Dear Diary

Dupa cum se vede si din rarele aparitii pe aici (nu ma mai certa, Rene;) ) ma lupt cu o mare, maaare, maaaaaaaaaaaaaare lipsa de inspiratie. Subiectele care de obicei ma entuziasmau in trecut imi par acum lipsite de orice interes. Recunosc, postarea pozelor pe Facebook a cam ucis farmecul povestilor de pe drum. Adica, de ce sa iti explic pozele, nu le pricepi singur? Iar povestile adiacente imi par toate din categoria “you had to be there”. La fel si parerile mele despre diferite carti. Citeste singur si fa-ti o parere. Oricum multora dintre cei care ajung pe blogul meu cautand diverse chestiuni de genul: “fete singure din sighet”, “pizde din sighet”, “cisme de guma”, “compunere descrierea literala a poezie libelule”, samd, nu le-ar strica sa mai citeasca si o carte din cand in cand. Desiiiiii, daca stau bine si ma gandesc, o sa am chef, probabil,  sa scriu despre supercartile pe care le-am primit de ziua mea si pe care le tot aman pentru a prelungi placerea de a le citi. (Asta a fost pauza de laudat).

Bun, sa revenim. Cu toata lipsa de inspiratie, cheful de a scrie nu imi lipseste, deci sunt in cea mai oribila faza. Si nu e doar cheful de a scrie. In tinerete imi placea mult sa pictez, sa desenez. Nu plecam in vacante fara blocul de desen si cutia de acuarele, oricat de incomod mi-ar fi fost. Nu o data mi-am luat cate una dupa ceafa (figurat), dearece, in varf de munte fiind, in timp ce lumea facea corturile, cara lemne sau desfacea conserve eu ma insiram cu foile, culorile, pensulele si pensulitele. Ulterior, cu varsta, comoditatea a invins si, in mintea mea fiind un proces cu rezultat similar, pictura a fost inlocuita cu fotografia. Acum, de ceva vreme, am dorinta asta de a scrie, de a desena, de a crea. Si nu pot. Sau pot, dar foarte greu…ceea ce e ciudat pentru mine. In clipele de mare avant creativ scriam un articol, oricat de elaborat, in maxim 15 minute. Comoda fiind, scriam doar in momentele de maxim avant creativ. Nu-mi place sa fac nimic chinuit, nimic pentru ca “trebuie”. Dar presiunea de a le face….ma apasa. Asa ca am inceput sa imi caut tot felul de surse de inspiratie, ceva care sa ma deblocheze.

Dintotdeauna am colectionat agendele din diverse locuri pe unde am lucrat, primite de la clienti, furnizori, colaboratori. Le tin, intr-un teanc frumos in biblioteca, teanc din ce in ce mai mare. Goale toate. Nescrise. Si ca si cum nu ar fi suficiente cele primite, daca vad vreuna frumoasa, nu rezist sa nu o cumpar. Evident, am descoperit celebrele Moleskine. Nu am niciuna….pentru ca nu am putut sa ma hotarasc pe care sa o aleg. In schimb, intr-un mic magazin de pe aeroportul din Munchen, nu am rezistat si mi-am cumparat un Paperblank Embellished Manuscripts, cu Frida Khalo. Am ezitat mult intre cel cu Frida si cel cu DaVinci, pana am ales-o pe Frida. E asa de frumoasa incat nu am curaj sa scriu in ea (in agenda, nu in Frida). Ca si cum gandurile si ideile mele nu ar fi good enough pentru un asa jurnal frumos. Stupid, nu-i asa? In decembrie, tot in Germania, mi-am cumparat un caiet cu spirala, cu coperte simple, negre si cu foi foarte groase, numai bune pentru desenat. Aceasta a fost combinatia perfecta intre “nici prea naspa incat sa nu iti vina sa il folosesti” si “nici prea fancy incat sa nu ai curaj sa scrii in el ca sa nu il strici”. De cateva zile mazgalesc in el, diverse lucruri ce imi trec prin cap, lucruri care imi plac, amintiri, citate, etc. Dupa primele pagini, de proba, ezitante, parca incomplete, cuprinzand mai mult liste cu lucruri dragi, continutul incepe sa se contureze tot mai frumos. Am dedicat o pagina Istanbulului si ma gandeam ca daca as fi avut caietul la mine cand eram acolo, l-as fi putut umple cu fiecare zi, cu fiecare pas… Nu-i nimic, o sa il duc cu mine la Venetia. Dar sunt convinsa ca acolo fiind, o sa fiu atat de prinsa cu vizitatul, exploratul, alergatul incat nu o sa mai am timp si chef pentru scris/desenat. Mereu fac asa. Poate totusi….varsta…ma va ajuta. Pana la plecarea la Venetia, caut idei. Pe internet, evident. Am descoperit sute de pagini cu Moeskine drawings, Moleskine sketches, Moleskine ideas, un grup cu 13.000 de membri in Flikr, numit Moleskinerie, zeci de pagini in care lumea povesteste cum Paperblankurile ii inspira si ii determina sa scrie.

