Arhive pe etichete: personale

Romania, tara care nu iti vrea banii

Standard

Atentie: contine limbaj obscen. Obscen (conform divadex=binemeritat de cei carora le este adresat).

Eu imi iubesc tara, pe bune. Are paduri verzi de brad si campuri de matasa, ape albastre si sange rosu, regasite in tricolorul care flutura in vant, zalog si legamant. Ma rog, pana nu le inecam in cianura, dar asta e o alta poveste. Insa, mai sunt zile ca asta in care imi vine sa imi bag pula in ea de dragoste si tara si sa plec in lume, undeva, sa le platesc alora taxe si facturi.

(In timp ce scriu asta pe un post de televiziune niste tigani mulg niste capre care se caca iar pe altul i se ia interviu doamnei de la salubritate care matura in fata casei unei mari dive. Pe banii mei, pe abonamentul meu. Da, stiu ca am posibilitatea de a schimba programul, stiu ca pot sa ma uit doar la TVR Cultural si Discovery daca’s asa culta si doamna, in pula mea, dar tot ma umple greata.)

Nu este nici un secret si nici o surpriza, ca in tara asta serviciile lasa de dorit. Lasa de dorit=sunt de tot cacatul. Notiunile de client, furnizor, servicii, calitate sunt niste notiuni abstracte. Incepand de la doamna de la alimentara din colt pana la mari corporatii te lovesti, pe banii tai si pe timpul tau, de tot felul de acrituri. De la amabilitatea falsa, trainuita,  gen MacDonald* sau Ora*ge unde in spatele lui “Buna ziua” si “Multumesc” simti discretul “S-o fut in gat pe mata, ca nu ma lasi s-o frec linistit dupa tejghea!” pana la clasicele functionare “de la stat” care ti-o zic pe sleau, de obicei mestecand sau vorbind la  telefon, “Haideti doamna ca nu am toata ziua!” Trist, MINIM trist, este ca deja vad oamenii din jurul meu cum se obisnuiesc si  iau ca normalitate povestile astea. La fel de trist, sau nu,  este ca eu am tot mai putina rabdare cu orice chestie perceputa ca nonconformitate, tot mai putina toleranta la prostie si nesimtire si mai ales aproape zero cenzura ca reactii si limbaj.

Sunt zile ca asta, in care imi doresc sa fiu un nou Terente si sa redefinesc notiunea de „deep throath”.

Azi am fost sa platesc (in cazul in care vreun functionar ratacit mai ajunge pe aici, explicatie: a plati = A DA BANI) impozitul anual. Adica e chestia aia in care tu platesti la stat pentru ca ai casa, masina, etc si nu primesti nimic in schimb. (La fel si CAS-ul, ca exemplu de situatie in care dai bani la stat si nu primesti nimic in schimb.) Intru. Patru ghisee, la primul mai era un contribuabil, urmatoarele trei libere.  Ma duc, logic, la primul din cele libere. Doamna, extrem de ocupata, cu nasul lipit de monitor, probabil prinsa in o partida de solitaire, imi spune in timp ce ii dau “Buna ziua”, fara sa astepte sa termin salutul: “Mergeti la colega!” Merg. Colega, o tanara supraponderala cu vreo doua kg de gel in breton, mananca un iaurt. Ii dau “Buna ziua” si ei. Imi raspunde, logic: “Nu vedeti ca mananc?” Eu: “Ba da. Pofta buna. As dori sa platesc impozitul.” “Acum mananc!” imi spune rastit. Inocenta, o intreb: “E pauza?” Ea, surprinsa si probabil necunoscand notiunea in discutie: “Nu!”. Eu, in prostia mea, insist: “Deci sunteti in timpul programului cu publicul?” Ea, mirata de cretinismul meu, pufneste: “Da!”. Eu: “Atunci petrmiteti-mi sa ma prezint: publicul, imi pare bine! As dori sa va dau niste bani daca nu va deranjeaza!” Colega de la ultimul ghiseu, se baga in discutie: “Haideti doamna la mine, daca va grabiti asa” pe ton ironic. Eu: “Nu, multumesc. Nu ma grabesc. Pot sa astept pana isi mananca doamna iaurtul. Voi urmari cu fascinatie formarea globului alimentar, cum aluneca pe esofag, imi voi imagina momentul in care ajunge in stomac si acizii incepand sa actioneze…..” “Haideti doamna, chiar e necesar limbajul asta??” ma repede una dintre ele. Eu, amabila, zambind: “Nu, nu este necesar, dar dumneavoastra ma obligati. In plus sunt chiar draguta. Nu am spus nimic de pule, pizde, muie si altele care ar putea determina aprecieri la adresa limbajului meu ”. Se uita una la alta fara sa mai zica nimic. Pe sistemul “cel mai destept cedeaza”, Doamna cu iaurtul ofteaza resemnata: “Lasa Rodi, o incasez… Pe ce nume?” Si asa, printr-o baie de ridicol, reusesc sa platesc darile catre stat. Plec impulaindu-le sonor.

