La tanti ii pica fata si pleaca disperata. Ulterior ne-am imaginat dialogul, pe tanti mergand la bucatareasa: “Sefa, sefa, rumunsky astia ordinarsky nu mai vor mancarea!” Dupa ce probabil I s-a confirmat din spate ca totusi a noastra e comanda, revine si ne convinge cu exces de gesturi ca farfuriile alea imense, pline, sunt ale noastre. Abia atunci am realizat si noi eroarea, si cat suntem de ciobansky, ca nu am stiut sa mancam specialitatile poloneze. Crutoanele lipsa din supa erau de fapt crochete – separate –  iar pierogi erau ceva ce la noi se numesc patasti cu carne. Ne-am chinuit sa mai inghitim si din alea, dar nu doar ca eram satui dar nici nu erau foarte bune. Ne-am mai clatit greata cu niste bere, nu prea aveam chef sa ne urnim pentru a explora orasul pe jos, ci am mai fi lenevit pe acolo. Tanti care debarasa mesele a venit si ne-a certat ca nu am mancat tot. Pe cand sa plecam vedem un alt grup de turisti asezandu-se la o masa de langa noi si (NU DIN LENE) decidem sa ramanem sa ii vedem ce mananca sis a facem un usor misteaux de ei. Dupa ce au tot lalait-o comandand ceai si cafea, eu zic catre ai mei prieteni: “Auziti, eu ma duc la ei si ii intreb: voi mai comandati ceva sa ne batem si noi joc, sau putem sa plecam?” Intr-un final au ales aceleasi pierogi, dar doar acel fel, asa ca nu a mai avut nici un farmec.

Iata si minunatele preparate culinare.

Mancare din Polonia

Apoi am pornit prin Zakopane – un orasel de munte, tare frumos. De fapt, cred ca majoritatea oraselor din Polonia sunt frumoase. Centrul, inchis circulatiei rutiere, ca in toate orasele civilizate, era plin de artisti stradali, felinare, forfota, tot felul de atractii, agitatie, veselie.

 

Zakopane

Zakopane

Zakopane

Zakopane

CafE

Pentru doritorii de suc natural, fresh, ti-l prepara pe loc:

Suc

Iar daca nu vrei sa bei suc asa pe inima goala poti rontai ceva de la magazin, sau aprozar, ma rog….alegeti voi:

Ia crastravetele, neamuleeeeeeee

Desi in parking ne astepta mijlocul de transport, am decis sa ne intoarcem la Czarna Gora cu busul.

Parking

In autogara, in urma tentativelor mele esuate de a comunica in engleza cu soferii si de a-i convinge sa ne duca macar pana la sensul giratoriu de la Bukowina (deoarece cabana noastra se afla la „granita” dintre Czarna Gora si Bukowina, aproape de sensul giratoriu), Diana nu mai rezista si rabufneste, urland ca o Mare Doamna, la soferi, in poloneza: „La sensu giratorskovke, futa-va Dumnezo!” Intre noi fie vorba, si sa nu ii ziceti ca am scris asta ;), cam tot ce scoate femeia asta din gura/cap e absolut genial si te face sa lesini de ras.

Intr-un final, un sofer s-a milostivit de noi si ne-a luat, si, desi la urcarea in bus a negat categoric: NO! No inglish!, cand am ajuns la destinatie si Dia se chinuia sa deschida usa, la indicatia mea, in gluma: „Push the button!” mirificul sofer se intoarce spre mine si imi zambeste cu toti cei trei dinti. „Acuma stii engleza”, i-am marait si eu, printre dintii mei. Toti.

End of day two…

Capitolul 1 – Polonia, prezentare generala

Am pornit spre Polonia dimineata tare devreme. Poate din acest motiv prima impresie despre Slovacia (bine, si in Ungaria era aceeasi atmosfera, dar in Ungaria am mai fost, deci nu avea cum sa fie prima impresie) a fost de pustietate. Deja ajungeam sa sarbatorim cand vedeam un om pe strada. Drumul cu masina, desi lung, nu a fost plictisitor pentru ca am auzit aceleasi glume, din liceu, pe tot parcursul lui.

Doar vamesii romani sunt harnici, in rest nu te baga nimeni in seama. La granita dintre Slovacia si Polonia punctul vamal e parasit, o ruina. La propriu.

Desi inainte de a pleca ne-am interesat referitor la starea drumurilor din Slovacia si Polonia si feedback-urile primite nu au fost prea favorabile, nu s-au confirmat. Drumurile sunt bune, sunt curate, nu am trecut pe nicaieri, nici macar prin satele uitate prin creierii muntilor sa gasim drumuri inzapezite, necuratate, nedate cu material antiderapant. Si nu doar ca sunt curatate, ci sunt in stare foarte buna, iar in Polonia sunt muuuuuuuuulti km de autostrada. Se pare ca toti pot, doar noi nu. Dar, desi drumurile sunt in stare foarte buna, traficul este infernal. Intre statiuni se circula bara la bara, ora de varf este 24 de ore pe zi. Si in statiuni si in Cracovia toata lumea este calma, soferii se respecta unii pe ceilalti, se lasa sa treaca, nu vezi nici un smecheras taindu-ti fata la intersectie sau sa se bage in fata la coada de la calea ferata.

Polonia

Similaritati cu Romania gasesti la produsele din magazine (cu exceptia fericita a alcoolului, care este mult mai ieftin, in special vodka) si la exploatarea necontrolata padurilor. Peste tot se vad, la fel ca in Apusenii nostri, hectare intregi de padure decimate, copacii lasati acolo sa putrezeasca, gatere active.

Polonia

Raul Bialka

Preturile sunt relativ similare, in marea majoritate, dar de exemplu cazarea este mult mai ieftina decat in Romania. Noi am inchiriat 14 persoane cabana din imagine, 7 zile, cu 87 euro/persoana. Toate zilele.

Casuta noastra, cuibusor...

Oamenii sunt foarte amabili, prietenosi, desi nu prea vorbesc engleza. Daca ceri indicatii, ti le ofera cu draga inima, elaborat, cu multe explicatii, dar in limba lor tulburata si fara prea multe vocale. Oricum poloneza nu e o limba grea, e foarte asemanatoare cu romana, si nu am avut nici o problema sa ma descurc.

Statia de autobus

Partiile sunt multe, destul de aproape unele de altele, fiecare satuc din zona Zakopane, Bukowina, Bialka, Czarna Gora, Jurkow, etc au cel putin o partie, cu grade de dificultate variate si preturi acceptabile.

Partia din Bialka

Statiunile turistice sunt concepute pentru turisti. Socant, stiu :)) Oraselele de munte sunt foarte frumoase, au o arhitectura specifica, foarte draguta, tot felul de atractii pe strazi, de la artisti stradali, la tarabe cu tot felul de brizbrizuri, mos Craciun cu reni, caini ciobanesti din zona care stau cuminti la poza, samd. In satele/oraselele de munte care nu sunt intens „turistizate”, se vede ca turismul este inca in dezvoltare, se construieste mult, exact ca pe la noi.

Polonia

Cracovia este un vis, o sa ii dedic un capitol separat.

Daca am uitat ceva, intrebati voi:)  

Cam atat cu the boring touristic stuff, urmeaza capitole cu the fun stuff.

EDIT.

In urma urletelor disperate ale Claudiei, trebuie NEAPARAT sa mentionez ca in Polonia este vodka cu mai multe arome, ca noi am baut cu cranberries si ca a fost foarte buna. „Sa stie lumea!!!!” – am incheiat citatul.

