Una, alta…

First of all for our dear friend Rene, if we cannot send you some Southern Comfort;), we are sending you some friendly comfort. Kisses and hugs from all of us!

Get Well Soon!

La munca e o nebunie. Muncim mult, ca volum si ca timp, muncim pe graba, ne pregatim de schimbari majore. La unele nu vreau sa ma gandesc, inca.

Nu avem timp. Contrar a ce zice prietenul Paler, nu avem timp decat pentru strictul necesar. Dar cred ca asta ne va face sa apreciem mai mult perioadele calme ce vor urma.

Azi am fost la noul Mall ce s-a deschis in sat. Fataaa, asa concentratie de pitzi pe metru patrat nu am mai intalnit decat in atlasul de mitocanie al catavencilor. E real, deci trist.

M-am tuns. Am breton. E un cosmar. Eu am un par cret care sta doar cum vrea el, se aranjeaza singur si in afara de a-l spala nu am alta treaba cu el. Ma rog, nu aveam. Acum am un breton de intretinut. Il piaptan, il intind cu placa, dorm in fund sa nu-l stric. Jucaria noua m-a tinut vreo 3 zile, deja il prind cu tot felul de agrafele sa nu mai am grija lui.

In sfarsit am vazut un film care mi-a placut. De foarte mult timp nu am mai vazut un film care sa imi placa in felul acela in care imi placeau filmele pe vremuri, cand nu era inflatie de ele. Nu mi-a mai placut atat de mult un film de la Labirintul Faunului. E vorba de Atonement. Vreau si cartea.

Am inaugurat sezonul inghetatei, cu cea mai buna din sat. Am ras deja cateva lopatele (la Coandi inghetata e la lopata – Claudia ii zice paleta) si am ajuns la o concluzie: inghetata nu e niciodata prea multa.

Mi-am ales laptopul nou. Daca e cineva curios de caracteristici, va pot spune ca e negru cu argintiu. Deci e bun, da? Saptamana viitoare o sa-l am acasa, mance-l mama de frumos. :)  Pana atunci, pentru ca mi-a ramas gandul la un HP Artist Edition, am primit o portocala Artist Edition :P

Artist Edition

Vreau sa am timp. Vreau sa scada teancul de carti necitite de pe masa. Vreau sa fotografiez fiecare pom inflorit pe care il vad. Vreau sa termin tablourile pe care le-am promis fetelor. Vreau sa citesc tot ce ati scris voi in ultima vreme. Vreau sa stau pe o terasa la soare, cu o bere rece in fata si prietenii in jurul meu.

Soon.

Amestecate

Cred ca ma paste o usoara anestezie:) de primavara.

Am inceput cu explicatia. Motivele urmeaza.

Nu am chef de nimic si totusi fac prea multe. Scriu mult si nu imi place nimic. Se intampla lucruri si mi se pare ca nu se intampla nimic. Lucrurile care se intampla nu se intampla pana la capat. Capetele care se intampla nu par nici inceputuri nici sfarsituri. Nu imi doresc nimic si imi doresc totul. Nu am timp pentru nimic, dar imi umplu timpul cu nimicuri. Cand obtin ce imi doresc, deja vreau altceva. Nu fac anumite lucruri si regret. Fac anumite lucruri si regret ca le-am facut. Fac anumite lucruri si imi doresc sa le fi facut altfel. Spun unele lucruri si imi doresc sa fi spus altceva. As vrea sa ma vindec de boala asta care ma face sa cred ca pot repara tot ce e defect.

As vrea sa fac leapsa de la Cocoana…am asa povesti faine. Nu am niciun chef.

As vrea sa ii spun Anei: „imi pare rau ca te doare mana”. Si ce daca ii spun? tot o sa o doara.

As vrea sa ii multumesc lui Flavius pentru mesaj. Pentru ce? Ca ii place Borges? Cum sa nu iti placa? Sa ii multumeasca el.

Pornind de la comentariul lui am scris o intreaga declaratie de dragoste pentru Borges. Se adauga la cele multe altele scrise deja. Pentru el cuvintele vor fi mereu prea putine, prea sarace. Dar azi imi pare ca sunt prea putine si prea sarace pentru orice altceva.

Bine, recunosc, unele nu se intampla doar acum, sunt chestiuni caracteristice mie, doar ca acum le simt mai acut. Parca.

Sambata a nins peste migdalii infloriti. Atat. Nu am poze, nu am o poveste legata de ei, dar imi place fraza: a nins peste migdalii infloriti. Ma bucur si imi pare rau ca i-am vazut, in acelasi timp…

Am terminat de citit Eleganta Ariciului. Mi-a placut si am fost dezamagita din cauza asta. Am fost atat de sigura ca o sa imi placa, incat dezamagirea a venit din lipsa surprizei. M-am identificat putin cu Rene si putin cu Paloma, exact cum ma asteptam. Ma si vad, asa cum sunt acum, putin Paloma si putin Rene.  Undeva intre. Oare o sa incetez sa fiu Paloma si o sa devin Rene? Doamna Michel.  Poate invers. Cand?

Presimt ca si Poveste despre dragoste si intuneric va fi aceeasi dezamagire placuta.

Nu mai vreau dezamagiri. De orice fel. Nu mai vreau povesti despre intuneric.

Vreau sa vina primavara. Din toate punctele de vedere.