Asta este povestea frumoasa, cea pozitiva. Este cea in care am reusit sa platesc. Dar ce mi-a ridicat tensiunea la 500, m-a enervat maxim, a dezlantuit tot iadul, muile (chiar, care e pluralul de la muie?), pulele si pizdele din lume e o alta poveste. O povestesc din doua motive: unul ca exorcizare, sa ma descarc de dracii care ma poseda de vreo doua saptamani,  al doilea, poate vreun cititor binevoitor are vreo idee cum pot rezolva problema. Aseaaaa (pe sistemul: Vreau sa imi fac o prietena si nu gasesc), vreau sa platesc o factura si nu reusesc. Este vorba de o factura de la Electrica, consumul de la casa de vacanta care se afla in alt judet. La  noi in sat exista doar Enelul, Electrica nu. Cand am facut racordarea cu Electrica ne-au spus ca factura o putem plati doar la o anumita banca. A fost tata la banca, nu a putut sa plateasca, nu au reusit sa il lamureasca de ce. Merg si eu la banca respectiva, plina de draci, pule, muie si alte texte,  unde doamna, amabila de altfel, ma anunta ca nu imi poate incasa factura, deoarece pe ea apare doar contul agentiei, pe care nu o au ca si furnizor si nu al societatii mama. Asta dupa ce insist minute in sir sa mi se explice de ce, mai cheama doua colege plus pe seful. “Cheam-o si pe buna-ta din mormant, gandeam eu. Bring it on, bitch!” Vazandu-ma infipta in tejghea si cu o coada tot mai mare in urma mea, isi cere scuze ca nu ma poate ajuta si ma sfatuieste sa sun la Electrica, la numarul de pe factura, ceea ce si fac. Imi raspunde un functionar sictirit pe care mi-l si imaginez un nene in pragul pensiei in spatele unui birou scorojit, cu un telefon din ala cu rotita in fata. Ii explic care este problema, ma asculta cu rabdare (daca nu cumva atipise intre timp), apoi imi spune: “A, pai pentru asta trebuie sa vorbiti cu sefa”. Imi da un numar de telefon la care sun pana la infinit si la nesfarsit. In prima faza nu raspunde nimeni, ulterior intra direct ton de fax. Sute de apeluri nereusite mai tarziu, sun din nou la domnul cu care vorbisem initial. Il rog sa imi dea alt numar de telefon. Nu exista altul. Ii explic din nou ca eu vreau sa platesc, adica SA LE DAU BANI,  ca nu as vrea sa strabat cateva sute de km pentru a plati o factura de 32 de lei, si nici sa platesc taxe de reracordari si alte shituri pentru ca ei nu sunt capabili sa imi puna la dispozitie mijloacele prin care sa fac plata. Raspunsul vine sec si previzibil: “Trebuie sa vorbiti cu sefa, eu nu va pot ajuta”. Inca nu am reusit sa vorbesc. Suggestions are welcomed.

Ideea e ca eu imi iubesc tara. Asa imperfecta si plina de muiste ordinare care o sug cu lacrimi in ochi pe banii mei, in spatele tejghelelor si birourilor. De oricate pizde frecatoare de menta si cacati care o sug cu curul as da, tot imi place tara mea. Si ma gandesc tot mai serios sa o iubesc de la distanta, iar banii mei sa mearga catre alte “autoritati”. Iar daca si pe acolo voi gasi specimene similare, e clar ca  lumea asta e un loc bolnav, murdar, care trebuie curatat si voi fi nevoita sa fut un ringhispil cu drujba pornita. (Replica dedicata lui varu’ Razvi).

