Cum fu in concediu, before fastastic – prima parte

Noa, ne intoarsaram. (A se remarca inceputul cu „noa”, care in context e un fel de „deci” ardelenesc, ‘telectual adica, in combinatie cu formularea olteneasca….bine, Clau, tac!)

Precizare antepovestire: acesta este punctul MEU de vedere, neimpartasit in totalitate de tot grupul, dar este blogul meu si scriu ce vrea eu, na! O sa notez undeva pe la sfarsit, cu litere mici, si parerile celorlati-to be polliticay correct :)

1. Orasul de „resedinta”
Am fost si noi ca tot romanu’ (inclusiv toti bloggeri de pe aci ale caror impresii din concediu le-am citit in ultimele doua zile) la Paralia Katerini. In Grecia (explicatie pentru badea Traian un nene de 98 de ani, vecin de la Arieseni, de pe Iarba Rea mai exact, care nu a vazut televizor in viata lui si are curent electric bagat cu forta de stranepoti in urma cu 1 an). Ideea e ca daca esti roman si nu ai fost la Paralia, ori esti nea Traian, ori esti mort deja, ori o sa mergi. Acolo, ii vei cunoaste pe ceilalti romani. Relativ vii, if life means shopping. In primul rand nu te simti deloc „in strainatate”. M-am simtit mai „in strainatate” in niste orasele din judetul Covasna, decat in Grecia. In al doilea rand Paralia e de tot rahatul, asta ca sa ma exprim delicat, fiind o mare doamna. Nici nu stiu cu ce sa incep: cu toate casele care se vedeau ca sunt impulecate pe graba si transformate in hoteluri, cu magazinele pline de chichiosenii si chinezarii pana la infinit, cu plaja lata de 2 metri in care eu, mare doamna fiind, abia incapeam cu prosopul si o saltea, cu biserica din centru transformata in semimagazin si ea, etc, etc….
De cand am intrat in Grecia, trecand peste cele cateva stanci pe care cresteau leandrii si luleaua turcului ca buruienile, pe marginea drumului, si cu vederea marii pe ici pe colo, printre doua delusoare, am vazut doar campuri infinite, uscate si galbui. Primele doua zile am tot intrebat pe toata lumea: unde e Grecia aia din poze??? aia, cu case albe si acoperisuri albastre, etc?? Campuri de cucuruz vedem si noi la Nadab toata ziua. No, Grecia aia e in alta parte, cam prin sud se pare…. Bine, nu zic ca nu e vina mea, trebuia sa ma interesez inainte. Daca stiam, io nu mergeam, va zic sincer. Asta a fost cam prima impresie despre Paralia. Ulterior mi-am schimbat-o putin, in sensul ca nu am mai fost asa dura in a o critica, dar nici nu m-as mai duce acolo a doua oara. In ultimele zile, satula de plaja si de nefacut nimic (io prefer vacantele mai active), am pornit singura, sa vizitez orasul. Cand spun orasul, asta inseamna TOT orasul. Intr-un capat se termina in camp, intr-un capat se termina in port. Ei bine, din camp in port, l-am strabatut, straduta cu straduta. De doua ori. Singura. Ocazie cu care am descoperit si cateva casute dragute, nehotelizate, o plaja pustie plina de scoici splendide, portul si pescarii, dar ei intra intr-un capitol special, viitor, numit Prieteni.