Primavara

Nu ma bagati in seama :)

Undeva in lume, azi

O stire citita azi, cu iz telenovelistico-oriental, m-a pus putin pe ganduri referitor la lumea in care traim. Facand abstractie de personajul principal al stirii, de faptele si renumele acestuia, stirea este despre lucruri care se intampla in mod curent, in anumite tari din lume, azi.  AZI.

Sa luam un om obisnuit, Hassan, sa-i zicem. Hassan are 43 de ani si vrea sa se insoare. Pentru a cincea oara. Pentru asta el trimite un om de incredere sa ii caute nevasta. Criteriile sunt: „…sa fie credincioasa, supusa, generoasa, bine crescuta, tacuta, calma si suficient de tanara incat sa nu fie geloasa din cauza celorlalte sotii…”  „Nevestele incearca sa atraga atentia din gelozie si sfarsesc luptandu-se, iar Hassan nu dorea ca noua sa sotie sa fie prinsa in astfel de chestuni”. Omul de incredere stia o fata care corespundea criteriilor. Fata avea 18 ani si „chiar si la varsta ei frageda era credincioasa si suficient de axata pe spiritualitate si credea in lucrurile in care credea si Hassan, un om foarte pios”. Venind dintr-o familie yemenita modesta, putea suporta alaturi de el viata dura din pesteri si putea fi modelata. De asemenea, nu o deranja ideea de a se casatori cu un barbat de varsta tatalui ei si credea ca a fi o sotie supusa ii va asigura un loc in paradis”. Tatal fetei a fost de acord cu casatoria, a primit 5000 de dolari de la viitorul mire, pentru haine si bijuterii. Nunta a avut loc conform traditiilor sunnite, adica, au partcipat doar barbatii. Ei au recitat poezii, au cantat, au sacrificat miei si s-au pregati vase uriase cu orez. Femeile, printre care si mireasa!!!!!, au avut propria petrecere, modesta, intr-o casa alaturata.

Asta se intampla acum,  in anii 2000 (cand nu vom mai fi copii:) ). Eu personal nu am inteles niciodata lupta asta dintre femei si barbati si mosiginismul manifestat de ambele sexe. Nu cred ca este un titlu de merit pentru femei sa fie „la fel de bune ca si barbatii”. Nu inteleg de ce ar trebui sa fie, sa demonstreze asta, de ce este asta chiar si un subiect de discutie. Nu cred ca singurele lucruri care ne diferentiaza sunt un criteriu de a clasifica si califica ceva ce poate fi facut si ce nu. Nu cred ca barbatii fac tot ce fac cu pula, si de aceea sunt superiori, nu cred ca daca nu ai accesoriul respectiv nu poti sa faci ceva. Desi, trebuie sa recunosc, imi plac femeile cu coaie.;)

Ani de-a randul femeile au luptat sa arate ca sunt la fel de bune, daca nu chiar mai bune decat barbatii. Au cucerit munti, au navigat pe mari, au votat, au condus, au facut aia si cealalta. Sau cel putin asa se spune, ca pentru asta au facut-o. Eu nu cred ca femeile au fost sau sunt atat de proaste. Daca au facut-o, trebuia sa o faca pentru ca si-au dorit lucrul respectiv in sine, pentru a-si demonstra propriei persoane ca pot sa faca sau sa nu faca ceva, si pentru nimeni si niciun alt motiv.   Azi au joburi la fel de bune si pot avea orice profesie,  statut social la fel de bun, salarii la fel de bune. Azi conduc comapanii, guverne, tari. Citeam ieri un studiu (al unui grup de specialisti americani, evident) ca azi, casatoria, care in trecut era mijlocul prin care femeile isi asigurau viitorul, a devenit mai profitabila pentru barbati decat pentru femei.

Si totusi, azi, in unele locuri din lume, nu este asa. In unele locuri din lume, un om, trimite pe altcineva sa ii aleaga nevasta dupa criterii clar stabilite, nevasta este cumparata, isi ia locul de obiect alaturi de celelalte sotii, nu participa la propria nunta!!! Si nu este cel mai rau lucru care se poate intampla. De exemplu mutilarea genitala la care sunt supuse unele femei din Africa, sau stim cu totii acele mailuri care tot circula cu femeile cu val in pozele de buletin, etc.

Noi consideram ca daca ne cineva pe strada ni se adreseaza cu „pisi”, suntem agresate. Consideram ca daca vreun barbat, fie el prieten sau coleg, face vreo gluma, remarca referitor la femeile in trafic sau ceva de genul asta, suntem jignite. Iar undeva, in lume, femeile nu au dreptul la nunta, la cuvant, la alegere,  la clitoris.

Cel mai revoltator lucru mi s-a parut normalitatea cu care aceste femei trateaza statutul lor. Pana cand am realizat ca ele nu stiu cum sa fie altfel. Asa au fost crescute, educate, indoctrinate. Asa cum noi nu concepem sa fim ca ele, ele nu concep sa fie ca noi. Ce noua ni se pare incredibil, inadmisibil, revoltator, pentru ele este normal.

Si este doar unul dintre putinele lucruri care demonstreaza cat de diferiti suntem. Acum, daca e bine sau rau…ramane de vazut.

 Stirea: aici.  Iar personajul fictiv Hassan, este acest domn:

Hi5

Azi visam…

Noi visam. Pentru ca noi suntem:)

Azi visam sa plecam in lume…  Muzica sa cante, drumul se asterne in calea noastra, copacii alearga pe langa noi. Noi glumim, cantam, vedem, ne bucuram, iubim. Noi suntem. Toti, impreuna, in aceeasi masina. Am si ales-o:

Masina noastra

Pentru voi, frunzulitele mele, si pentru mine: Arborele prieteniei, de prietenul meu Borges.