 

Finlandia - connecting people

 

Cateva precizari

Am plecat:) Departe de lume, de telefoane si internet, undeva pe un varf de munte. Promit povesti si poze cand si/sau daca ma intorc:).

Posturile care vor aparea zilele urmatoare sunt programate, ca sa nu atipeasca blogul, ca tinde sa leneveasca atunci cand nu sunt prin preajma. Celor care mi-au scris in ultima vreme sa imi propuna link exchange-uri si afisari de bannere si reclame – promit ca ma gandesc la asta si va raspund la anul. Dar in principiu, raspunsul ar fi nu. Blogul acesta este un blog personal, cuprinde gandurile mele, placerile mele, intamplarile mele, nu a fost niciodata gandit ca o unealta de facut bani sau vreun alt scop decat a-mi tine mintea si degetele antrenate pentru higher purposes:) Oamenii din blogrollul meu sunt oameni destepti, oameni haiosi, oameni frumosi, oameni care au ceva de zis si care au fost adaugati din motive pur subiective, si anume pentru ca-mi plac mie:)

 (Undeva in adancuri: Daaaaaaaaaar, in vremurile astea de criza nu e bine sa excluzi nimic, asa ca, ma mai gandesc:P)

Pana una alta, celor carora nu am apucat sa le urez personal Sarbatori bla bla bla, uraturi din astea de sezon, etc, considerati ca v-am urat aici… Iar UNORA, un sincer LA MULTI ANI! ;)

Si iu la anu’:)

Concediu – the fastastic friends si alte chestii – partea three, si probabil ultima

Se stie, la mine oamenii se impart in doua categorii: oameni care sunt deja si oameni care urmeaza sa fie prieteni, asa ca am lasat pentru final cel mai important capitol, atat din timpul concediului, cat si din viata mea in general:

6. Prietenii.
Ordinea prezentarii lor nu este bazata pe nici un criteriu de clasificare, dar, pentru a-mi ajuta memoria si a fi sigura ca nu uit pe nimeni, o sa merg intr-o ordine relativ cronologica.
Persoanele cu care am mers se regasesc: toate in articolul „pregatiri de concediu” (in afara de Razvi, care din unele motive nu a putut sa vina cu noi), iar unele si in faimoasele la nivel international CV-uri a la MD&D. Da, Dia si Flavia, o sa aveti si voi CV-ul vostru, dar, ar trebui sa stiti si voi acum, ca….este o vorba:)

Pe autobus, din Timisoara, au urcat, printre multi altii: George (botezat asa de Claudia din motive necunoscute), Marcel (by me, nu intrebati de ce, nici eu nu stiu), Costi si Bianca. In realitatea lor (deci, habar n-au pe ce lume traiesc, si numai pt ca asa le scrie in buletin/pasaport nu e nici o garantie ca e si real) se numesc: Alex, Darius, Silviu si Andra. Ca sa nu ii confuzionam prea tare, o sa folosim in continuare, referindu-ne la ei, numele pe care cred ei ca le au.
Alex si Darius au avut nefericirea sa stea in camera de langa a mea si a lui Romi, fiind in acelasi timp si vecini de balcon. In prima zi le-am imprumutat scaunele, in a doua paharele (pentru ca mergeam si noi sa bem impreuna, sa shedem impreuna), si nu, nu ne-am mutat si noi cu ei :D Alex….avand alta preferinta. Si nu, nu se preferau unul pe celalat, cum veti fi tentati sa credeti, la fel cum am crezut si noi (a se citit eu), initial, desi erau foarte draguti, in ipostaze de genul: cerandu-i Rominei placa pentru indreptat parul, ungandu-se unul pe celalat in fiecare seara cu lotiune de dupa plaja (pe bune, o faceau pe balcon, si imi place de ei, ca desi tot concediul m-am adresat lor cu „buna fetelor”, nu s-au suparat), impartindu-si treburile gospodaresti: „azi duci tu gunoiul, eu spal pe jos”, etc, etc. Antologic este debutul lor in relationarea cu noi: ajungand la vama au inceput sa isi imparta prin bagaje sticlele de wisky, provizii pentru concediu. Fete saritoare cum ne stiti, ne-am oferit sa ii ajutam, sa mai gazduim si noi din sticle, dar, for some reason au refuzat, spunandu-ne in acelasi timp ca se vede pe noi ca avem fata de amatoare de alcool, in special Flavia si Claudia. In ce o priveste pe Clau ma abtin, dar Flavia nu bea alcool. Astfel, baietii nostri s-au dovedit a fi fini cunoscatori ai psihologiei si fiziologiei umane:) Mai mult decat antologica (stiu, grad de comparatie, bla bla!!!!!) este replica lui Alex din vama bulgara, care ne-a marcat tot concediul, si care a fost si este folosita in cele mai diverse imprejurari si integrata in cam orice context. Si anume: pe „acoperisul” vamii scria in engleza „Republic of Bulgaria” si acelasi lucru, in bulgara, cu caractere chirilice. Dupa ce se chinuie vreo 15 minute sa citeasca litera cu litera, Alex ajunge la R-ul intors, din finalul ‘bulgariei”, se poticneste, se enerveaza, si exclama: „bag pula, astia scriu cu dublu shn!” Acest dublu shn (pe langa ca am ras vreo jumate de ora la momentul emiterii lui)….a provocat multe zambete si rasete de-a lungul concediului si dupa, asa ca, Alex, multumim. Darius, din pacate doar mie si Rominei, ne-a oferit un moment de maxim amuzament, intr-o seara, pe finalul concediului, cand comunicam fiecare de pe balconul lui. El, facea ordine, asteptandu-l pe Alex si povestindu-ne cu mandrie despre casatoria lor fericita si repartizarea corecta si echitabila a sarcinilor, fericirea lor de cuplu, etc. Moment in care, apare Alex, cu Diana, carandu-i acesteia plasele. Eu, cu rautate, recunosc, exclam: „ma, asta te inseala cu femei!” Reactia lui Darius a fost absolut savuroasa, aruncand mopul imbufnat si incepand sa scuture prosoapele puse la uscat, bombanind despre cat de invidioase suntem noi pe casatoria lui fericita si cat de rele suntem incercand sa le umbrim fericirea.
Faze amuzante cu baietii am putea enumera pana la infinit, concluzia ar fi ca prin conjunctura (acelasi bus, acelasi hotel, acelasi balcon, aceeasi plaja), grupul nostru s-a marit cu ei doi, si mai ales, s-a imbogatit:) Pentru unii cu mai multe beneficii, dar asta e o alta poveste :P

Andra si Silviu, dupa un debut fulimant, in care, din prima zi s-au certat, Andra statea singura pe o bancuta in fata hotelului, Silviu la un pahar cu baietii pe balcon, iar la intrebarea: „unde e Bianca?” raspundea: „probabil in drum spre tara”, s-au impacat, si au fost (si mai sunt, sper), un cuplu foarte dragut si de treaba. Mai putin Costi, care e naspa. Stie el de ce.

Chelnerul de la „you tourists” – pentru simplul fapt de a-mi fi „prezentat” berea Mithos, si pentru ca ne saluta zilnic :)

Doamna de la magazinul cu articole de plaja, pe care o vizitam cam zilnic, in functie de capriciile de moment si care avea o chestie numita de unii catel (pudel, cred), pe nume Lady. Dupa ce in prima zi mi-a recomandat cel mai mare colac pe care il avea (de ce, nu stiu?!?!?!?!), iar zilele urmatoare ne zambea tot si tot mai mult, in engleza stiind doar: hello, euro, toate cifrele si numerele :), intr-un final, intr-o englezo-greceasca gesticulata, ne-a invitat la o cafea, pe mine si pe Diana.