Pana ma dumiresc ce sa fac, le urez tuturor traditionalul:

 

 Sursa imagine: http://playmobil.deviantart.com/art/Fuck-You-in-Hell-3672409

Anunțuri

Azi visam…

Standard

Noi visam. Pentru ca noi suntem:)

Azi visam sa plecam in lume…  Muzica sa cante, drumul se asterne in calea noastra, copacii alearga pe langa noi. Noi glumim, cantam, vedem, ne bucuram, iubim. Noi suntem. Toti, impreuna, in aceeasi masina. Am si ales-o:

Masina noastra

Masina noastra

Pentru voi, frunzulitele mele, si pentru mine: Arborele prieteniei, de prietenul meu Borges.

Exista in viata noastra persoane care ne fac fericiti prin simplul fapt ca au iesit in calea noastra. Unele parcurg tot drumul alaturi de noi, vazand lunile trecand, pe altele abia le vedem intre un pas si altul. Pe toate le  numim “prieteni”, dar exista multe feluri de prieteni.


Poate ca putem sa ne asemanam prietenii cu frunzele unui copac. Prima frunza este mama sau tatal nostru, ne invata ce este viata. Apoi vin prietenii frati sau surori, cu care impartim spatiul personal pentru a putea inflori ca noi insine.

 Apoi cunoastem toata familia de frunze pe care o respectam si ii dorim binele.


Apoi destinul ne aduce alti prieteni, cu care nu stiam ca ni se vor incrucisa drumurile. Pe multi ii numim prieteni de suflet, de inima. Sunt sinceri, sunt adevarati. Stiu cand nu ne este bine, stiu ce ne face fericiti.


Si uneori, unul dintre prietenii de suflet se instaleaza in inima noastra si il numim iubit. El da stralucire ochilor nostri, muzica buzelor noastre, tresariri pielii, fluturasi in stomac, etc…


De asemenea exista si prieteni pentru un timp scurt, poate o vacanta, poate o zi, poate o ora. Ei obisnuiesc sa ne aduca multe zambete pe chip, in timpul in care suntem impreuna.

Vorbind de apropiere nu putem uita prietenii care sunt departe, cei care sunt pe varful ramurilor si care, atunci cand bate vantul, apar dintre o frunza sau alta.

Timpul trece, vara se duce, toamna se apropie si pierdem unele din frunzele noastre, altele se nasc in alta vara iar altele raman de-a lungul multor anotimpuri. 

 Dar ce ce face cel mai fericiti este sa ne dam seama ca frunzele care au cazut raman aproape, alimentandu-ne radacinile cu bucurii. Sunt amintirile momentelor minunate in care drumurile ni s-au intersectat.

Iti doresc, frunza a copacului meu, pace, iubire, sanatate, noroc si prosperitate. Azi si intotdeauna….pentru simplul fapt ca fiecare persoana din viata noastra este unica. Mereu lasa putin din ea insasi si ia putin din noi. Exista si cei care vor lua mai mult, dar nu si cei care nu vor lasa nimic.


Aceasta este cea mai mare responsabilitate a vietii noastre si dovada evidenta ca sufletele nu se intalnesc din intamplare.

Si terminati cu sentimentalismele, ca va pleznesc!

(PS: Traducerea e aproximativa si adaptata. Varianta in spaniola aici.)

Copac

Copac

In lumea lui Tim Burton

Standard

Imi place Tim Burton si lumea lui ciudata. Este printre putinii “creatori de ciudatenii”, de lucruri out of this world care nu mi se pare fortat,  fals, artificial.  Pentru ca am oroare de artificial. Cred sincer ca lumile lui, personajele lui exista cu adevarat undeva in mintea lui. Cred ca o calatorie prin mintea lui ar fi una din cele mai fascinante experiente, din punct de vedere artistic, cultural, psihologic. M-as inscrie oricand intr-o astfel de excursie.

Tim Burton are acel je ne sais quoi pe care il apreciez la un artist, care din punctul meu de vedere il transforma intr-un artist adevarat: vocea unica, inconfundabila. Nu cred ca, vazand filmele lui, trebuie sa iti spuna cineva ca sunt de Tim Burton – stii. Nu cred ca, vazand desenele lui, trebuie sa iti spuna cineva ca sunt de Tim Burton – stii. Descopar cu bucurie ca are aceeasi voce unica si in poezie.

