Dulciurile copilariei

O discutie in pauza de masa la uzina:) a inspirat acest articol, dulce ca mine :)) si anume, ne-a amintit de dulciurile pe care le mancam in copilarie. Desi copilaria noastra a fost pe finalul epocii comuniste, am mai prins si noi zilele acelea in care “nu se gasea nimic”. Si totusi, aveam de toate.

Ne-am amintit cu drag de cocosii pe bat pe care ii vindeau tiganii, Claudia ar da gata unu acuma. Varu’ Razvan isi aminteste de halvita de la mare, cea adevarata, facuta de turci. Cand eram in scoala generala mama unei colege si vecina facea bomboane pe bat si le vindea in curtea scolii. Mama imi interzisese sa mananc de la ea, stiind conditiile de igiena in care erau facute. Evident ca erau cu atat mai bune, interzise fiind. Si eram si mult mai sanatosi atunci.

Bomboana pe bat

Aproape toti, cand mergeam la cinematograf, la Dacia – cel mai mare din oras – pozitionat strategic langa cofetaria Libelula (sau invers, dar nu prea conteaza:)) mancam celebrele cacareze, sau cacatei de oaie = drajeuri de ciocolata in forma susmentionata. Asta in timpul filmului. Apoi, sau inainte, traditionala vizita la Libelula unde mancam profiterol sau, cum ii ziceam eu cand eram mica, prajitura care face galagie, si anume dobosul, cu crusta aceea de zahar ars. Apropo de zahar ars, imi amintesc ca in copilarie, facea mama sau bunica, cel putin saptamanal t(z)ucur ruda, zahar ars cu bucatele de nuca in el… Doamne, cu cata nerabdare asteptam sa se raceasca si sa se intareasca. Uneori “nu iesea” adica era prea moale pentru a fi taiata, si mama il modela in rudute mici si ni-l dadea asa…aratau ca niste mititei din zahar ars :). Pe atunci multe dulciuri se faceau in casa, vara faceam inghetata cu cacao, cu vanilie, cu fructe de sezon. Asteptarea era un calvar – verificam din jumatate in jumatate de ora congelatorul, mai lingeam pe furis marginea recipientului in care era inghetata…

Profiterol

Suhaida avea o aroma cu totul speciala…acum parca nu mai are acelasi gust. La fel si ciocolata Cipi-ripi. Nu cred ca exista vreunul dintre noi care sa nu-si fi facut ceas din eticheta ciocolatelelor cu Scufita rosie.  Ciocolata Pitic sau mentosanele se numarau printre preferatele zilei ca desert la scoala, alaturi de celebrele Eugenii sau ciocolata Maci, “de la unguri”,  specifica zonei. Cand mergeam in parcul copiilor mereu mancam vata de zahar, vata pe bat …acum nu m-as atinge de ea… In schimb as manca porumbul acela crema, ceva crema de cacao facuta in forma de porumb si imbracat in martipan, doamne bun mai era, nu Corina?:). Mie nu imi placea martipanul, nu imi place nici acum, asa ca razuiam toata „imbracamintea” porumbului si mancam doar crema aceea al carei gust nu o sa il uit, dar nici nu cred ca o sa ii identific vreodata ingredientele.

La targuri mereu primeam turta dulce, in forma de „coliere” formate din bile de turta dulce sau de inimioara cu oglinda la mijloc. Le tineam pana aveau consistenta betonului intarit, apoi le mancam.

Inghetata Polar, in pachete ca de unt…”trebuia” mancata rapid, ca altfel de topea…de parca altfel nu am fi mancat-o la fel de rapid:)

Toate le stingeam cu un Brifcor sau un Cico de la gheata, iar daca eram cu adevarat norocosi sau aveam “pile” chiar si un Pepsi la sticla.

Lista ramane deschisa:)

Pepsi

Unele se mai gasesc si acum, si ma intreb: intr-adevar nu mai au acelasi gust, sau avand de toate nu mai stim sa ne bucuram de nimic?