Cata. Saracu’ Cata. In prima zi, am vrut sa cumparam doar apa de la el. Ne-a invatat sa ne cumparam apa de la supermarket, unde 1,5 l este 70 de centi, si nu 1.5 euro juma de litru, ca la restaurant. Apoi, l-am vizitat cu scopuri gastronomice, fotografice, cultural educative. Pana l-am cam epuizat. Daca in primele zile (bine, poate si pt ca eram 5 fete frumoase si singure) alerga mereu in jurul nostru si ne servea prompt, mai pe final, ne-a tratat la fel de amabil, ca pe oricare alt client.

Samba…
Samba…(oftat profund)
~~~pe fundal se aud viori~~~
Era o seara frumoasa de vara. Strabateam strazile aglomerate ale Paraliei, intr-una din numeroasele reprize de shopping. Eram cu Claudia si cu Flavia. Pe langa noi, de nicaieri (bine, din multime, dar asa cu „de nicaieri” e mai poetic) apare el. EL. Viitorul meu sot. Artist, ca si mine, suflete pereche. Eu alba, spuma laptelui, el negru, pana corbului. Bine, asta cu pana corbului e mai mult romaneasca decat exotica, dar nu am gasit alta comparatie amu. Cuplul format de noi este o insumare a ziselor: contrariile se atrag si great minds think alike. El, avea mainile pline de sculpturi pe care le vindea. Periodic, striga, acelasi text: very cheap, very good price (dovedind astfel cunostinte de marketing, geografie si sociologice = stia ca sunt multi romani acolo). Eu, urmand deviza think bussines, pe care tot incerc sa le-o impun si fetelor, ii urmez exemplul: o iau pe Flavia de brat, si i-o ofer: very cheap, very good price! (da, am folosit textul lui, pentru ca noi, marii oameni de afaceri, vorbim aceeasi limba). El refuza. Un bun afacerist nu renunta niciodata, o iau pe Claudia: you want her? She’s cheaper! No no, zice el, I WANT YOU! ~~~in acel moment intreg viitorul mi-a trecut prin fata ochilor: nunta (amandoi in alb-eu…degeaba, el-pentru contrast), prima vizita cu sotul in satul bunicilor si lesinul vecinelor, viata in Paralia, eu stergand de praf sculpturile, el vanzandu-le turistilor, pe mama, cu doua valize in mana, pe un aeroport prafuit undeva in mijlocul desertului, cautand coliba cuscrilor, etc, etc. ~~~ Dar nu m-am pierdut cu firea. Il intreb: what’s your name? Samba, zice el. Eu (de emotii probabil), am auzit Simba, cum l-am si numit in continuare, pana cand Claudia se gandeste sa verifice totusi: dar il cheama Samba, stii, nu? Eu: normal ca stiu (stiam pe naiba), dar asa imi place mie sa ii zic! Eu: where are you from? El: Senegal! Eu: you and your entire country don’t have enough money for me! (asta era in contextul cu very cheap, very good price, care poate s-a pierdut in divagatiile ulterioare) :)
A fost prima si ultima data cand l-am vazut pe Samba. Violins over.

Frank.
Nu am fost singura care a facut ravagii among the senegal people. (Acum, asa cum toate femeile asiatice au fost denumite chinezoaice, asa si toti negrii sunt senegal people, desi Frank era din Nigeria). Frank a preferat-o pe Claudia. La fel ca si al meu, Frank avea textul lui propriu, utilizat zi de zi. Incepea simplu: Yes, yes! (strigat ulterior la intervale regulate, in timp ce se plimba pe plaja vanzand tablouri). Prima data cand ne-a abordat, ca grup, ne-a salutat: – Hello good people! A doua zi a venit la noi: – Hello family! A treia zi a venit direct la Claudia: – Hello baby, how are you? In rest, dialogul se derula identic, zilnic:
Frank: – Hello!
Noi: – Hello Frank!
Frank: – How are you today?
Noi: – Fine!
Frank: – I’m happy that you are fine! (happy pronuntat hApi, cu accent pe A)
Noi: – And how are you Frank?
Frank: – Fastastic!
Da, faStastic. Pe langa dublu shn, faStastic a fost unul din cele mai pronuntate cuvinte in grup.
Zilnic, se interesa, cand plecam, unde mergem, daca revenim, etc. Fraza utilizata cel mai des si intrata in categoria dublu shn si fastastic: when we see?
Faza memorabila cu Frank (una din multele). Nu mai stiu in ce context o intreaba pe Flavia cati ani are. „25, zice ea, i am old”. „Nooooo, zice el, at 17-18 you are young, it’s true, at 23-25 you are still young.” „How old are you, Frank?” il intreb. El, cu amaraciune in glas: „27”. Eu: „i am 29, Fank”. El, izbucneste intr-un urlet similar cu lupul la luna: auauauauauuuuuuuuuuuu! „I know, zic, i could be your grandmother”. „Not grandmother”, zice el……si face o pauza semnificativa, putand insemnand orice, de la: ca esti prea alba, la da’ nici mult nu mai ai. Claudia sare de colo: „I am 28, Frank”. El: „ooooo, but that’s no problem, it’s only months”. Mda. Presupun ca si Samba mi-ar zis la fel mie, chiar daca ar fi avut doar vreo 22 :)

Alta. Pentru ca pana si vanzatorii ambulanti de pe plaja stiau ca Romina doarme tot timpul!!! Vine Frank, si incepe sa strige la ea: „wake up! wake up! dont’t sleep! It’s to early to sleep!” Romina: „but i’m not sleeping, i’m in coma!” Frank, socat, si mirat, luand clar in serios cele zise de Romi, incepe sa strige: „Nooo, noooo! Do you know what coma is?? This is not coma!!!” (Ne vede ca radem si se prinde). Pe ton usor schimbat: „you are not in coma, you are in trace!”

Si alta, nu foarte amuzanta. Tot pe plaja, mancam struguri. Il servim si pe Frank, care ia o crenguta cu vreo 4 boabe, si sta cu ele in mana. Il indemnam sa manance. Sunt de mancat??? intreaba el. Si ne spune ca nu a vazut struguri in viata lui. Doar cand a vazut ca mancam noi, si-a facut curaj si a luat o boaba, concluzionand ca ii plac.
Imi pare rau ca nu l-am prins pe Frank in ultima zi, sa il filmez cu tot textuletul lui, cum ne zice hapi, fastastic, the son iz very hot, si alte frankisme consacrate… Dar avem adresa lui de mail, io cred ca in curand ne va face si o vizita. Tanti Dani si mama Iuzti deja coc cozonaci (mama si bunica lui Clau). A intrebat de mine: where is the other lady, girls? (lady….girls, grandmother – got the point?), a zis ca ii va fi dor de noi, ca va fi trist cand va veni pe plaja noastra si noi nu vom mai fi, si ca nu vrea sa cunoasca si sa se imprieteneasca cu alti oameni. Intre timp, vazand probabil ca i se intrezareste cladirea unui viitor, si ca are nevoie de mai multi bani, s-a reprofilat. Vindea ceasuri de firma. Si-a luat si Claudia de la el, un Dolce&Gabanna, cu 5 euro.

Toti baietii negri pe care i-am cunoscut. (Nu va ganditi la prostii. Bine, ganditi-va putin.) Baiatul care a venit cand eram la un restaurant pe plaja si i-a cerut voie Claudiei sa bea din apa ei. A baut sticla intreaga fara sa o ia de la gura. Baiatul care vindea ochelari de soare cu beculete pe margine, care a venit la noi pe terasa, sa cumparam ceva, ca maine pleaca acasa in Senegal. L-am vazut zilnic, si in zilele urmatoare. Cel mai mare regret al meu: baiatul care vindea CD-uri, pe care l-am intors din drum, l-am tot intrebat, si nu am cumparat nimic de la el. Ne-a aruncat o privire atat de plina de repros, incat am regretat mereu ca nu am luat ceva de la el… Oricum, dupa faza cu Frank cu strugurii si dupa cea cu baiatul cu apa, eu i-as fi luat pe toti acasa si i-as fi adoptat. (Din nou, nu va ganditi la prostii. Si chiar nu inteleg de ce s-a imbufnat Cosmin cand i-am spus ca noi, cele  care avem soti din Senegal, avem acum alte criterii de masurare a anumitor lucruri).