Nu ma atrage ideea de jurnal, in sensul sau clasic. Rutina zilnica nu ma stimuleaza sa scriu, nici marea parte a povestilor personale nu mi se par demne de a fi consemnate, chestiunile intime prefer sa le pastrez intime fara a lasa posibilitatea de a ajunga la cunostinta cuiva, vreodata. Asa ca varianta asta pica. Ramane foarte atractiva si mai ales foarte foarte stimulanta pentru mine ideea de colaj. Colaje de idei, colaje de ganduri, mici amintiri, obiecte, locuri, citate, imagini. Works for me nu doar din punctul de vedere al conciziei exprimarii, a satisfacerii nevoii primare de a crea ceva nu foarte elaborat, care nu necesita mare efort, ci si a tratarii bolii colectionarului de care va mai povesteam.

In ce priveste alegerea dintre Moleskine si Paperblank, e usor: amandoua. Moleskine imi da impresia de cool, de detasare…oarecum, desi este un lucru atat de personal, totusi aceasta raceala, modestia copertelor te atrage si te face sa ti-l personalizezi. Paperblankurile sunt mult mai bogate, impodobite, unele poate chiar prea impodobite, dar cel putin pentru mine, sunt mult mai benefice pentru inspiratie. Simplitatea Moleskine-ului ma inhiba, in timp ce bogatia de modele, culori, citate, handwriting-ul de pe Papeblank imi stimuleaza imaginatia, imi poarta gandul prin divesre locuri, timpuri, povesti.

Deocamdata ma multumesc cu caietelul meu negru, “de proba”, care imi devine din ce in ce mai drag. Printre miile de poze legate de Moleskine si Paperblank pe care le-am vazut in ultimele zile, am vazut si poze ale unor colectii impresionante de diverse notebookuri, continand idei, nimicuri, bucurii, jurnale de calatorie, retete, jurnale pur si simplu, etc. Candva, micul meu caietel va mandrul purtator al denumirii de “primul” din aceasta colectie. Realizez acum ca boala aceasta a colectionarului care ma chinuie de-o viata si care este incurabila ma va face sa adaug multe Paperblankuri la colectie. Ia uitati-va cat sunt de frumoase.

Intre timp, Paperblankul meu cu Frida asteapta ideile geniale care ar merita sa fie scrise in el… Si eu le astept.

Nicolas Bouvier – L’usage du monde. Jurnalul unei calatorii

O calatorie nu are nevoie de motive. Si dovedeste, in scurt timp, ca-si este siesi suficienta. N.B.

Primul capitol se numeste: Un miros de pepene verde. Recunosc, sunt “slaba”, m-a cucerit de la primul titlu. Mi-a placut enorm, una din cele mai faine carti citite in ultima vreme. Am citit despre jurnal ca a fost scris mult mai tarziu, ca “decantarea impresiilor acumulate a durat ani de zile, autorul a redactat numeroase versiuni, cizeland pana la perfectiune fiecare fraza”. Nu simti asta. Nu ca frazele nu ar fi perfect cizelate, ci pentru ca simti ca traiesti in real time, alaturi de protagonisti, toate intamplarile lor.