Restante:)

M-a lepsuit Cocoana de nu m-am vazut. Nici nu trecura doua zile ca m-am si pomenit jeap! jeap! cu doua „lepsi”:D pe cap. Din pacate nu prea am avut timp sa scriu in ultimele zile, si cu regret am zis „pas” si concursului Biancai…dar lasaaaaa, vedeti voi data viitoaree :P

Pana una alta, sa-mi platesc datoriile fata de Cocoana, ca-mi face asta un scandallllll :S

In ordine cronologica:

Leapsa 1 – despre blog

1.     Cât din viata personală expui scriind un blog?

Mult…dar nu prea mult. Ce-i prea mult? :)

2.     Cu ce îti dăunează blogul?

Cu nimic. Daca va incepe sa-mi dauneze, o sa stiti cand nu o sa ma mai vedeti pe aici.

3.     Cu ce te ajuta blogul?

Aaaa, cu multe. Castig atatia bani de aici incat mi-am dat demisia, mi-am facut casa cadou, si traiesc cu laptopul in brate in fiecare zi in alt colt de lume :))))))))

4.     Ce reactii permiti?

Ce reactii vreau eu.

Deocamdata blogul este o jucarie de care nu m-am plictisit, desi stiu ca va veni si ziua aceea.

Leapsa 2 – amintiri din copilarie, dureroase…la propriu :)

Ehei dragii mosului, adica babei:D…nu stiu altii cum sunt, dar eu… nu stiu cu ce sa incep… Am locuit toata viata la casa, sau la curte cum se zice prin alte zone ;), am avut bunici la tara, parinti care au batut muntii cu mine in rucsac si prieteni umblareti. Asa ca mereu am fost intr-un mediu propice „accidentelor”. Sa nu mai punem la socoteala si ca am fost un copil neastamparat, mereu in miscare, mereu in actiune, tot timpul alergam, saream, ma cataram. O sa enumar doar inamplarile care au lasat rezultate vizibile.

Aveam vreo 10 ani, era vara, eram cu tata la Arieseni, in Apuseni. Ma imprietenisem cu niste copii localnici si ma invatasera sa pescuiesc cu furculita. In Aries, pe langa pastravi si tipari, mai traiesc niste pesti numiti local „slavoace”, care locuiesc sub pietre, camuflati in nisip. Procedura este simpla: cu furculita intr-o mana, ridici piatra, ochesti pestele si infigi furculita in el. Sa nu va imaginati ca sunt cine stie ce monstri, cel mai mare este cam de un lat de palma…de lung :))

In schimb unele pietre pot fi monstri, din cauza dimensiunilor. Pe care eu m-am incapatanat sa le ridic. Si o astfel de piatra a cauzat cicatricea mare si adanca ce se mai vede si acum in palma mea. Am ridicat un bolovanoi din ala, mare, greu, pe langa asta si umed si alunecos din cauza unor chestii verzi crescute pe el. Tot in apa, in Romania fiind, se aflau si niste cioburi de sticle de bere. Intr-o fractiune de secunda, bolovanul mi-a alunecat din mana, amenintand sa imi prinda sub el mana cealalta, cu furculita. Am decis sa imi trag repede mana de sub bolovan, nimerind cu ea in cioburile din apa. In secunda imediat urmatoare apa din jurul meu a fost rosie, degetul mare imi atarna in cealalta parte a mainii, si printre zvacnirile de sange din rana se zarea, alb-galbui, osul. Am fugit repede spre casa, spre tata care a incremenit cand m-a vazut plina de sange. Foarte calma i-am cerut spirtul, pentru ca asa ma invatase bunica (asistenta medicala) in primul rand sa dezinfectez orice rana. Apoi m-a dus la spital la Campeni, la cusut.  Cicatricea s-a micsorat in timp:)