V-AM SPUS SA NU VA GANDITI LA PROSTII. Intr-o zi, unul din prietenii negri, venea pe plaja, si o abordeaza pe Romina. Hello, hau ar iu, de unde sunteti? Din Romania. Aceeasi reactie ca si ceilalti negri: oooooo, Romania, very nice people! Si o intreaba pe Romina: Then you know romanian. I have two girfriends on the other beach, they call me Pula Mare. What that means? Romina, incearca sa ii explice, se balbaie. El insista: but is it good or bad? Romina: well, if you are good friends, it’s not ….well. She will explain to you! Si arata catre mine. Eu, la fel de rusinoasa, strig: it means big dick! Asta se uita confuz. Io: you don’t understand? El: no! Eu: come here! (stateam pe prosop, imi luam puloverul pe mine). Come, come! Closer. Closer. Ajunge aproape de mine, moment in care ii pun mana pe …..fermoarul de la pantaloni, si zic: it means this, very big! Dupa primele momente de fastaceala (Romina paralizase), el incepe sa rada. But why they call me like that? – intreaba el. Eu: i think they want it. El, pleaca fericit, sa le spuna fetelor ca acum stie ce inseamna. Iiiiiiiiiiiiiihiiiiiim, de aia s-a dus :))

Patronul vilei la care am stat, un mai mai mai de toata frumusetea. L-am vazut de doua ori, in prima zi cand am ajuns si cand l-am chemat sa ne faca curat in camera, deoarece nu era pregatita pentru noi oaspeti (a venit, amabil si fara comentarii), si in penultima zi, cand, intalnindu-ne intamplator pe scari, ma priveste uimit si zice: Ooooo, it’s you!! You have nice colour now!

Doamna de la patiseria de langa noi, care vorbea o engleza greceasca de toata frumusetea. Parea foarte interesata de noi, daca ne place, daca ne simtim bine, unde mergem, de unde venim, etc – toate aceste intrebari eu deducandu-le pe trei sferturi, din engleza ei. In general ii raspundeam cu yes, no, sau diverse mormaituri si exclamatii pe tonalitati adaptate tonului folosit de ea. Nu stiu daca e corect, dar ne-am inteles tare bine. (de patiseria asta am uitat la capitolul mancare si bautura, dar mi-a amintit Clau, si urmeaza sa fie adaugata).

„Prietenii” de la Timisoara. Altii decat cei prezentati mai sus. Utilizarea ghilimelelor nu este intamplatoare. Astia erau o haita de timisoreni (prin adoptie dupa cum era sa aflam ulterior), care, intr-o seara in timp ce noi stateam ca niste dive pe terasa vilei si beam cate un Baccardi Breezer (aberand si razand pana in pragul lacrimilor si isteriei, nu mai imi amintesc de ce), ne-au abordat cu texte de mari cuceritori. Doi dintre ei (erau vreo 7 cred), care au si venit la masa noastra, incercand in dialog. Habar nu avem cum ii cheama, dar unu dintre ei era brunet cu cioc iar celalat mic de inaltime si blond, asa ca o sa ii denumesc Ciocu si Piticu. Starea de spirit si gradul in care ne placea sau nu a Ciocului era influentata de numarul de litri consumati, mergand de la dialoguri normale, la a nu ma saluta pe coridor, la comparatii de bube la deget pe vapor venind de la Skiathos (el avea una cu puroi), la insistente infinite in noapte de a sta cu ei la beiute. Piticu nu isi revenea din mirarea de a constata cat sunt de taioasa, si ma tot indemna sa las replicile taioase acasa. Ete fleoshc! Acest grup de turisti, foarte galagiosi, ziua dormeau, noaptea haladeau prin cluburi. Cred ca in ultima zi, cea a plecarii, nevoiti fiind sa elibereze camera pana la ora 12, ziua, au fost socati sa constate: Ba!! este si mare aici, sa mor io!!! Au dormit inclusiv pe plaja la Koukounaires…i rest my case. Faceau noapte de noapte un tambalau infernal, deranjand toata vila, si cand au crezut ei (in mod gresit) ca am ajuns suficient de intimi sa isi permita glume, intr-o zi, galagie facand pe coridoare, pe scari, si-au permis sa bata la noi in usa. O imping pe Romina, si deschid brusc, intreband cu amabilitatea de „you tourists”: mdea?!?!? avand grija sa arat si cat mai fioros (nu e greu). El: aaa, nimic, scuze! si a fugit :D Din fericire au plecat mai repede decat noi, si am mai prins si noi cateva nopti de somn linistit. Din fericire pentru ei, ca altfel prindeau somnul etern.

Un alt mai mai mai de la taraba de fructe de la supermarket, care intr-o zi, din motive necunoscute (nici nu cumparasem fructe ziua aceea) mi-a oferit o smochina: Bonus! – am incheiat citatul. Sar’na!

O mentiune speciala pentru un prieten de-al Claudiei si Flaviei. In prima lor zi la supermarket, la casa, platind, Clau ii zice Flaviei: hai sa mergem odata ca domul asta se uita cam dubios! (era un domn care se mai ocupa de fructe, de aranjatul marfii in rafturi, etc). A doua zi, in acelasi supermarket, dialogam cu domnul respectiv. In romana, pe care o stia perfect. :))

Pescarii din portul Paraliei, cu care m-am imprietenit tot pe ultimele zile, si care mi-au spus povesti despre cum era „inainte” si cat de rau e acum, (amintindu-mi de batranii nostri de la tara), in timp ce isi coseau navoadele. Am stat cu ei ore in sir, de la ei afland si ca in acel moment, in larg, macaraua pe care o vedeam aruncand pietre si nisip in apa, construia o insula pentru pescarusi, care au nevoie sa vina la mal sa se odihneasca, si nu mai vin din cauza turistilor. Bietii pescarusi.

Cu siguranta am uitat pe cineva, dar dupa ce o sa citeasca fetele, o sa imi atraga ele atentia. :)

Pentru ca imi plac concluziile, o sa le impart in ce nu mi-a placut, si in ce mi-a placut.

Nu mi-au placut:
– Paralia, un bazar chinezesc plin de romani;
– plaja din Paralia (haha: plaja din plaja adica), prea ingusta;
– meduzele din prima zi (noroc ca au disparut a doua zi);
– apa murdara din zilele cand era furtuna in larg (denumite lotul de apa dublu shn, defect, din Romania);
– ca am ratat Skiathosul;
– campiile infinite si galbui si ca nu am vazut casele albe cu acoperis albastru;
– „comercializarea” manastirilor;
– amestecul icoanelor cu „cele lumesti”;
– calugarita sictirita de la magazinul de suveniruri de la Rusanu (poate nu era sictirita, poate era trista ca are de facut o asemenea treaba „murdara”, ori poate ispasea un canon);
– persoanele de la restaurante si hoteluri care stateau in drum si te trageau de maneca sa intrii la ei;