Nicolas si Thierry pleaca din Belgrad spre Afganistan, cu un Fiat Topolino, el insusi personaj in roman. Un an si jumatate petrecut de cei doi printre peisaje inedite, personaje credibile si fascinante, intamplari, totul te captiveaza. In fiecare fraza simti fierbinteala desertului, racoarea noptii, nisipul sub talpi. Cand lor le e frig, iti e frig, cand le e foame iti e foame, cand imping masina defecta, simti efortul lor. Gasesc cu greu cuvinte sa spun cat de mult mi-a placut aceasta carte. Imi amineste de una din cartile mele preferate ever: Navigand singur in jurul lumii, de Joshua Slocum. Desi Slocum calatorea pe mare iar Nicolas prin desert, simti aceeasi stofa de om, aventurierul prin excelenta, calatorul cu drumul in sange. Personaje de care cu bucurie iti amintesti ca sunt oameni reali, nu rod al fictiunii, oameni de care te indragostesti iremediabil. Nu vreau sa povestesc cartea, si nici nu are rost sa fie povestita. Trebuie traita. Iata cateva motive:

“Cand am aparut in pragul usii, muzica s-a oprit brusc. Lasand jos intrumentele, ne priveau tinta, uluiti si neincrezatori. Eram nou-veniti in aceste locuri unde nu se intampla nimic; trebuia sa aratam ca veniseram cu ganduri bune. Ne-am asezat la masa lor avamd grija sa apara si alte sticle cu vin, peste afumat, tigari. Cand soldatul a disparut cu femeia s-au simtit iarasi in largul lor, pricepand ca eram ca si ei, oameni ai drumului, si au inceput sa goleasca farfuriile cu maniere foarte delicate. Intre timp, discutam; noi ii vorbeam in frantuzeste lui Mileta care vorbea sarbeste cu patronul care le traducea in ungureste tiganilor, apoi o luam in sens invers. Atmosfera devenise iar cordiala.”

“In zilele de sarbatoare, sicrierul isi expune marfa in strada, la fel ca florareasa ori placintarul. Marfa pentru toate buzunarele si pentru toate varstele. Expozitia lui este putin macabre, dar culorile sunt cele mai frumoase din oras. Uneori, o taranca imbracata in negru se opreste in fatal or, se targuieste energic, apoi se indeparteaza cu un pas hotarat, ducand un mic sicriu sub brat. Asta nu socheaza pe nimeni, pentru ca aici viata si moartea se infrunta in fiecare zi ca doua tate, fara sa intervina nimeni pentru a potoli cearta. Acest gen de politeturi nu se practica in tarile aspre, care vor sa recupereze timpul pierdut. Aici, cand un chip nu surade inseamna ca motaie ori se incrunta. Clipele neocupate de oboseala sau de griji sunt imediat umplute cu bucurie, ca o petarda care trebuie sa se auda pana departe.”

“Ne-am pomenit singuri sub miliardele de stele, in fata desertului belucian. Eram la capatul puterilor. Era sfarsitul noptii. Uram Iranul aproape in aceeasi masura in care, in alte circumstante, l-am fi putut iubi. Iranul, un batran bolnav care a creat atata, a iubit atata, a pacatuit atata prin trufie, a urzit atatea intrigi, a suferit atata. Patrician batran cu maini ca fildesul, cand raspandind o vraja care fascineaza, in clipele lui de luciditate, cand acceptandu-si moartea, in letargia amintirilor care se sterg, cazut azi in puterea unor creditori mai robusti si mai putin rafinati decat el.”

“In ziua aceea, am crezut ca detin ceva, un adevar care-mi va schimba viata. Insa nimic de aceasta natura nu e dobandit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apa si pentru o vreme ne imprumuta aparenta ei. Apoi se retrage si ne lasa in fata vidului pe care-l purtam in noi, in fata acestui soi de incapacitate capitala a sufletului pe care trebuie sa invatam s-o suportam, s-o infruntam si care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur.”