De ce vorbim azi despre Tim Burton? Pentru ca, dupa ce am citit cateva fragmente in Dilemateca, am avut ocazia sa rasfoiesc Melancolica moarte a baiatului stridie. Am rasfoit-o, nu am citit-o, pentru ca imi rezerv placerea asta pentru un moment in care o pot savura 100%.

Asadar, doar rasfoind, am remarcat  aparenta superficialitate a desenelor si a poemelor, ascunzand intelesuri si drame profunde. Sa luam simpla poezie a lui Jimmy,  the Hideous Penguin Boy:

„My name is Jimmy,
but my friends just call me
‘the hideous penguin boy.’”

Penguin Boy

Penguin Boy

Atat.

Aceeasi simplitate o are si poezia The Girl with Many Eyes, desi putin mai lunga, o frumoasa meditatie asupra superficialitatii.

One day in the park
I had quite a surprise.
I met a girl
who had many eyes.

She was really quite pretty
(and also quite shocking!)
and I noticed she had a mouth,
so we ended up talking.

We talked about flowers,
and her poetry classes,
and the problems she’d have
if she ever wore glasses.

It’s great to now a girl
who has so many eyes,
but you really get wet
when she breaks down and cries.

Eyes

Eyes

Burton spune: “……lipsa de cultura din suburbii m-a impins spre lumile astea”. Pe noi unde ne impinge lipsa de cultura? Tare mi-e teama ca nu spre o lume ca a lui.

Alte personaje Burtoniene. Sau alter ego-uri?

Burton

Burton

Iar ca incheiere, poemul ce da titlul volumului, si o esenta a lumilor lui: neadaptarea, respingerea, blestemul de a fi “altfel”.

The Melacholy Death of the Oyster Boy

 He proposed in the dunes,

 

they were wed by the sea,

Their nine-day-long honeymoon
was on the isle of Capri.

 

For their supper they had one specatular dish-
a simmering stew of mollusks and fish.
And while he savored the broth,
her bride’s heart made a wish.

That wish came true-she gave birth to a baby.
But was this little one human
Well, maybe.

Ten fingers, ten toes,
he had plumbing and sight.
He could hear, he could feel,
but normal?
Not quite.
This unnatural birth, this canker, this blight,
was the start and the end and the sum of their plight.

She railed at the doctor:
„He cannot be mine.
He smells of the ocean, of seaweed and brine.”

„You should count yourself lucky, for only last week,
I treated a girl with three ears and a beak.
That your son is half oyster
you cannot blame me.
… have you ever considered, by chance,
a small home by the sea?”

Not knowing what to name him,
they just called him Sam,
or sometimes,
„that thing that looks like a clam”.

Everyone wondered, but no one could tell,
When would young Oyster Boy come out of his shell?

 

When the Thompson quadruplets espied him one day,
they called him a bivalve and ran quickly away.

One spring afternoon,
Sam was left in the rain.
At the southwestern corner of Seaview and Main,
he watched the rain water as it swirled
down the drain.

His mom on the freeway
in the breakdown lane
was pouding the dashboard-
she couldn’t contain
the ever-rising grief,
frustration,
and pain.

„Really, sweetheart,” she said
„I don’t mean to make fun,
but something smells fishy
and I think it’s our son.
I don’t like to say this, but it must be said,
you’re blaming our son for your problems in bed.”

He tried salves, he tried ointments
that turned everything red.
He tried potions and lotions
and tincture of lead.
He ached and he itched and he twitched and he bled.

The doctor diagnosed,
„I can’t quite be sure,
but the cause of the problem may also be the cure.
They say oysters improve your sexual powers.
Perhaps eating your son
would help you do it for hours!”

He came on tiptoe,
he came on the sly,
sweat on his forehead,
and on his lips-a lie.
„Son, are you happy? I don’t mean to pry,
but do you dream of Heaven?
Have you ever wanted to die?

Sam blinked his eye twice.
but made no reply.
Dad fingered his knife and loosened his tie.

As he picked up his son,
Sam dripped on his coat.
With the shell to his lips,
Sam slipped down his throat.

They burried him quickly in the sand by the sea
-sighed a prayer, wept a tear-
and they were back home by three.

A cross of greay driftwood marked Oyster Boy’s grave.
Words writ in the sand
promised Jesus would save.

 

But his memory was lost with one high-tide wave.

 

 

 

 

 

But his memory was lost with one high-tide wave.