– ingraditura de langa vila noastra care se vroia a fi ceva centru cultural, constand intr-o scena, loc de scaune si inconjurata de tarabe. Aici, seara de seara, avand ca fundal scena cu o poza mare reprezentand ceva peisaj din Grecia, cineva, punea un CD cu muzica, la mai mult decat maximum, iar lumea venea, STATEA PE SCAUNE SI SE UITA LA SCENA GOALA, in timp ce muzica urla. Ma abtin de la comentarii.
– afisul cu „REDUCERI PENTRU ROMANI”, din vitrina unui magazin de haine de piele;
– cretinele slave de la izvorul Paraschievi;
– ghizii, si anume: ghida cu care am fost la Skiathos, proasta organizatoare, si atunci cand nu a mai avut de mers cu noi, ne-a ignorat si tratat ca pe niste intrusi; ghidul de la Meteora, pentru simplul fapt ca folosea in exces cuvantul „practic” tot la tre cuvinte, fiind, practic, un fel de Alessandra Efectiv Stoicescu;
– ca in Grecia, noaptea, se vede o singura stea.

Mi-au placut:
– oamenii pe care i-am cunoscut;
– vila, ca era aproape de plaja, asa mica cum e ea;
– apa limpede, scoicile si pescarusii;
– berea Mithos;
– mancarea de la Anna;
– magazinul de pantofi numit Shooz;
– nota de plata primita sub forma de bon fiscal mototolit intr-un paharel;
– vaporul, marea, insula;
– frapee-ul de pe vapor;
– meniul cu greseli haioase de pe insula (ex: cartofi paraziti);
– un nene care canta la mandolina, in curtea casei lui;
– restaurantul (vazut doar din bus) din Platamonas, numit Meat Point si avand ca slogan: What would the world be without meat?;
– stancile meteorei;
– varul lui Rocky din TM, aflat langa marele meteor;
– magazinul care vindea ceasuri Guarantee one life only!;
– portul Paraliei si prietenii mei de acolo;
– noaptea petrecuta pe plaja by my self;
– plaja cu scoici de langa far.

Deci, mai multe mi-au placut, putem concluziona ca a fost fastastic:)

Concediu, pe unde fusaram – part doi

5. Excursiile
Din variantele propuse de ghid, am ales Skiathosul si Meteora, pe care inca de acasa planificasem sa le vizitam.
5.1. Skiathos
Prima data am fost la Skiathos. Toate. Si ne-a si placut la toate. Desi…
Plecarea e la 5 dimineata din Paralia. Faci cam 3 ore cu busul (ceea ce pe langa cele 18 facute din tara pana in Paralia par o nimica toata), dar care sunt un chin, sincer… Dar cand ajungi in port, merita. Uiti de toate. Nu este prima data cand merg cu vaporul, si cu siguranta nu va fi nici ultima. De fiecare data mi-a placut la fel de mult, si cred ca este printre putinele lucruri/activitati de care nu o sa ma plictisesc niciodata. Nu am uitat sa ii trimit cate un gand bun prietenului Joshua, in special cand vedeam cate un velier, in larg:) Evident ca am fost cu navele capitanului Costas, cu care ati fost si voi toti, amici bloggeri, si care apare in povestile tuturor. La fel ca si nevasta-sa, o doamna plina de energie si de viata, care a dansat si a facut un show foarte frumos. Prima oprire: plaja Koukounaires. Nu va pot descrie entuziasmul fetelor, in special al Claudiei, care a ramas absolut si irevocabil indragostita de locul ala. Dupa excursia asta, a spus tuturor, cunoscuti sau necunoscuti, ca ea se muta la Skiathos. Intr-adevar e frumos. Faimoasa apa limpede, culorile, stancile, navele, pescarusii, pestii…dar mai ales contrastul dintre plaja si padurea de pini de langa ea. Pozele pe care le-am facut in padure, parca nici nu sunt la mare. In timp ce trupa s-a instalat la plaja, eu am pornit intr-o expeditie fotografica. Am strabatut malul pe care eram pana am dat de niste stanci de care nu am putut sa trec….ca altfel, cred ca inconjuram insula :)
Am vazut:
– steagul tricolor (romanesc :)) atarnat de plasa de volei, sau cum ii zice la chestia aia ce separa terenul de volei in doua;
– chinezoaice (sub aceasta denumire generica fiind cuprinse toate femeile de origine asiatica pe care le-am intalnit, fara nici o intentie de a le jigni – nu sari madonno), inarmate cu „harta talpilor” (omenesti), care faceau masaje pe plaja;
– stanci alunecoase acoperite de cea mai limpede apa pe care am vazut-o in viata mea;
– nisip fin sub care se miscau ceva animalute rapide si nevazute, fugind spre stancile alunecoase;
– dusuri imprivizate din lemne aduse de mare;
– in mijlocul padurii de pin un WC mai curat decat toate WC-urile publice din Romania, si dotat cu de toate, inclusiv cu o bancuta ornata cu conuri de pin, in mijlocul unei mici gradinite de flori – pentru odihna, banuiesc in cazul in care activitatile desfasurate in WC au fost prea obositoare;
– padurea de pin aflata la 5 m de plaja, cu trasee marcate;
– „prietenii” de la Timisoara dormind la umbra unui pin (a facut toti banii somnul asta, a bacauane??) – explicatii later:);
– hamace(curi?) (da, am o problema cu pluralul, si??? alora, abiamo amaco!!!), atarnate intre pini si indemnand la lenevie eterna, infinita si interminabila;
– iahturi, iahturele, barci, barcute si vaporase (vreau si eu unul!!!!);
– un „cimitir” al umbrelelor din palmieri;
– ratuste rasfatate de turisti, de genul veveritelor de la Lipova;
– mult soare, nisip fin si fierbinte, ace si conuri de pin, si nu stiu daca v-am zis de apa limpede :)

De la Koukounaires pornim spre capitala insulei Skiathos, denumita pentru memoria divelor: Skiathos. Asta l-am ratat. Printr-un concurs de imprejurari format din proasta organizare a ghidei+nevoia de a incasa comisionul (banuim noi) de la restaurantul unde ne-a obligat sa mergem; proasta noastra inspiratie si organizare, timpul mult prea scurt alocat vizitei, numarul prea mare de turisti, si probabil mai cateva pe care nu mi le amintesc acum :) In cateva cuvinte, ghida ne-a dus pe toti claie peste gramada la un restaurant unde am stat 1 ora si 25 de minute din 1 ora si 30 de minute alocate vizitei, am avut un chelner frumos, dar degeaba (te pup, papushos), in timp ce asteptam mancarea am pornit intr-o mica expeditie prin port, in timpul careia m-am accidentat la un deget rezultand un flip-flop insanjerat si 2 zile de schiopatat, dupa vociferari si renuntari la mancare am reusit sa fugim care incotro, sa vedem 2 stradute pe care le-am fotografiat fara ca macar sa ma uit in jur, asa, in fuga, ne-am intors la vapor in ultima secunda, un marinar tragand puntea aia de lemn pe care te urci pe vas, cu mine cu tot. Am regretat pana la infinit prostia noastra si a lor, si ne-am promis ca o sa ne intoarcem. Unul din punctele care trebuiau vizitate acolo era o biserica si un turn cu ceas aflate pe o colina, eu regretand cel mai mult ocazia de a fotografia insula de sus. Ulterior, am primit de la Milu, care a fost acolo anul trecut, pozele facute de la turn, si m-am mai linistit. Citez din concluzia adresata Claudiei: „eh, e numa neste acoperishe, tot mai faine is pozele mele!”