Exista in viata noastra persoane care ne fac fericiti prin simplul fapt ca au iesit in calea noastra. Unele parcurg tot drumul alaturi de noi, vazand lunile trecand, pe altele abia le vedem intre un pas si altul. Pe toate le  numim “prieteni”, dar exista multe feluri de prieteni.

Poate ca putem sa ne asemanam prietenii cu frunzele unui copac. Prima frunza este mama sau tatal nostru, ne invata ce este viata. Apoi vin prietenii frati sau surori, cu care impartim spatiul personal pentru a putea inflori ca noi insine.

 Apoi cunoastem toata familia de frunze pe care o respectam si ii dorim binele.

Apoi destinul ne aduce alti prieteni, cu care nu stiam ca ni se vor incrucisa drumurile. Pe multi ii numim prieteni de suflet, de inima. Sunt sinceri, sunt adevarati. Stiu cand nu ne este bine, stiu ce ne face fericiti.

Si uneori, unul dintre prietenii de suflet se instaleaza in inima noastra si il numim iubit. El da stralucire ochilor nostri, muzica buzelor noastre, tresariri pielii, fluturasi in stomac, etc…

De asemenea exista si prieteni pentru un timp scurt, poate o vacanta, poate o zi, poate o ora. Ei obisnuiesc sa ne aduca multe zambete pe chip, in timpul in care suntem impreuna.

Vorbind de apropiere nu putem uita prietenii care sunt departe, cei care sunt pe varful ramurilor si care, atunci cand bate vantul, apar dintre o frunza sau alta.

Timpul trece, vara se duce, toamna se apropie si pierdem unele din frunzele noastre, altele se nasc in alta vara iar altele raman de-a lungul multor anotimpuri. 

 Dar ce ce face cel mai fericiti este sa ne dam seama ca frunzele care au cazut raman aproape, alimentandu-ne radacinile cu bucurii. Sunt amintirile momentelor minunate in care drumurile ni s-au intersectat.

Iti doresc, frunza a copacului meu, pace, iubire, sanatate, noroc si prosperitate. Azi si intotdeauna….pentru simplul fapt ca fiecare persoana din viata noastra este unica. Mereu lasa putin din ea insasi si ia putin din noi. Exista si cei care vor lua mai mult, dar nu si cei care nu vor lasa nimic.

Aceasta este cea mai mare responsabilitate a vietii noastre si dovada evidenta ca sufletele nu se intalnesc din intamplare.

Si terminati cu sentimentalismele, ca va pleznesc!

(PS: Traducerea e aproximativa si adaptata. Varianta in spaniola aici.)

Copac

Vremea cadourilor

A se citi cu ton de Andreea Marin, cel de la emisiune: „E timpul sa fim mai buni, mai intelegatori, sa ne iubim aproapele, sa ne intelegem, sa ne daruim iubire, rabdare…nu-i asaaa?” Bullshit (Stefani)! E timpul sa cheltuim bani. Multi, multi bani!:)

Desi am vrea toti sa credem aiureala aia ca pentru a face un cadou nu iti trebuie o ocazie speciala, ca un cadou frumos este o vorba buna, un gand, bla, bla, stim ca nu e chiar asa. Adica, e asa, dar indirect. Pentru ca nu poti face un cadou frumos, personal, ideal, fara a avea un gand bun,  fara  intentia de a aduce bucurie persoanei careia ii daruiesti ceva. Trebuie sa recunoastem ca perioada aceasta este una in care facem mai multe cadouri decat in restul anului. A inceput nebunia cadourilor, and i’m loving it!

Cadouriiiiiiiii

Astept vremea  sarbatorilor, chiar cu mai multa placere decat in copilarie. Bine, avand in vedere ca si acum, incepand de pe la jumatea lui noiembrie, primul lucru pe care il fac dimineata este sa merg la fereastra sa vad daca a nins, inca mai sunt in copilarie :)), dar e o copilarie in care imi permit sa si fac daruri, nu doar sa le primesc. Si imi place sa fac cadouri mai mult decat sa le primesc. Stiu, suna a lauda, suna cheap, dar asa e. Am un adevarat cult al cadourilor, imi place sa le aleg, sa le gandesc, sa ma razgandesc, sa ma asigur ca este ceea ce persoana caruia vreau sa i-l daruiesc  isi doreste, are nevoie,  ca se va bucura, ca ii va face placere cu adevarat. Imi place sa le ambalez, sa le aranjez, nu prea imi plac plasutele de cadou, desi sunt practice, comode, si in ultima vreme sunt si destul de reusite. Imi place cadoul sa arate a cadou, imaginea aceea clasica, de cutie cu funda.

Cado!

Evident,  deja am inceput. Cadourile de Mos Nicolae sunt cumparate de vreo saptamana, iar aseara am petrecut cam doua ore ambalandu-le si bibilindu-le. Cadourile de Craciun sunt pe jumate cumparate, si sunt convinsa ca si dupa ce vor fi pestedincolode-cumparate, tot o sa mai gasesc ceva de luat, pana in ultima clipa…si dincolo de ea :))

Nu imi place sa fac si sa primesc cadouri impersonale, seci, lucruri luate ca sa fie luate, din obligatie, din necesitate. Evident, suntem nevoiti sa facem si astfel de daruri, oamenilor pe care nu ii cunoastem si carorara trebuie sa le daruiesti ceva general valabil, ceva ce ar place oricui. Nu este neaparat ceva banal, nu este neaparat ceva urat, dar este impersonal, si nu despre darurile astea vreau sa vorbesc.