Tot intr-o vara, tot in vacanta, eram la bunici la Baratca. Bunicul avea vie pe deal, si mergeam cu el in aproape fiecare zi, in „control”. Bine, el controla, eu stateam la umbra in coliba paznicului, mancam fructe din livada. Doamne care zile am petrecut in coliba aia citind si visand aventuri extraordinare! Intr-o zi, bunicul era printre randurile de vita de vie, le lega de pari, eu m-am catarat intr-un copac si cand am coborat, la baza tulpinei copacului am calcat in 3 serpi incolaciti. Nu am stiut atunci, dar tocmai deranjasem un moment de maxima tandrete. Nu stiu daca m-au muscat doi sau trei, daca erau veninosi sau nu. Bunicul a venit si i-a decapitat cu sapa, apoi mi-a taiat zona muscaturii si a scos cat de mult sange a putut. M-a dus la spital, am primit o injectie, iar a doua zi eram inapoi in coliba de pe deal. Reactiile oamenilor din jurul meu m-au ajutat mereu. Nici acum nu mi-e frica de serpi si de nici vreun alt animal, insecta, reptila etc. Bunicul a fost calm, a facut ce stia ca trebuie facut si mi-a imprimat aceeasi stare si mie.

Cand eram eu copil strada noastra nu era asfaltata. Strada cu cel mai frumos nume: Sanzienelor:). In colt aveam o „padurice” de salcami, unde era cartierul general al trupei de copii. Fiecare duceam de acasa paturi, „laufuri” (cum le zice la noi la niste materiale folosite ca si covoare, presuri, etc sau ca sa protejeze covoarele in zonele cu trafic mai intens) si ne faceam din ele corturi. Ne duceam jucariile, cartile, cartile de joc si minunatele cataloage Nekermann pe care le primeam de la matusa din Germania, trezind invidia tuturor copiilor de pe strada. Langa paduricea de salcami, intr-o casa care acum nu mai exista, locuia Costi Bacsi, spaima copiilor de pe strada. Un nene in varsta, mereu prost dispus, mereu ne certa, mereu striga la  noi cu o voce ragusita de tutun si bautura. Reactia noastra era pe masura, inventam tot felul de poezioare rautacioase pe care i le urlam in cor sub ferestre, de exemplu: „Costi Bacsi da cu cracii si omoara toti gandacii”, etc. Am regretat ulterior rautatile acestea, cand am crescut si l-am cunoscut cu adevarat pe Costi Bacsi. Dar asta intr-o alta poveste:) Revenind la subiectul nostru, era o frumoasa zi de vara. Jucam fotbal cu baietii pe strada. Intr-un avant hagian, un coechipier a sutat mingea pana haaaaaaaat peste gardul lui Costi Bacsi. Singura minge:). Nu era prima data cand se intampla asta, si niciodata Costi Bacsi nu ne returna obiectele „pierdute” peste gardul sau. Nimeni nu avea curajul sa mearga sa o ceara. Nu doar ca nu aveam curaj, ci si stiam ca este inutil sa il abordam, in cel mai bun caz ne alegeam doar cu niste injuraturi. Asa ca am decis sa o „furam”, am tras la sorti si sortii m-au ales pe mine :). Saritul peste garduri nu era o problema, de fapt era modalitatea obisnuita de a pleca si veni acasa. Dar acesta nu era orice gard, era gardul lui Costi Bacsi, iar in spatele lui era groapa cu balauri… Mandria fiind mai mare decat acea groapa imaginara…asa ca am sarit, cu inima in gat. Am recuperat mingea, si cand sa escaladez gardul din nou, iese Costi Bacsi din casa, urland in maghiara ceva cu vocea lui ragusita. De spaima, mi-am prins genunchiul intr-o floare de fier din poarta cu modele sudate si mi-a ramas o bucata de piele acolo. Dar pielea a crescut la loc, si acum a doar o mica cicatrice violeta.