2. Ospitalitate greceasca :)
Inca din prima seara luam contact cu faimoasa ospitalitate greceasca. Mergem la supermarket sa ne luam si noi apa plata cu lamaie, pentru tot grupul de manechinuite, plus neste fructe, etc… Pe drum spre ‘casa’ eu si Romi, lovite de foame (adica na, avand starea noastra naturala), ne oprim la restaurantul din coltul strazii unde locuiam, sa mancam ceva. Fetele s-au dus la hotel sa lase bagajele, si s-au intors la noi. Intre timp comandam de la un chelner grec foarte dragut, cate un gyros, un suc Romi, si o bere eu. Apropo! Paranteza foarte serioasa, fara mishto: berea greceasca „Mithos” – foarte buna. Pe bune. Ne-a recomandat-o copilu’ asta de la restaurant, si a nimerit-o. Eu, bautoare de votka si tequila in general, nu cred ca am baut in ultimii 2 ani in total, atata bere cata am baut in Grecia astea 2 saptamani. Zilnic aproape. Paranteza inchisa. Asea….In timp ce asteptam comanda, se intorc fetele, cu cate o nectarina in mana, se aseaza la masa cu noi si povestim, glumim, etc. Vine o tanti mai in varsta (patroana restaurantului, se pare) si ne tranteste 3 gyrosi? gyrosuri?…? pe masa. Ii explic frumos, intr-o engleza asezonata cu gesturi, ca am comandat doar doi/doua gyrosi/uri. Il ia pe unu’ nervoasa si neincrezatoare si se duce si urla la baiatul care ne-a luat comanda. Asta ii arata ceva hartie, probabil fila aia pe care isi notase comanda, ea vede ca ea a gresit, se intoarce nervoasa la noi si INCEPE SA DEA CU PUMNII IN MASA! strigand la fete: you tourists!!! (a zis „turistelor”, pe un ton pe care ar fi zis: pedofililor, sau ceva de genul-ca si cand sa fii turist ar fi cea mai mare crima si cel mai scarbos lucru ever. Inutil sa precizez ca tot restul concediului ne-am adresat unii altora cu „you tourist”, plus alte cateva expresii consacrate pe care o sa le povestesc ulerior). Doamna continua sa urle: this is a place to eat!! You come here to eat fruits???!!! (pe sistemul: what kind of sick person are you???) Fetele au ramas paralizate. Eu imi ascundeam rasul, in primul rand protejata de comanda facuta si de gyrosul din care muscam, in al doilea rand stiam ca pot sa o iau pe baba la niste figuri de kickbox daca e cazul, pt ca am vazut Kickboxer de vreo 7 ori – banc pt cunoscatori). Pleaca, si se intoarce mergand spre alta masa, ocazie cu care o impinge pe Flavia cu scaun cu tot. Atat i-a trebuit Flaviei: incepe sa strige si ea la baba: how can you do this??? How can you treat us like this? We come here, we bring you money, we talk nice to you, and you: – aici incepe Flavia mea sa dea cu pumnii in masa behaind ceva nedeslusit. Baba, turbata: you tourists!! you relax, bitches!!!-mimand cum stau fetele tolanite pe scaune. Moment in care Flavia o bate prieteneste pe mana si ii spune calm: you need more sex! Baba pleaca, fara replica. Chem baiatul sa ii cer nota si ii zic: we want to pay you, not her. Is she (fac semn cu o mana in dreptul tamplelor)?? El rade: yes! Ii dam banii, vine si ne aduce restul si zice: I’m sorry. Nu draga, ii zic, we are sorry for you, that you have to work for her. Rade. Ori nu a inteles ce am zis, ori e deja calit. Oricum, eram nevoite sa trecem zilnic pe acolo, fiindu-ne atat in drumul spre plaja cat si spre magazine, etc…iar el ne zambea si ne saluta zilnic. Am botezat restaurantul „You tourist” si am planuit ca in ultima noastra zi acolo, sa merg (eu, evident) cu o juma de lubenita de 8 kile, sa ma asez la o masa, si sa musc din lubenita, de preferinta cu coaja cu tot, pana vine baba sa imi reproseze ca mananc fructe, moment in care sa ii raspund cu o mitraliera de samburi. Nu am mai facut-o…

3. Mancarea si beiutura
Ulterior ne-am gasit o taverna la care am mancat cel mai des, unde aveau un chelner roman, Cata, pe care l-am hamalit pana la infinit: Cata adu-ne aia, Cata fa-ne ailalta, Cata ce inseamna aia, Cata ce anume e aia, Cata fa-ne niste poze, etc, etc. Cred ca e in concediu acum, saracu’. Intr-o singura zi am reusit (desi am incercat de mai multe ori, dar era sau inchis, sau mult prea aglomerat) sa mancam la Anna – taverna recomandata de Eugen (n.m. – Manea, il gasiti in blogroll, merita citit), si a meritat. Intr-adevar mancarea excelenta, servirea ireprosabila, chelnerul superb, etc, etc. Doar ca nu am cunoscut-o si pe Anna :(
Am mai mancat la ceva restaurante de pe acolo, dar cel mai mult si mai bine la Cata. In plus, la Cata ne dadea si inghetata din partea casei. Calamari, scoici, orez cu fructe de mare, cartofi prajiti si tzatziki pana la infinit. La Anna am mancat pui indian by Anna, excelent – jur ca asa il fac si eu acasa, Romina poate confirma:) La unul din restaurantele de pe plaja mi-a placut prezentarea notei de plata: bonul mototolit, pus intr-un paharel mic. Gyros, mai ales in ultimele zile cand stateam mai rau cu banii :)) – peste tot e cam la fel, dar bun.