Cadoul ideal? In opinia mea trebuie sa indeplineasca cel putin trei conditii: in el sa se regaeasca omul care il primeste, in el sa te gaseasca pe tine omul care il primeste, in el sa gaeasca o amintire frumoasa omul care il primeste. Cel putin una dintre ele, ideal: toate trei impreuna. Uneori, banala vorba “gestul conteaza”, e valabila, dar rareori, sa fim sinceri. Comunicarea ajuta (si) atunci cand vrei sa faci un cadou, nu cred ca este deplasat sau de prost gust sa intrebi ce sa daruiesti, sau sa spui ce vrei sa primesti daca esti intrebat, in familie, intre prieteni apropiati. ( Asa ca da, mailurile alea pe care vi le trimit cu subiectul cartea asta o vreaaaaaaau, sunt valabile. Chiar si atunci cand  nu pot sa ma abtin, o cumpar in aceeasi zi iar a doua zi va trimit alt mail: calmati-va, am cumparat-o deja, nu stiu ce aveti parca nu sunteti normali!!! :))). Nu  cred ca este neaparat nevoie sa fie ceva scump, nu cred ca trebuie sa fie ceva absolut deosebit. Imi amintesc cu drag, de exemplu, anul trecut de ziua mea cand Claudia m-a dus la librarie si mi-a spus: “ alege ce stii ca iti doresti sau iti place, si eu ti-o daruiesc”, sau vremurile cu Bogdan, cand ne cumparam unul altuia cate o ciocolatica cu rom, cand mai fugeam in oras de la birou. Gesturi nepremeditate, prietenesti, lucruri mici, fara valoare materiala mare, pot fi cele mai pretuite cadouri.

Sugestii de cadouri? Imi place sa daruiesc ce imi place sa primesc: carti, evident, gablonturi, parfumuri, mici obiecte personalizate de genul canilor cu “Cea mai buna sefa” (la the other job, evident – doamne da! :)) sau tricouri inscriptionate cu “I whish these where brains” :P, obiecte de decoratiuni interioare. Cred ca e oribil sa daruiesti bani, nu e doar de prost gust dar se subinteleg atat de multe lucruri din asta: ca nu cunosti bine persoana respectiva, ca nu iti pasa suficient de mult de ea incat sa iti faci timp sa ii cauti ceva, ca nu ai imaginatie, etc. Nu imi place sa daruiesc copiilor haine sau alte obiecte utile, copii trebuie sa primeasca jucarii si prostioare, in cel mai rau caz o carte potrivita cu varsta lor. La fel si “oamenii mari”, mai mult ne bucuram de vreo prostioara pe care ne-o doream si nu ne induram sa o cumparam, decat de un obiect util, rece, sec.

Mi-ar fi placut sa obisnuiasca si la noi daruirea obiectelor “hand made”, facute de cel care le daruieste pentru cel care le primeste. Mi se pare a fi cel mai personal cadou.  Cred ca o sa intiez eu obiceiul asta, ca deja mi se aduna borcanelele  transformate in sfesnice, si alte chestioare la care mesteresc:).

Si acum, fara nici o legatura, repet, fara nici o legatura cu faptul ca urmeaza Mos Nicolae (Miculash, cum ii zice la noi in sat), Craciunul SI ziua mea, deci, fara ab-so-lut nici o legatura cu aceste evenimente, iata cateva imagini cu obiectele mele preferate :P

Nici o aluzie

Voi ce cadouri faceti?

PS. Iar pentru iubitorii de cultura, care doresc sa stie si parerile altor scriitori, filosofi, genii despre cadouri, cum ar fi varu’ Razvi de exemplu, iata un link.

O Diva pe Twitter

La insistentele infinite ale unui amic, internaut fanatic, mi-am facut si eu cont pe Twitter. Habar n-am ce-i aia, dar probabil ca nu strica la casa omului. Las’ sa fie, ca nu stii cand ne foloseste…

Asa ca, intr-o seara ploioasa si plictisitoare (da, n-avem bani, deci stam in casa si Da, stiu pentru ce e buna vremea asta, dar, cu riscul de a ma repeta, nu avem bani de numarat :D), purced. Imi fac contul – nimic mai simplu. Parola e aceeasi, pe care o stiti multi dintre voi, asa ca, daca aveti nevoie, feel free to use it. Oricum, habar n-am ce sa scriu pe acolo, si pun pariu ca in maxim o saptamana m-am plictisit de el.

Lansez primul mesaj in eternitate. Ma autocitez: „doi, zece, doi, zece, proba!:)” Genial, stiu. Ma puteti cita.

Din 3 clikuri, ma trezesc prietena cu Oprah, Obama, Fred Durst si altii. Nici nu se putea o companie mai buna pentru o Diva in viata, nu? Mai imi aleg vreo 3 oameni (habar n-am cine-s aia, dar pareau cul), din lista prietenului susmentionat. Si gata, destul cu Twitter.

Azi, surpriza: pe mail, mesaje de la noul prieten, Twitter: cutare, cutare si cutare is following you on twitter. Normal, ma tenteaza sa intru din nou. La fel de normal, folowersii mei sunt niste spamuri. Daaaaaaaaar, totusi, ce naiba o fi asta?? Caut pe cineva sa ma lamureasca. Clikui in stanga, clikui in dreapta, caut si eu oameni, romani, cineva, oricine??? Nu e nimeni… Intr-un final, o gasesc pe Ada (http://thoughtsbyada.wordpress.com/), pe care o stiam de p’aici. O adaug, ca e fata faina. Mai clikui in sus, clikui in jos, fur cativa oameni din lista ei: mi-a placut de unu care scrisese ca twitterul s-a umplut de boi. Amu, cand m-am inscris eu. Clar, we must be friends.

