Jorge Luis Borges – Singladura

El mar es una espada innumerable y una plenitud de pobreza.
La llamarada es traducible en ira, el manantial en tiempo, y la cisterna en clara aceptación.
El mar es solitario como un ciego.
El mar es un antiguo lenguaje que ya no alcanzo a descifrar.
En su hondura, el alba es una humilde tapia encalada.
De su confín surge el claror, igual que una humareda.
Impenetrable como la piedra labrada persiste el mar ante los muchos días.
Cada tarde es un puerto.
Nuestra mirada flagelada de mar camina por su cielo: Última playa blanda, celeste arcilla de las tardes.
¡Qué dulce intimidad la del ocaso en el huraño mar! Claras como una feria brillan las nubes.
La luna nueva se ha enredado a un mástil.
La misma luna que dejamos bajo un arco de piedra y cuya luz agraciará los sauzales.
En la cubierta, quietamente, yo comparto la tarde con mi hermana, como un trozo de pan.

Jorge Luis Borges
Luna de enfrente (1925)

Zorile sunt un pescar – Raymond Barrow

Zorile sunt un pescar – harpon de raze lungi

Cumpanit spre azvarlire – rasarind in zare

Neagra aruncatura de navod, plutire de piroga

Lin cuibarindu-se peste nemarginiri de mare

Asterneri molocome pe-ntinderi

Ca broastele testoase in cuiburi.

Printre stejari, bordeie, vor sa vada

Puzderie de stele

Clipind a bun ramas, iar pasari somnoroase

Tasnind in zari din ciripit si triluri isca sfada.

Din gatlejuri intinse cocosii

Dau zvon inalt.  Zori

Aprinse isca ai urbei gornici

Pe cand, deodata, prin val de nor razlet

Soarele – copil descult – se-nalta

Deasupra tarmului, rotund pe cer

Sagetile – salut de jar –

Zboara in cele patru zari strigand: Mai sus! Mai sus!

Sculati, e ziua, veniti la ale ei chemari.

O batrana din Jamaica se gandeste la viitorul ei – A. L. Hendricks

Eu,

Ce-as putea face intr-un oras mare,

Eu care mi-am trait traiul in insula asta mica!

Aceeasi parohie cuprinde si coliba in care m-am nascut

Si toata familia mea si cimitirul racoros.

Am privit de pe prispa

Sus la stele si m-am temut

De departarile lor fara drum.

Eu niciodata n-am zburat in avion si nici palate n-am vazut, asa ca mi-e mai bine sa nu fiu aruncata prin vazduh si nici sa nu mi se dea plocon o casa mare.

Mie mi-ar place

Sa sed picotind in lumina-nserarii

Privind leganarea arbustilor de bambus, sa-i aud fosnind

 In adierea unui vant pe vale,

Sa-mi aduc aminte de vremuri care au fost

Numai sa nu le traiesc iar,

Din cand in cand sa am cate-o mancare buna

Dar nu lapte nici miere, ca nu-mi plac;

Si uneori sa ma plimb pe langa

Tarmul sur al marii cu doi caini

Si sa privesc pescarii scotandu-si

Barcile din apa.

Pentru toate acestea

Si pentru credinta mea in ceruri sunt gata sa-mi

Iert datornicii

Si sa-mi iubesc vecina…

Cu toate ca desantata de ea

Arunca cu pietre in cocosul meu cel alb

Si face prea multa zarva

In curtea ei blestemata.

Saudade

Nostalgia
E versul acela al lui Borges, pe care
Nu o sa mi-l amintesc niciodata…
Si melodia aceea pe care o fredonez
Uneori in gand, fara sa stiu
Daca am auzit-o vreodata…
E parfumul acela care se materializeaza
Parca din nimic si apoi dispare.

Vreau sa cladesc un altar,
Pentru zeii cartilor pe care
Nu le voi citi niciodata.

Pentru zeii oamenilor
Pe care nu ii voi cunoaste niciodata.

Pentru zeii locurilor
Pe care nu le voi vedea niciodata…

Noi suntem creatorii de vise

Noi luam realitatea in palme,
Si-i tesem voaluri din raze de luna
O-mpodobim cu stropi de roua,
Si cercei din cirese in vara.
Noi ii scuturam praful
Si-o acoperim cu nea pura si alba.
Cand frunzele cad de tristete
Dansam peste ele, o-nvingem mereu.
Noi luam florile si le dam viata,
Le facem sa cresca in desert.
Noi luam norii si-i facem sa curga
Peste gradina in care visam.
Noi scriem cu cuvinte de lumina
Canzand pe foaia alba, ca stelele
Intr-o adanca noapte tropicala.
Noi stim sa ascultam glasul marii
Iar ea ne spune vechile-i secrete.
Noi suntem samanii zilei de azi,
Desculti si pagani descantam, vrajim.
Noi suntem fantanile visului
Si ne gasim izvoarele unii in ceilalti.
Sa nu ne lasam sa secam!
Pentru ca noi, doar noi, mereu noi,
Noi suntem creatorii de vise.

 

In casa bunicilor

Dimineaţa se dizolvã în ploaie
şi „afarã” parcã e acuarela
pe care un copil a vãrsat apã.
Miros de praf calduţ şi umed
în odaia unde doarme o pisicã
ce n-are cap şi n-are coada.
ţi-ai tras fotoliul langã geam
sã vezi şi sã auzi mai bine,
alaltãieri şi ieri acolo a rãmas,
mâine, poimâine acolo va rãmâne.
O poza-n alb şi negru inrãmata,
O carte-nchisã, o lampã prafuitã,
Un şal cu flori şi o scrumierã,
şi-un ceas oprit… oricum nu mai mergea
în vremea când voi mai eraţi
şi tu bunic, şi tu bunicã.

Insula

Insula Paştelui Cailor
e o apa inconjuratã de uscat
iar pe malurile ei
stau
statui pitice
privind spre larg
asteptând
sã renascã vremuri nenãscute
şi sã revinã, cei ce vor pleca.
Deasupra insulei
e mereu soare
şi curând ea va seca.
Atunci statuilor le vor creşte picioare şi vor pleca
în cãutarea
unui alt mal
unde sã stea.
Iar neveniţii vor veni
cãutându-şi fraţii
închişi in piatrã
pe toate malurile
sub toate apele.