Am pozat insula (intrarea/iesirea din port) atat pe sensul de sosire, cat si pe cel de plecare, de naiba a luat-o. Aaaa, si am uitat sa precizez ca am fotografiat metru cu metru coasta insulei de la Koukounaires pana la Skiathos, persoanele interesate sa alcatuiasca o harta detaliata ma pot contacta la numerele afisate pe ecran, trebuie doar sa puna cap la cap pozele. Who’s got an obssesion??

Si, din nou pe vapor :) cu putin regret pentru „pierderea” suferita, plus o usoara durere de picior, daaaaaaar cu multa bucurie de a ma afla in mijlocul marii, printre nave, pescarusi si briza. Tanti nevasta lui Costas a facut un show supertare, a implicat pe toata lumea, a dansat si a debordat de viata. Pana si mie imi era greu sa cred ca isi face doar meseria, si ca face exact acelasi lucru cu sute de serii de turisti pe saptamana. Am avut ocazia sa ne si racorim, picand in mijlocul bataliei cu apa, cu piratii de pe celelalte nave ale lui Costas si am baut cel mai bun cafe frapee ever.

5.2. Meteora.
Doamne, am ajuns si eu, macar o zi in concediu asta, sa vad un varfulet de munte, un colt de stanca…cel putin din punctul asta de vedere mi-a placut si excursia asta. Si nu numai :) Toata lumea stie ca imi plac manastirile, bisericile, iar uneori, nu o sa va vina sa credeti, dar le si fotografiez :D. In primul rand am trecut din nou prin Platamonas si Nai Pori, si am putut constata, din nou, ca sunt mult mai frumoase decat Paralia. Dar sa trecem peste asta, ca am criticat-o destul saraca, si nu are ea nici o vina.
Prima oprire: Manastirea Sfintei Paraschievi. Aici se afla izvoarele Sfintei (apa buna pentru ochi) si cel al Afroditei (pentru inteligenta, aaa pardon frumusete, evident). Ca sa ajungi la manastire si izvoare trebuie sa traversezi un pod, zis „al dragostei”. Dus l-am traversat singura („unii” cumparand sticlute pentru apa), iar la intoarcere l-am traversat cu ghidul care urla: hai, hai, ca pleaca autobusul!! Credeti ca Sfanta mi-a trimis vreun mesaj cu asta??? :D
La fel de evident, la izvorul Afroditei nu am mai ajuns, bine, nici nu am nevoie, e adevarat, dar din nou timpul a fost mult prea scurt. In plus, peste noi, a navalit un autocar cu niste animale de origine slava (bulgaroaice, rusoaice, naiba stie ce erau), care s-au ingramadit in pestera unde e izvorul Sfintei, strivind LA PROPRIU, niste copii de peretii pesterii. Din pacate sfintenia locului nu a prea avut influente asupra mea, si am avut grija sa le comunic doamnelor atat in romana neaosa, cat si in engleza prin ghidul lor, cateva urari de bine, sanatate, asomare usoara, etc. Nu insist asupra legendelor, povestilor, descrierilor, pentru ca oricum, dupa cum v-am spus inca din primul paragraf al primei parti, daca nu le-ati vazut/auzit, curand o veti face, n-are rost sa va stric supriza. Asa ca o sa ma limitez la cele cateva experiente personale, prin care exista o minima sansa ca voi sa nu treceti.

Pornim, prin aceeasi vale Tembi/Tempi (am cautat pe net si ambele variante sunt corecte, da??), spre Meteora. Dupa campuri infinite de porumb galbui, cateva livadute de maslini si kiwi, iata-le, rasar stancile.
Oprirea la mult trambitatul atelier de icoane, inca o semidezamagire. Inceputul a fost bun, cladirea frumoasa, primirea cu (deocamdata nu „de”) rahat, ouzo, apa si suc – relativ draguta; primele icoane vazute – frumoase. Daar, doamna care prezenta icoanele era mai vopsita decat ele, cei 2 oameni care pictau icoanele aveau teancuri de ele si lucrau in serie, domnul care sculpta icoanele, a sculptat frumos si cu multa ravna cat a durat fotografierea lui. In plus, in magazin, pe langa icoane de toate formele, preturile, dimensiunile si culorile, mai puteai gasi si gablonturi, oja, sampon si toate celelalte chinezarii ca in oricare magazin din Paralia.

Peisajul Meteorelor este intr-adevar spectaculos. Stancile, manastirile din varful lor sunt deosebite si (probabil) unice. Eu una nu am mai auzit de un astfel de fenomen pe undeva prin lume. Am urcat surprinzator de usor cele aproape 300 de trepte ale Marelui Meteor, l-am pozat treapta cu treapta, piatra cu piatra, ghiveci cu ghiveci, coltisor cu coltisor, inclusiv cateva din zonele „Private. Do not enter”. Sa nu ma ziceti:)
La zona de „belvedere” am trecut prin momente de panica, momente de groaza pura, momente de cumpana in viata unui om, care te marcheaza pentru totdeauna si iti traseaza sensul existentei de acum inainte, si anume, camera mea foto afisa palpaind: memory card full. Cu un text nu tocmai potrivit cu decorul, am luat poze si filmari din urma, si le-am sters in graba. Sorry Romina, life sucks:)) Poate ca e un moment bun sa precizez ca din cele 900 de poze facute, vreo 10 sunt cu oameni, adica cu noi :)) restul sunt peisaje, personaje, etc. Dar nah, de aia are si restul lumii aparate, sa acopere ce nu ma intereseaza pe mine. Ca pe voi va vad toata ziua, (pe unii chiar mai mult decat ar trebui :D, intre noi fie vorba), dar meteore nu am nici un fundu’ gradinii, nici in drum spre Nadab nu au facut astia.
Depasit fiind momentul de panica, pornim spre Rousanu, o manastire de maicute, mai mica, frumoasa, cocheta, cu multe flori, curtea interioara amintind de manastirile noastre de acasa.
Cum spuneam, decorul este spectaculos, fenomenul unic, manastirile sunt curate, ingrijite, frumoase atat in sine cat si prin peisajul din care fac parte, dar din pacate, senzatia si parerea mea este ca scopul lor s-a pierdut si spiritul locului s-a distrus, din motive comerciale. Deschiderea lor pentru turism, dand ocazia oamenilor obisnuiti de a avea acces la aceste locuri unice si speciale, le-a facut sa isi piarda din aura spirituala avuta inainte. Daca inainte de construirea scarilor calugarii urcau zile intregi, sapandu-si grote in care sa se adaposteasca peste noapte, pentru a ajunge la manastirile izolate in varful stancilor, acum, orice om: tanar, batran, credincios sau doar curios, poate ajunge in cateva minute. Acum, chinul lor, sistemul de scripeti pe care l-au construit, toate sunt prezentate frumos, turistic, comercial si statistic. Simplul fapt ca fotografierea este interzisa in interiorul bisericilor manastirilor, sau ca exista locuri in care accesul este interzis, nu ii impiedica pe turistii de toate felurile sa cotrobaie in cele mai intime „maruntaie” ale locurilor.
Am plecat de la Meteora cu sentimente amestecate: placerea de natura estetica provocata de locuri luptandu-se cu framantarile si gandurile filosofico-spirituale, ca sa le zic asa, dar mai presus de toate, triste. Inca nu stiu care dintre ele a castigat batalia.

Cum fu in concediu, before fastastic – prima parte

Noa, ne intoarsaram. (A se remarca inceputul cu „noa”, care in context e un fel de „deci” ardelenesc, ‘telectual adica, in combinatie cu formularea olteneasca….bine, Clau, tac!)