Ouzo al lor e scarbos, imi aminteste de ceva siropuri de tuse pe care ma obliga mama sa le beau in copilarie.

Berea Mithos-excelenta, vezi sus.

Fetele au tot baut ceva gheata cu sirop, a fost ok, eu nu ma omor dupa ea, dar lor le-a placut mult.

Frapee (care ne-a fost recomandat si de ghidul de pe bus) – bunicel cam peste tot, cel mai bun a fost pe una din navele capitalunui Costas.

Inghetata de la Ice Factory – mi-nu-na-ta! m-as fi mutat acolo… Am mancat sortimentul „factory chocolate” pana le-am epuizat stocul pe 2 ani.

Nespecific grecesc, dar consumat in asftel de cantitati incat merita mentionate: Baccardi Breezer (nu stiu sigur daca asa se scrie) – fetele, si Smirnoff Lemon – eu. Foarte bune si racoritoare.

Porumb copt pe gratar, servit cu un mic stegulet infipt in el – pe care am insistat sa le colectionez pe toate. Foarte bun, cred ca si din asta am mancat zilnic, de cina – ceva usor, ca pentru Dive.

Simt ca am uitat ceva, dar pentru asta e facut butonul edit pe care il folosesc mereu cu placere. :P

4. Plaja
Cine ma cunoaste stie, nu ma omor dupa plaja, nu imi place sa stau la soare, nu ma obsedeaza bronzatul. Noroc ca imi place sa ma balacesc (desi nu stiu sa innot :D – DEOCAMDATA!!! – si pot afirma ca am facut ceva progrese in sensul asta). Evident sunt si foarte alba, dar alba de luminez in intuneric… Asa ca, am plecat din Romanica, inarmata cu crema de protectie solara cu factor 40 – pentru copii, da, si ce?? eu sper sa fiu mereu copil – ocazie cu care am primit cadou si un tub de lichid din acela din care se fac baloane de sapun :) Crema aia…si-a facut treaba, nu se poate zice ca nu. Fetele, in clipa in care ma dadeam cu crema, zilnic, incepeau: ia la Stimata, isi ia puloverul! Scria pe ea ca e rezistenta la apa, dar nu ne asteptam nimeni sa fie rezistenta si la dus fierbinte+frecat cu lufa. In clipa in care crema era intinsa pe mine, ramaneam cu un strat alb, foarte vizibil, pana la sfarsitul zilei, indiferent de orele petrecute in soare si in apa…umpland golurile lasate de costumul de baie, astfel incat eram mereu ca imbracata. Nu o sa mai precizez aici ca pana si asa, tot m-a ars soarele, in special pe umeri si pe fata, iar pielea imi merge si acum…
Ce ziceam? A, da: plaja! Am ales sa mergem la plaja chiar in centrul statiunii, din comoditate, hotelul la care stateam fiind la 1 minut distanta de plaja. Intinsa intre doua aglomerari de stanci, famioase – trademarkul Paraliei, lata cam de 3 metri intre terase si mare, exact sub coliba salvamarului. Cam ala ne era locul, aproape in fiecare zi. Evident ca la capetele statiunii plaja era mult mai lata si mai frumoasa, dar…..trebuia sa mergi uneori pana si 10 minute sa ajungi acolo!!! Cum, sa pierzi 10 minute de plaja zilnic??? Pai Claudia ar fi fost in stare sa ne linseze pe loc.
In prima zi mi-am cumparat saltea. A doua zi colac. Peste cateva zile: poveste mentionata pana la infinit atat pe parcursul concediului, cat si pe drumul de intoarcere, cat si la munca in cele doua zile de cand ne-am intors: mi-am luat ochelari de scufundari si o chestie ce seamana cu plasa de prins fluturi. De ce? Pentru ca, de plictiseala si dintr-o tendinta mai veche spre obsesii, m-a prins pasiunea colectarii scoicilor. Evident ca nu ma satisfaceau cele de pe mal, ci trebuia sa le pescuiesc pe cele de la adancime. Claudia nu va uita niciodata imaginea mea, aparand pe plaja, cu ochelarii pusi si plasa in mana – imagine