Fred Durst a publicat ceva 2 minutes ago: „Sunday is a great day for something”. Futuma, asta-i mai genial decat mine, chiar daca genial nu are grad de comparatie. Ma mai documetez si aflu ca Twitteru’ asta e o moda printre divi si divele de pretutindeni. Cica astia de mai jos, is pe acolo:
Al Gore
Alex Albrecht
Alison Sudol
Andy Murray
Anita Cochran
Arnold Schwarzenegger
Ashton Kutcher
Barack Obama
Ben Kweller
Bishop Alan Wilson
Bjork
Bob Guiney
Borat Sagdiyev
Brea Grant
Brent Spiner
Brett Gurewitz
Britney Spears
Brooke Burke
Brooke Hogan
Cesar Millan
Chris Carrabba
Crispin Glover
Dave Matthews
David Blue
David Hewlett
David Lynch
Diablo Cody
Don Draper
Eli Manning
Elijah Wood
Emma Watson
Erykah Badu
Evan Williams
Felicia Day
Fran Drescher
Gail O’Grady
Gerard Way
Greg Grunberg
Hillary Clinton
Imogen Heap
Ingrid Michaelson
James Gunn
James Kyson Lee
Jamie Kennedy
Jamie Murray
Janina Gavankar
Jerry Rice
Jesse Jane
Jhonen Vasquez
Jimmy Fallon
Joe Biden
John Cabrera
John Cleese
John Edwards
John Hodgman
John McCain
Jona Bechtolt (Yacht)
Jonathan Coulton
Jonathan Ross
Justine Bateman
Karl Rove
Kate Hewlett
Kathy Griffin
Keiko Agena
Kerry Rhodes
Kevin Rose
Kevin Smith
Lance Armstrong
Leo Laporte
LeVar Burton
Lisa Loeb
Luke Wilson
Maxime Verhagen
MC Hammer
Michael Phelps
Michael Urie
Mikey Way
Mischa Barton
Natalie Gulbis
Olivia Munn
Patrick Wilson
Paul Brandt
Paulo Coelho
Penn Jillette
Pete Wentz
Pete Yorn
QTip
Questo of the Roots
Rachel Bilson
Richard Branson
Rivers Cuomo
Robby Gordon
Robert Llewellyn
Russell Brand
Ryan Adams
Ryan Newman
Sara Bareilles
Sarah Palin
Sebastian Bach
Shaquille O’Neal
Shaun White
Snoop Dogg
Solange Knowles
Stephen Colbert
Stephen Fry
Steve Jobs
Steve Wozniak
Summer Glau
Taylor Swift
Terra Naomi
Tina Fey
Tom Waits
Vanessa Hudgens
Walt Mossberg
Wil Wheaton
Will Ferrell
William Shatner
XZIBIT

Citesc pe wikipedia, „sursa de incredere”:

Twitter (pronunţat aproximativ tu’i-tă, s-ar traduce din limba engleză prin ciripit, ciripitor) este un sit web fondat în 2006 care permite utilizatorilor scrierea şi transmiterea de mesaje de câte maxim 140 caractere. Face parte din fenomenul recent numit Web 2.0, necesitând activarea JavaScript în browser[2]. Este uneori descris ca fiind „SMS-ul Internetului”.[3]

Nu este clar care este numărul utilizatorilor, deoarece firma nu-l face public, dar se crede că în 2008 au fost circa 4-5 milioane, iar la mijlocul lui 2009 circa 20-25 milioane. [4].

 

I feel so special, one in 25 milions :D

Avem un amic olandez, care isi scrie pe Facebook gandurile si activitatile zilnice, cam tot la cateva ore. Mereu facem mishto de el, mesajul fiind in final acelasi: get a life! Presupun ca si el (si multi altii) crede despre noi ca suntem niste primitivi, neadaptati la viata 2.0 de azi…
Eu nu judec…da de aia tot pot sa fac mishto :P

Ma mai uit ce scriu unii, ce scriu altii, sa ma inspir, sa vad ce as putea scrie si eu. Cam toata lumea isi scrie ultimele evenimente din viata, ganduri scurte (vezi, de aia imi place mie blogul, ca eu am numai ganduri lungi si foarte lungi. Proaste, da’ lungi), cam ce li se intampla prin viata, sau ce le trece prin cap. Apai, „highliturile” weekendului meu ar fi ca mi-am luat un sutien sexos, de care is foarte incantata si am trecut din nou, de la mov aubergine, la rosu turbulent, la par. Who cares??? Probabil ii pasa celui care a scris: „ce duminica frumoasa” – 7 hours ago.

Acu, m-as fi lansat intr-o dizertatie despre viata reala versus viata virtuala, cat de mult timp ne ocupa netul, cat de multa nevoie avem de el, cat este de normal sa il folosim si in ce limite, etc, etc. Nu cred ca e cazul.

PS:  (doar cand mi-am corectat articolul am observat ca am scris peste tot Tweeter in loc de Twitter. I rest my case.)

UPDATE: sunt prietena cu Ricky Martin, Paulo Coelho si…Dalai Lama.