Precizare antepovestire: acesta este punctul MEU de vedere, neimpartasit in totalitate de tot grupul, dar este blogul meu si scriu ce vrea eu, na! O sa notez undeva pe la sfarsit, cu litere mici, si parerile celorlati-to be polliticay correct :)

1. Orasul de „resedinta”
Am fost si noi ca tot romanu’ (inclusiv toti bloggeri de pe aci ale caror impresii din concediu le-am citit in ultimele doua zile) la Paralia Katerini. In Grecia (explicatie pentru badea Traian un nene de 98 de ani, vecin de la Arieseni, de pe Iarba Rea mai exact, care nu a vazut televizor in viata lui si are curent electric bagat cu forta de stranepoti in urma cu 1 an). Ideea e ca daca esti roman si nu ai fost la Paralia, ori esti nea Traian, ori esti mort deja, ori o sa mergi. Acolo, ii vei cunoaste pe ceilalti romani. Relativ vii, if life means shopping. In primul rand nu te simti deloc „in strainatate”. M-am simtit mai „in strainatate” in niste orasele din judetul Covasna, decat in Grecia. In al doilea rand Paralia e de tot rahatul, asta ca sa ma exprim delicat, fiind o mare doamna. Nici nu stiu cu ce sa incep: cu toate casele care se vedeau ca sunt impulecate pe graba si transformate in hoteluri, cu magazinele pline de chichiosenii si chinezarii pana la infinit, cu plaja lata de 2 metri in care eu, mare doamna fiind, abia incapeam cu prosopul si o saltea, cu biserica din centru transformata in semimagazin si ea, etc, etc….
De cand am intrat in Grecia, trecand peste cele cateva stanci pe care cresteau leandrii si luleaua turcului ca buruienile, pe marginea drumului, si cu vederea marii pe ici pe colo, printre doua delusoare, am vazut doar campuri infinite, uscate si galbui. Primele doua zile am tot intrebat pe toata lumea: unde e Grecia aia din poze??? aia, cu case albe si acoperisuri albastre, etc?? Campuri de cucuruz vedem si noi la Nadab toata ziua. No, Grecia aia e in alta parte, cam prin sud se pare…. Bine, nu zic ca nu e vina mea, trebuia sa ma interesez inainte. Daca stiam, io nu mergeam, va zic sincer. Asta a fost cam prima impresie despre Paralia. Ulterior mi-am schimbat-o putin, in sensul ca nu am mai fost asa dura in a o critica, dar nici nu m-as mai duce acolo a doua oara. In ultimele zile, satula de plaja si de nefacut nimic (io prefer vacantele mai active), am pornit singura, sa vizitez orasul. Cand spun orasul, asta inseamna TOT orasul. Intr-un capat se termina in camp, intr-un capat se termina in port. Ei bine, din camp in port, l-am strabatut, straduta cu straduta. De doua ori. Singura. Ocazie cu care am descoperit si cateva casute dragute, nehotelizate, o plaja pustie plina de scoici splendide, portul si pescarii, dar ei intra intr-un capitol special, viitor, numit Prieteni.

2. Ospitalitate greceasca :)
Inca din prima seara luam contact cu faimoasa ospitalitate greceasca. Mergem la supermarket sa ne luam si noi apa plata cu lamaie, pentru tot grupul de manechinuite, plus neste fructe, etc… Pe drum spre ‘casa’ eu si Romi, lovite de foame (adica na, avand starea noastra naturala), ne oprim la restaurantul din coltul strazii unde locuiam, sa mancam ceva. Fetele s-au dus la hotel sa lase bagajele, si s-au intors la noi. Intre timp comandam de la un chelner grec foarte dragut, cate un gyros, un suc Romi, si o bere eu. Apropo! Paranteza foarte serioasa, fara mishto: berea greceasca „Mithos” – foarte buna. Pe bune. Ne-a recomandat-o copilu’ asta de la restaurant, si a nimerit-o. Eu, bautoare de votka si tequila in general, nu cred ca am baut in ultimii 2 ani in total, atata bere cata am baut in Grecia astea 2 saptamani. Zilnic aproape. Paranteza inchisa. Asea….In timp ce asteptam comanda, se intorc fetele, cu cate o nectarina in mana, se aseaza la masa cu noi si povestim, glumim, etc. Vine o tanti mai in varsta (patroana restaurantului, se pare) si ne tranteste 3 gyrosi? gyrosuri?…? pe masa. Ii explic frumos, intr-o engleza asezonata cu gesturi, ca am comandat doar doi/doua gyrosi/uri. Il ia pe unu’ nervoasa si neincrezatoare si se duce si urla la baiatul care ne-a luat comanda. Asta ii arata ceva hartie, probabil fila aia pe care isi notase comanda, ea vede ca ea a gresit, se intoarce nervoasa la noi si INCEPE SA DEA CU PUMNII IN MASA! strigand la fete: you tourists!!! (a zis „turistelor”, pe un ton pe care ar fi zis: pedofililor, sau ceva de genul-ca si cand sa fii turist ar fi cea mai mare crima si cel mai scarbos lucru ever. Inutil sa precizez ca tot restul concediului ne-am adresat unii altora cu „you tourist”, plus alte cateva expresii consacrate pe care o sa le povestesc ulerior). Doamna continua sa urle: this is a place to eat!! You come here to eat fruits???!!! (pe sistemul: what kind of sick person are you???) Fetele au ramas paralizate. Eu imi ascundeam rasul, in primul rand protejata de comanda facuta si de gyrosul din care muscam, in al doilea rand stiam ca pot sa o iau pe baba la niste figuri de kickbox daca e cazul, pt ca am vazut Kickboxer de vreo 7 ori – banc pt cunoscatori). Pleaca, si se intoarce mergand spre alta masa, ocazie cu care o impinge pe Flavia cu scaun cu tot. Atat i-a trebuit Flaviei: incepe sa strige si ea la baba: how can you do this??? How can you treat us like this? We come here, we bring you money, we talk nice to you, and you: – aici incepe Flavia mea sa dea cu pumnii in masa behaind ceva nedeslusit. Baba, turbata: you tourists!! you relax, bitches!!!-mimand cum stau fetele tolanite pe scaune. Moment in care Flavia o bate prieteneste pe mana si ii spune calm: you need more sex! Baba pleaca, fara replica. Chem baiatul sa ii cer nota si ii zic: we want to pay you, not her. Is she (fac semn cu o mana in dreptul tamplelor)?? El rade: yes! Ii dam banii, vine si ne aduce restul si zice: I’m sorry. Nu draga, ii zic, we are sorry for you, that you have to work for her. Rade. Ori nu a inteles ce am zis, ori e deja calit. Oricum, eram nevoite sa trecem zilnic pe acolo, fiindu-ne atat in drumul spre plaja cat si spre magazine, etc…iar el ne zambea si ne saluta zilnic. Am botezat restaurantul „You tourist” si am planuit ca in ultima noastra zi acolo, sa merg (eu, evident) cu o juma de lubenita de 8 kile, sa ma asez la o masa, si sa musc din lubenita, de preferinta cu coaja cu tot, pana vine baba sa imi reproseze ca mananc fructe, moment in care sa ii raspund cu o mitraliera de samburi. Nu am mai facut-o…

3. Mancarea si beiutura