Wishlist 2010, de ziua mea:)

Standard

Pentru ca e inceput de an si pentru ca azi e ziua mea, zi frumoasa ca mine:)),  zi in care implinesc 28 de ani, exact ca acuma-s doi ani si ca peste doi ani de acum inainte – da??? sa nu avem discutii la proces!!! – pentru 2010 mi-am propus urmatoarele:

1. Sa citesc si mai multe povesti frumoase care sa ma inspire sa scriu

Caaaaarttiiiiiiiiiiiii

Caaaaarttiiiiiiiiiiiii

2. Sa fac mai mult sport

Sport

Sport

3. Sa imi iau o scula de fotografiat mai buna  

Scula

Scula

4. Sa vad: India, Cambodgia, Petra Lor, Petra Noastra:)  si cat de multe alte tari va fi posibil in EuroTrip-ul pe care il planuim

India

India

Angkor Wat

Angkor Wat

Petra

Petra

Corbii de Piatra

Corbii de Piatra

5. Sa revad: Mogosul, Sulina, Sighisoara, cel putin :)

Mogos

Mogos

Sighisoara

Sighisoara

Sulina

Sulina

6. Sa citesc carti pe care ar trebui sa le citesc si nu am avut niciodata timp sau rabdare pentru ele. NU, nu ma repet, dar doar un cititor hedonist stie ce vreau sa spun:)

Carti

Carti

7. Sa fac

Copil

Copil

….desi nu e exclus sa iasa si asa;)

Baby

Baby

Cred ca e evident ca anul asta accentul va fi pus pe viata personala si nu pe cea profesionala, ca in lista nu sunt incluse dorinte care sigur se realizeaza  de genul: sa ne distram impreuna, sa fim sanatosi, sa mergem la Celine, etc si cred ca e FOARTE EVIDENT  ca astea se vor intampla doar impreuna cu voi, shtoarfelor si papushkovelor :P

Carti din copilarie

Standard

Ma intorc mereu cu drag la cartile copilariei mele… Nu stiu de ce, sunt unele momente, in care simt nevoia sa le recitesc. Stiti sentimentul ala, cand stai in fata bibliotecii, ai citi ceva, dar nu stii pentru ce ai dispozitie in acel moment, nu stii ce sa alegi? In momentele alea, intotdeauna, aleg ceva din copilarie. Si asta acopera o arie foarte mare de optiuni. Din mai multe motive. Am norocul si bucuria de a avea parinti mari amatori de lectura, parinti care luau carti „pe sub mana” inainte de Revolutie, parinti pe care intotdeauna i-am vazut cu vreo carte in mana, parinti pentru care cadoul ideal este o carte (bine, mai multe:)), primit si facut. Asadar, casa noastra a fost intotdeauna plina de carti, carti frumoase, carti urate, carti bune, carti proaste, carti „care se gaseau” sau carti pe alese – dar cum altfel sa iti formezi gusturile, decat incercand din toate? Din spirit de imitatie probabil, de foarte mica am incercat si eu sa buchisesc din cartile lor, asa ca mama m-a invatat sa citesc, inainte de a merge la scoala. Chiar inainte de a merge la gradinita, la 3 ani deja reuseam sa citesc cartile acelea de povesti imense – ca dimensiune fizica – cu o imagine desenata pe trei sferturi de pagina, si cateva randuri ce explicau imaginea, sub ea. Asa ca, sub denumirea de „cartile copilariei” vor intra multe carti care de obicei sunt asociate preadolescentei si adolescentei. Cand eram in clasa intai si colegii mei faceau basonase si carligele, plictisita de ore, citeam pe furis pe jumate scoasa din banca: „Ciresarii”, „Legenda Valaha” sau cartile lui Dumas.

Inca de atunci faceam fixatii, pentru anumite genuri, pentru anumiti autori. Daca imi placea foarte mult o carte puteam sa o iau de la inceput, imediat dupa ce terminam ultima pagina, ca si cum mi-ar fi fost foarte greu sa ma desprind din lumea aceea, imaginata intre pagini.