Bunica Maria

Nu suntem rude de sange. Suntem rude de suflet.
Bunica Maria a aparut in viata mea pe cand aveam vreo 10 ani si ma indreptam cu pasi repezi spre iesirea din copilarie. Si totusi, ea a fost adevarata bunica a copilariei mele. Bunica cu sfaturi, bunica cu povesti, bunica cu bucurii si ingrijorari. In perioada in care unul dintre bunicii mei „adevarati” nici nu stia cum ma cheama, Bunica Maria tinea post negru pentru ca eu sa reusesc la examene.
Bunica Maria vine dintr-un loc de basm, in loc aflat atat de adanc in sufletul meu, incat se confunda cu acesta. Nu putea fi de altundeva. Bunica Maria nu poate fi imaginata intr-un alt decor decat inconjurata de brazi, in fanul plin cu margarete, pe malul raului… Bunica Maria mi-a spus toate povestile muntilor din jur, povesti despre vecinii de pe dealurile apropiate, cu calitatile si defectele lor, povestile despre lumea nevazuta a muntelui, despre „Puca Nevoii” care fura laptele vacilor, despre ulii care ataca gainile, despre cum se coseste fanul doar dupa Sf. Ilie, unde se gasesc fragute sau zmeura, despre plantele „celea bune si celea rele” si cum se folosesc ele. Ea mi-a vindecat miraculos o batatura uriasa, insangerata, provocata de niste bocanci noi si un drum lung pe Garda Seaca, cu o singura frunza de patlagina. De la ea am invatat „sa nu bati niciodata cainele, ca el te apara. Nici vaca sa n-o bati, ca iti da lapte, chiar daca ii indaraptnica. Matza poti sa o bati, da numa daca fura.”
Bunica Maria este cea care venea mereu cu „ceva” ascuns in sort: o cana cu fragute, niste placinte cu branza coapte pe lespede, o mana de fan proaspat cosit sa-mi miroasa frumos in camera unde dorm, un fir de busuioc sfintit, sa ma protejeze.
Bunica Maria nu stia sa scrie si sa citeasca. Era ingrijorata cand ma vedea mereu cu cate-o carte in mana „sa nu ma stric de cap”. Cand am intrat la facultate m-a intrebat: „a cata clasa ii asta?” „A 13-a, Bunica.” „Si cate mai faci?” „Pai vre 16, Bunica”. A clatinat dezaprobator din cap. Prea multa scoala nu e buna. Dar desi nu era de acord, in fiecare sesiune tinea post si se ruga pentru reusita mea la examene.
Bunica Maria nu a facut scoala. Ea a muncit. Munca grea, de barbati, la padure si la mina. A taiat lemne si le-a tarat pana la gater, cot la cot cu sotul ei, padurar. A lucrat in mina de uraniu, si a impins vagoane pline cu steril. Din cauza efortului a pierdut cateva sarcini. Ma fascina cum povestea despre tanti Iulia, fiica ei, care avea pe atunci peste 60 de ani. O vedeam pe Iulia – „baba” din ochii mei – copilul din mintea bunicii. Vorbind despre pruncii lepadati, pleca privirea. „Si ultima, tot fetita era… Asa a vrut Domnul. Iacata, or ramas astialalti”, zice si isi freaca mainile aspre, vanoase. Tristetea aceea, profunda, dar cu atat mai dureroasa prin resemnarea ei, nu am mai intalnit-o niciodata.
Bunica Maria, la peste 80 de ani, mergea in fiecare duminica in sat la biserica, 3 km pe jos dus, 3 intors. La iesirea de la biserica mergea la birt, sa bea o bere, sa afle noutatile: cine a murit, cine s-a nascut, cine s-a casatorit, cat mai e kilul de grau, daca popa din sat tot betivan e sau daca Rafila si-a facut ochelari sau nu. Cele mai importante lucruri din viata, adica. Ii placeau berea si vinul, painea calda si zama de shalata. Carnea nu e buna, ca si cartile, iti fac rau, te strica de stomah si de cap.
Cand am cunoscut-o era o mana de femeie, imi ajungea pana la umar, cu spinarea indoita si doi ochi verzi. Verzi ca frunza, verzi ca bradul, verzi ca tineretea. Plini de viata, la fel ca ea. Ochii ei radeau mereu, de parca ar fi avut mereu soare in ochi. Mai putin cand plecam, si stia ca nu ma mai vede pana anul viitor. Atunci ochii ei se tulburau, lacrimau putin, iar ea se ruga. Sa ajung cu bine la oras, sa ma intorc cu bine la ea, sa ma mai vada si la anu’. Statea in drum, cu Titi langa picioare, pana ne pierdea din vedere. Eu, din masina, ma uitam pe geam, in urma, pana dispareau dupa prima curba.
Bunica Maria s-a nascut in 29 februarie. „Om insemnat”, se zice. Ea radea: „ce am facut io in viata? M-am maritat, am muncit, am facut niste copii. Cu sotul meu m-am inteles bine, nu ma batea si am tras impreuna. Casa asta (arata spre casa de pe deal), cu el am facut-o. Pentru copii. Eu….ce duc cu mine? Aiasta-i mai principal, ce ramane.” Nu stiam atunci, pe bancuta de pe malul raului, cu catelul Titi incurcandu-se printre picioarele noastre, ca primesc cele mai valoroase lectii de viata. Cand am mai crescut, am realizat ce comoara incredibila de informatii, de viata, de ganduri, de experiente, de bunatate si credinta este Bunica Maria. Mi-am propus ca intr-un concediu sa adun toate aceste informatii de la ea si sa scriu o carte. Vedeam si titlul, simplu: Bunica Maria. Vedeam si coperta. Mainile ei: incrucisate in poala, fotografiate de aproape, vazandu-se si crapaturile innegrite si venele pronuntate. Niciodata nu a fost timp pentru acest proiect, mereu viata se umplea cu alte activitati, alte necesitati, alte atractii. O sa regret mereu asta.
Acum trei ani Bunica Maria s-a mutat din casa de pe deal in cimitirul de pe deal. O vizitez in fiecare an, cel putin odata. Mereu gasesc greu mormantul, o cruce simpla, pierduta printre monumente de marmura si gradini de flori, undeva pe langa bisericuta veche. Trebuie sa treci peste multe alte morminte, mai noi si mai vechi, sa trezesti soparle adormite care alearga inspaimantate, sa te strecori prin plante pana la brau. Ma bucur ca e asa…o simt in siguranta, protejata, departe de lume. De la mormantul ei se vede Varful Curcubata si imi amintesc cum ma invatase ca atunci cand vin nori de pe Curcubata ploua intotdeauna. Nu s-a inselat niciodata. Pe mormantul ei creste cimbrisor. Ma invatase cand sa il culeg si pentru ce e bun. La capul ei e crucea iar ea e cu Dumnezeu, despre care m-a invatat ca e bun si ca o sa ma ajute intotdeauna.
Dar nu m-a invatat niciodata cum sa fac sa imi treaca dorul de ea.