Ulterior ne-am gasit o taverna la care am mancat cel mai des, unde aveau un chelner roman, Cata, pe care l-am hamalit pana la infinit: Cata adu-ne aia, Cata fa-ne ailalta, Cata ce inseamna aia, Cata ce anume e aia, Cata fa-ne niste poze, etc, etc. Cred ca e in concediu acum, saracu’. Intr-o singura zi am reusit (desi am incercat de mai multe ori, dar era sau inchis, sau mult prea aglomerat) sa mancam la Anna – taverna recomandata de Eugen (n.m. – Manea, il gasiti in blogroll, merita citit), si a meritat. Intr-adevar mancarea excelenta, servirea ireprosabila, chelnerul superb, etc, etc. Doar ca nu am cunoscut-o si pe Anna :(
Am mai mancat la ceva restaurante de pe acolo, dar cel mai mult si mai bine la Cata. In plus, la Cata ne dadea si inghetata din partea casei. Calamari, scoici, orez cu fructe de mare, cartofi prajiti si tzatziki pana la infinit. La Anna am mancat pui indian by Anna, excelent – jur ca asa il fac si eu acasa, Romina poate confirma:) La unul din restaurantele de pe plaja mi-a placut prezentarea notei de plata: bonul mototolit, pus intr-un paharel mic. Gyros, mai ales in ultimele zile cand stateam mai rau cu banii :)) – peste tot e cam la fel, dar bun.

Ouzo al lor e scarbos, imi aminteste de ceva siropuri de tuse pe care ma obliga mama sa le beau in copilarie.

Berea Mithos-excelenta, vezi sus.

Fetele au tot baut ceva gheata cu sirop, a fost ok, eu nu ma omor dupa ea, dar lor le-a placut mult.

Frapee (care ne-a fost recomandat si de ghidul de pe bus) – bunicel cam peste tot, cel mai bun a fost pe una din navele capitalunui Costas.

Inghetata de la Ice Factory – mi-nu-na-ta! m-as fi mutat acolo… Am mancat sortimentul „factory chocolate” pana le-am epuizat stocul pe 2 ani.

Nespecific grecesc, dar consumat in asftel de cantitati incat merita mentionate: Baccardi Breezer (nu stiu sigur daca asa se scrie) – fetele, si Smirnoff Lemon – eu. Foarte bune si racoritoare.

Porumb copt pe gratar, servit cu un mic stegulet infipt in el – pe care am insistat sa le colectionez pe toate. Foarte bun, cred ca si din asta am mancat zilnic, de cina – ceva usor, ca pentru Dive.

Simt ca am uitat ceva, dar pentru asta e facut butonul edit pe care il folosesc mereu cu placere. :P

4. Plaja
Cine ma cunoaste stie, nu ma omor dupa plaja, nu imi place sa stau la soare, nu ma obsedeaza bronzatul. Noroc ca imi place sa ma balacesc (desi nu stiu sa innot :D – DEOCAMDATA!!! – si pot afirma ca am facut ceva progrese in sensul asta). Evident sunt si foarte alba, dar alba de luminez in intuneric… Asa ca, am plecat din Romanica, inarmata cu crema de protectie solara cu factor 40 – pentru copii, da, si ce?? eu sper sa fiu mereu copil – ocazie cu care am primit cadou si un tub de lichid din acela din care se fac baloane de sapun :) Crema aia…si-a facut treaba, nu se poate zice ca nu. Fetele, in clipa in care ma dadeam cu crema, zilnic, incepeau: ia la Stimata, isi ia puloverul! Scria pe ea ca e rezistenta la apa, dar nu ne asteptam nimeni sa fie rezistenta si la dus fierbinte+frecat cu lufa. In clipa in care crema era intinsa pe mine, ramaneam cu un strat alb, foarte vizibil, pana la sfarsitul zilei, indiferent de orele petrecute in soare si in apa…umpland golurile lasate de costumul de baie, astfel incat eram mereu ca imbracata. Nu o sa mai precizez aici ca pana si asa, tot m-a ars soarele, in special pe umeri si pe fata, iar pielea imi merge si acum…
Ce ziceam? A, da: plaja! Am ales sa mergem la plaja chiar in centrul statiunii, din comoditate, hotelul la care stateam fiind la 1 minut distanta de plaja. Intinsa intre doua aglomerari de stanci, famioase – trademarkul Paraliei, lata cam de 3 metri intre terase si mare, exact sub coliba salvamarului. Cam ala ne era locul, aproape in fiecare zi. Evident ca la capetele statiunii plaja era mult mai lata si mai frumoasa, dar…..trebuia sa mergi uneori pana si 10 minute sa ajungi acolo!!! Cum, sa pierzi 10 minute de plaja zilnic??? Pai Claudia ar fi fost in stare sa ne linseze pe loc.
In prima zi mi-am cumparat saltea. A doua zi colac. Peste cateva zile: poveste mentionata pana la infinit atat pe parcursul concediului, cat si pe drumul de intoarcere, cat si la munca in cele doua zile de cand ne-am intors: mi-am luat ochelari de scufundari si o chestie ce seamana cu plasa de prins fluturi. De ce? Pentru ca, de plictiseala si dintr-o tendinta mai veche spre obsesii, m-a prins pasiunea colectarii scoicilor. Evident ca nu ma satisfaceau cele de pe mal, ci trebuia sa le pescuiesc pe cele de la adancime. Claudia nu va uita niciodata imaginea mea, aparand pe plaja, cu ochelarii pusi si plasa in mana – imagine comparata cu alta de neuitat, de la Arieseni, in care am pornit spre izvorul de peste Aries, cu cizme de guma si toporul pe umar. Unul din marile ei regrete este ca nu a reusit sa imi faca nici o poza in echipamentul mirific. Cine a avut vreo pasiune in viata stie: cand te loveste obsesia, nu mai scapi. In prima zi de utilizare a echipamentului am petrecut in apa vreo 5 ore, cautand scoici. Pana mi-a fost rau. La un moment dat fetele s-au panicat, ca nu ma mai vedeau, pana ce Diana a remarcat: uite-o, acolo e, se mai vede doar coada de la plasa, iesind din apa! Noroc ca pe mine pasiunile ma tin ca minunile, vreo 3 zile :))
In ziua urmatoare am invatat sa „calc apa”, si entuziasmata de reusita mea extraordinara am renuntat si la saltea si la colac. Ziua in care am reusit sa fac si pluta….sarbatoare nationala la nivel international…
Cam asta a fost relatia mea cu plaja – plaja insemand mai mult locul de intrare in apa, decat orice altceva.
Claudia, care dupa cum se stie si din faimoasele CV-uri ale MD&D este obsedata de plaja, a iubit locul ala. Se trezea cu noaptea in cap (adica pe la 8 dimineata) si le tara si pe fete dupa ea, ca sa se intoarca de la plaja peste minim 12 ore. Nu o sa comentez pe tema asta. Flavia…nu prea stiu daca ii placea sau nu, ideea e ca nu s-a plans, ceea ce e neobisnuit pentru ea, de unde putem deduce ca i-a placut. Diana, mai statea ea si la plaja, nici cat Clau, dar nici cat mine :)) astfel incat ne-a denumit, pe mine si pe ea: brotaceii, stand mai mult prin apa. Romina…..cu ea e alta poveste. Ea a vazut marea pentru prima data, acum…evident ca impactul a fost cu totul altul. In plus, SI EI ii place sa stea, fara sa faca nimic, la plaja…sa se bronzeze…(nu cred ca o sa inteleg asta vreodata).
Asta a fost plaja din Paralia.
Alta plaja din timpul concediului a fost Koukounaires, pe insula Skiathos. Aici da, vezi apa aceea limpede, nuantele de albastru, verde, turcoise – culorile acelea tropicale, nisipul fin si stralucitor, plin de chestii sclipicioase. Aici mi-a placut pana si mie. Toate cele 10 minute petrecute la plaja, din sejurul de 2 ore jumate. Pentru ca restul timpului, am pornit in explorarea coastei pe care eram, din port, pana intr-un capat unde nu am mai putut trece de stanci. Ce am vazut: in capitolul: Excursii:)

To be continued….