The end, deocamdata :)

Carti din copilarie

Ma intorc mereu cu drag la cartile copilariei mele… Nu stiu de ce, sunt unele momente, in care simt nevoia sa le recitesc. Stiti sentimentul ala, cand stai in fata bibliotecii, ai citi ceva, dar nu stii pentru ce ai dispozitie in acel moment, nu stii ce sa alegi? In momentele alea, intotdeauna, aleg ceva din copilarie. Si asta acopera o arie foarte mare de optiuni. Din mai multe motive. Am norocul si bucuria de a avea parinti mari amatori de lectura, parinti care luau carti „pe sub mana” inainte de Revolutie, parinti pe care intotdeauna i-am vazut cu vreo carte in mana, parinti pentru care cadoul ideal este o carte (bine, mai multe:)), primit si facut. Asadar, casa noastra a fost intotdeauna plina de carti, carti frumoase, carti urate, carti bune, carti proaste, carti „care se gaseau” sau carti pe alese – dar cum altfel sa iti formezi gusturile, decat incercand din toate? Din spirit de imitatie probabil, de foarte mica am incercat si eu sa buchisesc din cartile lor, asa ca mama m-a invatat sa citesc, inainte de a merge la scoala. Chiar inainte de a merge la gradinita, la 3 ani deja reuseam sa citesc cartile acelea de povesti imense – ca dimensiune fizica – cu o imagine desenata pe trei sferturi de pagina, si cateva randuri ce explicau imaginea, sub ea. Asa ca, sub denumirea de „cartile copilariei” vor intra multe carti care de obicei sunt asociate preadolescentei si adolescentei. Cand eram in clasa intai si colegii mei faceau basonase si carligele, plictisita de ore, citeam pe furis pe jumate scoasa din banca: „Ciresarii”, „Legenda Valaha” sau cartile lui Dumas.

Inca de atunci faceam fixatii, pentru anumite genuri, pentru anumiti autori. Daca imi placea foarte mult o carte puteam sa o iau de la inceput, imediat dupa ce terminam ultima pagina, ca si cum mi-ar fi fost foarte greu sa ma desprind din lumea aceea, imaginata intre pagini.

Din copilaria foarte indepartata :) imi amintesc cu drag de Doctorul Aumadoare, Talismanul de Safir, povestile romanesti cu haiduci, codrii si fapte de arme. Fapte pe care le transpuneam cu succes si rani vizibile in realitate, iar mama, ca antidot, imi administra doze de povesti cu Domnite: Azaleea, Ruxandra… Imi placeau foarte mult si basmele populare rusesti, singurele carti rusesti pe care am rabdare sa le citesc. Povestile Apelor de Monica Aslan o stiam pe de rost. Cartile cu Fridolin, sau cartile acelea cu copertile tari, lucioase, impecabil desenate, de exemplu: „Cum a ajuns Condorul Rege” erau rasfoite zilnic. Ulterior am descoperit ca cu cat se petrec in locatii mai indepartate si mai exotice cu atat sunt mai interesante, asa ca imi luam haiducii si ii plimbam prin America Latina sau insule pierdute prin oceane fara nume.

Apoi, obsesia pentru Legenda Valaha… Cum unii copii nu pot sa adoarma fara jucaria preferata sau nu pleaca nicaieri fara paturica, asa nu ma desparteam eu de cartea asta. Dormeam cu ea sub perna…dar sa nu mai ziceti la nimeni ;)

Coletia Jules Verne, integrala, cu copertile acelea cartonate, galben-negru, numerotate, care nu ramaneau niciodata in ordine dupa ce dadeam iama in ele.

Ciresarii…uneori am senzatia ca daca cineva din generatia noastra nu a citit Ciresarii e ca si cum nu ar fi avut copilarie…ca si cum nu ar fi citit nimic. Probabil exagerez:)

Spadasinul de serviciu, Temerarii, carti a caror actiune se petrecea la scoli cu totul diferite de a mea.

La Medeleni…nu o sa uit niciodata suferinta aceea autentica, profunda, la moartea lui Mos Gheorghe… Abia mult mai tarziu, in adolescenta, am apreciat si volumul doi in egala masura cu volumul unu, si am suferit pentru Olguta.

La fel de amar am plans si la moartea lui Radu Andronic, cartile istorice ale Rodicai Ojog-Brasoveanu fiind si acum printre preferatele mele.

Cavalerii lui Ioan Dan…vai, cum arata cartile alea…nicio pagina nu mai este atasata de cotor, toate sunt lipite cu banda adeziva din aceea lata, maro…

Apoi Dumas, Eugene Sue, Zevaco…

Apoi, nu am mai fost copil:)

Carti