comparata cu alta de neuitat, de la Arieseni, in care am pornit spre izvorul de peste Aries, cu cizme de guma si toporul pe umar. Unul din marile ei regrete este ca nu a reusit sa imi faca nici o poza in echipamentul mirific. Cine a avut vreo pasiune in viata stie: cand te loveste obsesia, nu mai scapi. In prima zi de utilizare a echipamentului am petrecut in apa vreo 5 ore, cautand scoici. Pana mi-a fost rau. La un moment dat fetele s-au panicat, ca nu ma mai vedeau, pana ce Diana a remarcat: uite-o, acolo e, se mai vede doar coada de la plasa, iesind din apa! Noroc ca pe mine pasiunile ma tin ca minunile, vreo 3 zile :))
In ziua urmatoare am invatat sa „calc apa”, si entuziasmata de reusita mea extraordinara am renuntat si la saltea si la colac. Ziua in care am reusit sa fac si pluta….sarbatoare nationala la nivel international…
Cam asta a fost relatia mea cu plaja – plaja insemand mai mult locul de intrare in apa, decat orice altceva.
Claudia, care dupa cum se stie si din faimoasele CV-uri ale MD&D este obsedata de plaja, a iubit locul ala. Se trezea cu noaptea in cap (adica pe la 8 dimineata) si le tara si pe fete dupa ea, ca sa se intoarca de la plaja peste minim 12 ore. Nu o sa comentez pe tema asta. Flavia…nu prea stiu daca ii placea sau nu, ideea e ca nu s-a plans, ceea ce e neobisnuit pentru ea, de unde putem deduce ca i-a placut. Diana, mai statea ea si la plaja, nici cat Clau, dar nici cat mine :)) astfel incat ne-a denumit, pe mine si pe ea: brotaceii, stand mai mult prin apa. Romina…..cu ea e alta poveste. Ea a vazut marea pentru prima data, acum…evident ca impactul a fost cu totul altul. In plus, SI EI ii place sa stea, fara sa faca nimic, la plaja…sa se bronzeze…(nu cred ca o sa inteleg asta vreodata).
Asta a fost plaja din Paralia.
Alta plaja din timpul concediului a fost Koukounaires, pe insula Skiathos. Aici da, vezi apa aceea limpede, nuantele de albastru, verde, turcoise – culorile acelea tropicale, nisipul fin si stralucitor, plin de chestii sclipicioase. Aici mi-a placut pana si mie. Toate cele 10 minute petrecute la plaja, din sejurul de 2 ore jumate. Pentru ca restul timpului, am pornit in explorarea coastei pe care eram, din port, pana intr-un capat unde nu am mai putut trece de stanci. Ce am vazut: in capitolul: Excursii:)

To be continued….

O seara obisnuita, la Perla

Vorbeam intr-o seara cu varushana Claudia, daca avem sau nu noi un loc al nostru, unde iesim, etc. Dupa ce am trecut in revista cateva din locurile preferate: Café Literario (preferatul meu, evident), Flex-ul (cand ne simtim rockeri rebeli), Perla…am ajuns la concluzia ca la Perla iesim cel mai des si stam cel mai mult, asa ca ala trebuie sa fie locul nostru.

Perla este o unitate de deservire a populatiei, inca de pe vremea prerevolutionara. Asta se vede inca, in decoruri, fetele de masa, tacamuri, ospatari. Inauntru, salile de restaurant sunt incapatoare, intunecoase si racoroase, pe jos avand podea din aceea turnata, cu model ca de marmura, flancata la intrare de acvarii mari, verzi, semitulburi, unele goale, unele cu somni in ele. Terasa, mare, acoperita cu vita de vie, da spre rau (are una si in partea cealalta a restaurantului, dar e nesemnificativa). Sub arcadele de vita de vie, 2 fantani arteziene, din piatra de rau, intr-una fiind tinuti crapii vii, in alta niste pesti rosii, cu aspect exotic, despre care nu stiu daca se mananca sau nu. Presupun ca daca ti-e foame tare…