Home alone…

 

Din ciclul:

Si Divele fac curatenie

Si Divele gandesc

Viata e un frigider, ti-o tine proaspata si rece.

Sambata dimineata. Ma trezesc. E ceva ciudat. In primul rand e mult prea multa lumina. Ma uit la ceas. Noua. (Nu 6???) In al doilea rand e mult prea multa liniste. Ma uit in jur. Singura. Decorul atat de familiar imi pare intr-un mod ciudat strain, ca si cum ar fi distorsionat, intr-o lume paralela, ca si cum mici modificari, subtile, sesizabile doar la nivel inconstient ar fi fost facute. Pasa SF nu ma tine mult. Realizez ca sunt, pentru prima data in muuuult timp: (si) acasa, (si) intr-o sambata dimineata, (si) fara oameni in jur. Nevoita sa raman, presata de chestiuni organizatorico-gospodaresti ce nu mai puteau fi amanate, trebuind sa golesc o anexa a casei, devenita in timp depozit pentru toate acele obiecte de care nu avem nevoie, dar nu ne induram sa ne despartim, astfel incat luni sa fie libera pentru mesterii ce o vor renova. E o munca respingatoare, anticipez cu oroare momentul in care voi incepe, si fireste, il aman cat mai mult. Laptopul e chiar langa mine, tentant…”doar imi verific mailurile, si  apoi ma apuc de treaba”, ma gandesc. Dar resist eroic tentatiei. Mandra de mine, pornesc televizorul, caut un program de muzica. Evident, nu imi place nimic, butonez, ma simt din nou tentata de tot felul de prostii, programe pe care nici nu stiam ca le am…il las unde se nimereste, si pornesc spre bucatarie. Din nou, ma incearca sentimentul acela ciudat de familiaritate si instrainare in acelasi timp… nimeresc dulapul cu cutia de cafea din a treia incercare, ca intr-o casa straina. Trantesc cutia, enervata pe mine insami: “ce dracu, trezeste-te odata si termina cu kafkanismele de trei lei, de dimineata!” Ma uit in jur, si incep sa imi spun, in gand: esti acasa, sunt lucurile tale, mobila pe care ti-ai desenat-o singura, canile, cartile… Ma simt stupid, daca nu ar fi fost vorba de mine as fi ironizat faza pana la infinit. Renunt si la cafea,  imi spun ca daca ma apuc de treaba o sa incetez si cu tampeniile. Realizez ca nu pot sa incep organizarea anexei pana nu fac putina ordine in casa. Nu ca as fi vreo persoana foarte ordonata, cine imi vede biroul sau poseta, (unde poti gasi orice, de la obiecte strict necesare, gen: oja, gloss, servetele sau topor,  pana la Atlantida sau cadavrul mumificat al strabunicii…) stie asta, dar parca sunt toate prea haotice. Am avut dreptate, ma simt mult mai bine vazand fiecare lucru la locul lui. Simt ca mi-e foame, incep sa cotrobai prin frigider. Gasesc lucruri de care nici nu mai stiam ca sunt acolo: doua borcane cu zacusca de la mama pe care I le promisesem lui Cosmin si de care am uitat, cateva sticlute cu tot felul de sosuri iuti si ciudate care ma fac sa ma gandesc de cat timp nu am mai gatit….cand mi-a disparut oare placerea asta?, mustar, de doua feluri, o caserola cu oua a caror provenienta sau vechime imi sunt complet necunoscute…habar n-am cum au ajuns acolo (poate Tanti…trebuie sa o intreb), un borcan cu miere, aaa, de la Badea, de asta stiu!! , un borcan cu gem fara zahar de la o tentativa de dieta. Cu alte cuvinte, nimic comestibil. Incerc sa imi amintesc cand a fost ultima data cand am mancat acasa….da, stiu, saptamana trecuta niste mancare trimisa de mama, dar cand am gatit ultima data….habar n-am. Imi amintesc de o punga de pufuleti ramasa de ieri in poseta (v-am spus eu ca gasesti de toate acolo???), si ii rontai, filosofand. Imi amintesc cum ii spusesem recent unei vechi cunostinte, intalnita dupa mult timp, ca pe acasa ajung doar ca la hotel, razand in felul acela, ca si cum ai spune ceva putin laudaros si exagerat, dar in gluma. Neavand raspuns la clasicele intrebari (pe care le aude orice femeie dupa o anumita varsta, intalnind persoane pe care nu le-a vazut demult): te-ai maritat, ai copii, etc? evident ca ii povestisem despre viata profesionala si maretele realizari, despre cat de ocupata sunt si cat de rar ajung acasa… Acum imi dau seama ca nu exagerasem cu nimic. Acasa, subliniez: acasa, devenise un loc familiar de strain, in care activitatile au aceleasi coordinate: dus, alte treburi