Din copilaria foarte indepartata :) imi amintesc cu drag de Doctorul Aumadoare, Talismanul de Safir, povestile romanesti cu haiduci, codrii si fapte de arme. Fapte pe care le transpuneam cu succes si rani vizibile in realitate, iar mama, ca antidot, imi administra doze de povesti cu Domnite: Azaleea, Ruxandra… Imi placeau foarte mult si basmele populare rusesti, singurele carti rusesti pe care am rabdare sa le citesc. Povestile Apelor de Monica Aslan o stiam pe de rost. Cartile cu Fridolin, sau cartile acelea cu copertile tari, lucioase, impecabil desenate, de exemplu: „Cum a ajuns Condorul Rege” erau rasfoite zilnic. Ulterior am descoperit ca cu cat se petrec in locatii mai indepartate si mai exotice cu atat sunt mai interesante, asa ca imi luam haiducii si ii plimbam prin America Latina sau insule pierdute prin oceane fara nume.

Apoi, obsesia pentru Legenda Valaha… Cum unii copii nu pot sa adoarma fara jucaria preferata sau nu pleaca nicaieri fara paturica, asa nu ma desparteam eu de cartea asta. Dormeam cu ea sub perna…dar sa nu mai ziceti la nimeni ;)

Coletia Jules Verne, integrala, cu copertile acelea cartonate, galben-negru, numerotate, care nu ramaneau niciodata in ordine dupa ce dadeam iama in ele.

Ciresarii…uneori am senzatia ca daca cineva din generatia noastra nu a citit Ciresarii e ca si cum nu ar fi avut copilarie…ca si cum nu ar fi citit nimic. Probabil exagerez:)

Spadasinul de serviciu, Temerarii, carti a caror actiune se petrecea la scoli cu totul diferite de a mea.

La Medeleni…nu o sa uit niciodata suferinta aceea autentica, profunda, la moartea lui Mos Gheorghe… Abia mult mai tarziu, in adolescenta, am apreciat si volumul doi in egala masura cu volumul unu, si am suferit pentru Olguta.

La fel de amar am plans si la moartea lui Radu Andronic, cartile istorice ale Rodicai Ojog-Brasoveanu fiind si acum printre preferatele mele.

Cavalerii lui Ioan Dan…vai, cum arata cartile alea…nicio pagina nu mai este atasata de cotor, toate sunt lipite cu banda adeziva din aceea lata, maro…

Apoi Dumas, Eugene Sue, Zevaco…

Apoi, nu am mai fost copil:)

Carti

Carti

Vremea cadourilor

Standard
A se citi cu ton de Andreea Marin, cel de la emisiune: „E timpul sa fim mai buni, mai intelegatori, sa ne iubim aproapele, sa ne intelegem, sa ne daruim iubire, rabdare…nu-i asaaa?” Bullshit (Stefani)! E timpul sa cheltuim bani. Multi, multi bani!:)

Desi am vrea toti sa credem aiureala aia ca pentru a face un cadou nu iti trebuie o ocazie speciala, ca un cadou frumos este o vorba buna, un gand, bla, bla, stim ca nu e chiar asa. Adica, e asa, dar indirect. Pentru ca nu poti face un cadou frumos, personal, ideal, fara a avea un gand bun,  fara  intentia de a aduce bucurie persoanei careia ii daruiesti ceva. Trebuie sa recunoastem ca perioada aceasta este una in care facem mai multe cadouri decat in restul anului. A inceput nebunia cadourilor, and i’m loving it!

Cadouriiiiiiiii

Cadouriiiiiiiii

Astept vremea  sarbatorilor, chiar cu mai multa placere decat in copilarie. Bine, avand in vedere ca si acum, incepand de pe la jumatea lui noiembrie, primul lucru pe care il fac dimineata este sa merg la fereastra sa vad daca a nins, inca mai sunt in copilarie :)), dar e o copilarie in care imi permit sa si fac daruri, nu doar sa le primesc. Si imi place sa fac cadouri mai mult decat sa le primesc. Stiu, suna a lauda, suna cheap, dar asa e. Am un adevarat cult al cadourilor, imi place sa le aleg, sa le gandesc, sa ma razgandesc, sa ma asigur ca este ceea ce persoana caruia vreau sa i-l daruiesc  isi doreste, are nevoie,  ca se va bucura, ca ii va face placere cu adevarat. Imi place sa le ambalez, sa le aranjez, nu prea imi plac plasutele de cadou, desi sunt practice, comode, si in ultima vreme sunt si destul de reusite. Imi place cadoul sa arate a cadou, imaginea aceea clasica, de cutie cu funda.

Cado!

Cado!