Majoritatea ospataritelor sunt cu state vechi, de pe vremea lui Ceasca. Dar nu e suparatoare aceasta “vechime”, pentru ca le influenteaza in sensul bun, se simte profesionalismul acela de casa veche. Mereu imbracate in alb si negru, aranjate, dragute. Le simti ale locului, cunosc toti clientii, mesele “obisnuite”, meniurile preferate, etc. Preferatele mele, personal, sunt Ica si Loredana. Ica, mai in varsta putin, are o preferinta pentru camasile cu volane. Roscata, mereu cu coc, mereu zambitoare. Loredana, putin mai tanara decat Ica, e o tigancusa tipica, exact ca cea din celebrul tablou cu sanul dezgolit si trandafirul rosu in buclele negre. Are sprancelene negre, perfect conturate, par lung, negru ca pana corbului-perfect exemplu viu al “zisei”, buclat, o gura senzationala, mereu data cu contur si ruj rosu. Imi place sa cred ca in alte imprejurari ar fi facut cariera in cinematografie, in filmele lui Almodovar. Amandoua au o slabiciune pentru bijuteriile groase, grele, din aur. Bucatarul e tanar, mic de intaltime, slabut, trezeste mereu agitatie in randul baietilor din trupa, cand vine cu plasa si pescuieste un crap, doi din bazin. Numai ca nu il aplauda, ba chiar Razvan ar fi in stare sa il pupe (pentru ca ii place pestele, nu baietii – nu fiti rai :D). Prietenul meu, domnul Libelula (botezat asa printr-o asociere alambicata amestecata cu vin alb, cu colegul nostru, domnul Musca), se ocupa de ordinea si curatenia localului. Cunoscuta fiind slabiciunea mea pentru barbati mai in varsta (domnul Libelula are in jur de 70-75, deci numa bun), il intampin mereu cu textul: mai, mai, mai! (ton si inspiratie: Nikita, privind o friptura apetisanta, pt cunoscatori). La fel intampin si oricare alt barbat peste 60 de ani, dar asta e o alta poveste :). Domnul Libelula se misca incet, e schiop, mic de intaltime, dar duce mereu cel putin doua lazi cu bere in mana.

Intr-un colt al terasei este amenajat un mic colt al lor, al “muncitorilor”, langa “ghiseul” de unde se ia berea la halba. Acolo au o masa a lor, unde stau, beau cafea, fumeaza, mereu privind in jur, mereu anticipand chemarea clientului. Cand le vezi pe fete, obosite, fumand, cu picioarele solicitate de prea mult stat in picioare intinse pe un alt scaun, nici nu iti vine sa le chemi. Langa masa lor, este un loc mai mic, inconjurat cu un gardulet alb, de leaturi, in spatele caruia se zareste ceva (eu presupun ca un vechi acvariu dezafectat), ceva asupra caruia ne dam mereu cu presupusul ca ce poate fi, dar nu mergem niciodata sa ne uitam.

Evident, vara preferam terasa. Incercam intotdeauna sa ne gasim o masa sau doua in apropierea fantanii cu pesti rosii. Fiecare seara e unica, dar exista cateva trasaturi comune: se bea mult (bere, grasa de cotnari, rareori tarii pentru ca serile trebuie sa fie cat mai lungi), se mananca mult (miciuri, paste – cand ne simtim mai doamne, si traditionalul crap prajit cu cartofi pai si mujdei intampinat cu atata bucurie incat si chelneritele sunt bucuroase de fericirea noastra. Deja, lui Ica nici nu mai trebuie sa ii precizam ca mujdeiul trebuie sa fie frecat bine cu smantana :), invata ele si celelalte, incet incet), se rade mult. Incercam acum sa rememorez cateva din discutiile avute la un pahar….greu cred ca poate cineva reda farmecul aclor discutii. Poate daca le inregistrez live, si le transcriu cu unele comentarii si explicatii :). Nu sunt doar evocarile amintirilor din iesirile anterioare, din calatoriile facute impreuna, din betiile prin care am trecut impreuna, din greutatile prin care am trecut impreuna, nu sunt doar mishtouri ad-hoc, replici spontane sau studiate, replici devenite clisee, nu sunt doar confesiunile si marturisirile de o sinceritate dezarmanta, sau refularile de o violenta neasteptata, sunt toate astea impreuna si mult mai mult decat atat.

Cred ca oriunde ne va duce viata, si in orice fel ne vom schimba in viitor, Perla va fi mereu “locul nostru”, la care ne vom intoarce cu placere, chiar si doar in amintire.