prin baie si somn. In plus fata de asta, serveste ca dressing si depozit pentru diversele cumparaturi, pentru ca nu pot numi “bucatarie” un loc complet utilat si neutilizat, sau “biblioteca” niste rafturi cu carti pe ele, pe care arunc fara placerea de a le aranja, noile achizitii, sau din care aleg, pe fuga, companie scrisa pentru deplasari si weekenduri. Simt ca-mi da tarcoale o semidepresie. Ca sa puna paie pe foc, ma suna si Claudia….erau la Ghioroc, la baie, iesire la care eu am renuntat pentru a trudi, ca o Cenusareasa….in timp ce vorbea cu mine imi spune ca Flavia stoarce peste ea  apa rece din sutien, dupa ce jucase volei cu Razvan. Inchid telefonul…oftand. Vorbind cu ea imi amintesc: Cosmin e in Padis acum. Scap printre dinti cateva cuvinte, cu obida, birjareste. Pentru ca, pana si Divele injura. Profit de valul de energie adus de enervare si pornesc aspiratorul, incercand, daca tot am inceput, sa duc treaba pana la capat. In dreptul oglinzii nu ma abtin, si fac cateva miscari de-ale lui Freddy, fredonand “I want to breack free”, desi nu’s deloc vesela… trec la spalatul gresiei din bucatarie, “felicitandu-ma” pentru casa cu incaperile mari, pe care mi le dorisem. Munca asta fizica nu imi face bine: nesolicitand ea insasi un efort intelectual prea mare, ma determina sa gandesc mai mult. In general munca mea imi mentine mintea destul de ocupata, cu taskurile pe care le am, in sine, fara sa permita divagatii prea multe. Nu ca nu ar implica si o parte fizica, de exemplu faimoasele raiduri de control impreuna cu baietii mei de la paza, 0000-licence to search,  sau, deschid paranteza, faza pentru cunoscatori:  scotocitul prin containere impreuna cu bunul meu prieten, head of security, Mr. L, paranteza in paranteza: “Stimate D-le L, cu respect permiteti-mi sa va transmit cele mai sincere salutari, de aici din blogul meu, ca sa aveti reprezentarea :D” inchid paranteza din paranteza, cu Hani si cu Nelu. Nu mai stiu unde trebuie sa inchid paranteza initiala, asa ca o inchid aici. Deci, acu’ gandesc, ca nu am incotro. Imi dau seama ca discutia avuta cu Bogdan aici (am vrut sa inserez link dar nu merge), nu este total corecta. E adevarat, in perioada de la firma cealalta exista doar munca, doar stresul, doar alergatura, casa era si pe atunci doar un hotel, dar nu exista timpul sau dispozitia necesara pentru a realiza sau analiza asta. Acum, orele imi sunt la fel de pline, dar munca, delegatiile ocazionale,  ocupa partial acest timp, lasand loc pentru raiduri de cumparaturi (eu tot nu mi-am gasit sutien, Clau, btw), iesiri serile, plimbari cu masina, intalniri de recuperare cu vechi colegi si prieteni,  weekenduri in locatii diverse,  intalniri cu tipi bagati pe gat de prietene bineintentionate, gratare, piscina sau furat de piersiciJ la Cosmin, lecturi in livada sau pe deal, scris recenzii intr-un mod foarte cool (da, e ironie la adresa mea, again) cu laptopul pe bancuta de langa stupii lui Mircea, movie night-urile la Romina…..si lista ar putea continua, on and on, and on, and on….toate acestea insemnand  ocazii in care nu ajung pe-acasa. Numind “acasa” si alte locuri, (A, S), ajung sa instrainez notiunea “acasa” de sensul sau intim, de camin, refugiu, loc al sentimentelor, amintirilor, copilariei si vietii, devenind doar o cladire, un adapost – e adevarat, dar necesar fizic si atat. Ma gandesc la anii de cand refuz sa-mi aduc un catel (pe care ii iubesc mult), stiind ca nu am timp sa am grija de el. E bine ca instrainarea asta se datoreaza unor lucruri placute, dar…cat de bine e daca te duce pana in faza de a-ti simti straina propria casa? Se spune: „home is where your heart is”. Probabil inima mea e impartita in atatea locuri incat nu mai are „acasa”. Imi place viata mea….nu 100%, probabil niciodata nu o sa imi placa in totalitate, in plus cred ca e indicat sa iti lasi loc pentru a dori mai mult, a astepta mai mult… Dar nu pot sa ma abtin sa nu ma gandesc, ca este exact ca frigiderul meu: plin de lucruri care se folosesc ca si completare, imbunatatire, condimentare, inutile in sine, si fara nimic pe langa ele care sa le determine utilitatea.

Filosofie la coada maturii…