Evident,  deja am inceput. Cadourile de Mos Nicolae sunt cumparate de vreo saptamana, iar aseara am petrecut cam doua ore ambalandu-le si bibilindu-le. Cadourile de Craciun sunt pe jumate cumparate, si sunt convinsa ca si dupa ce vor fi pestedincolode-cumparate, tot o sa mai gasesc ceva de luat, pana in ultima clipa…si dincolo de ea :))

Nu imi place sa fac si sa primesc cadouri impersonale, seci, lucruri luate ca sa fie luate, din obligatie, din necesitate. Evident, suntem nevoiti sa facem si astfel de daruri, oamenilor pe care nu ii cunoastem si carorara trebuie sa le daruiesti ceva general valabil, ceva ce ar place oricui. Nu este neaparat ceva banal, nu este neaparat ceva urat, dar este impersonal, si nu despre darurile astea vreau sa vorbesc.

Cadoul ideal? In opinia mea trebuie sa indeplineasca cel putin trei conditii: in el sa se regaeasca omul care il primeste, in el sa te gaseasca pe tine omul care il primeste, in el sa gaeasca o amintire frumoasa omul care il primeste. Cel putin una dintre ele, ideal: toate trei impreuna. Uneori, banala vorba “gestul conteaza”, e valabila, dar rareori, sa fim sinceri. Comunicarea ajuta (si) atunci cand vrei sa faci un cadou, nu cred ca este deplasat sau de prost gust sa intrebi ce sa daruiesti, sau sa spui ce vrei sa primesti daca esti intrebat, in familie, intre prieteni apropiati. ( Asa ca da, mailurile alea pe care vi le trimit cu subiectul cartea asta o vreaaaaaaau, sunt valabile. Chiar si atunci cand  nu pot sa ma abtin, o cumpar in aceeasi zi iar a doua zi va trimit alt mail: calmati-va, am cumparat-o deja, nu stiu ce aveti parca nu sunteti normali!!! :))). Nu  cred ca este neaparat nevoie sa fie ceva scump, nu cred ca trebuie sa fie ceva absolut deosebit. Imi amintesc cu drag, de exemplu, anul trecut de ziua mea cand Claudia m-a dus la librarie si mi-a spus: “ alege ce stii ca iti doresti sau iti place, si eu ti-o daruiesc”, sau vremurile cu Bogdan, cand ne cumparam unul altuia cate o ciocolatica cu rom, cand mai fugeam in oras de la birou. Gesturi nepremeditate, prietenesti, lucruri mici, fara valoare materiala mare, pot fi cele mai pretuite cadouri.

Sugestii de cadouri? Imi place sa daruiesc ce imi place sa primesc: carti, evident, gablonturi, parfumuri, mici obiecte personalizate de genul canilor cu “Cea mai buna sefa” (la the other job, evident – doamne da! :)) sau tricouri inscriptionate cu “I whish these where brains” :P, obiecte de decoratiuni interioare. Cred ca e oribil sa daruiesti bani, nu e doar de prost gust dar se subinteleg atat de multe lucruri din asta: ca nu cunosti bine persoana respectiva, ca nu iti pasa suficient de mult de ea incat sa iti faci timp sa ii cauti ceva, ca nu ai imaginatie, etc. Nu imi place sa daruiesc copiilor haine sau alte obiecte utile, copii trebuie sa primeasca jucarii si prostioare, in cel mai rau caz o carte potrivita cu varsta lor. La fel si “oamenii mari”, mai mult ne bucuram de vreo prostioara pe care ne-o doream si nu ne induram sa o cumparam, decat de un obiect util, rece, sec.

Mi-ar fi placut sa obisnuiasca si la noi daruirea obiectelor “hand made”, facute de cel care le daruieste pentru cel care le primeste. Mi se pare a fi cel mai personal cadou.  Cred ca o sa intiez eu obiceiul asta, ca deja mi se aduna borcanelele  transformate in sfesnice, si alte chestioare la care mesteresc:).

Si acum, fara nici o legatura, repet, fara nici o legatura cu faptul ca urmeaza Mos Nicolae (Miculash, cum ii zice la noi in sat), Craciunul SI ziua mea, deci, fara ab-so-lut nici o legatura cu aceste evenimente, iata cateva imagini cu obiectele mele preferate :P

Nici o aluzie

Nici o aluzie

Voi ce cadouri faceti?

PS. Iar pentru iubitorii de cultura, care doresc sa stie si parerile altor scriitori, filosofi, genii despre cadouri, cum ar fi varu’ Razvi de exemplu, iata un link.