Rareori abandonez cartile odata incepute. „Posibilitatea…” am abanadonat-o acum vreo 3 ani, dupa primul capitol. Habar n-am de ce, probabil avand iluzia ca intre timp am devenit mai desteapta, am reluat-o anul asta. Iluzii desarte. Am citit-o pana la capat, mai mult din ambitia de a face ceva ce mi se parea aproape imposibil. Nu mi-a placut atunci, si nu mi-a placut nici acum. In general nu imi plac lucrurile artificiale, fortate, iar cartea asta mi se pare o definitie a artificialului. Nu am nimic impotriva scenelor de sex, nu sunt nici pudica nici puritana, ba uneori chiar dimpotriva:), dar scenele de sex din „Posibilitatea” mi se par fortate si neverosimile. Houellebecq e renumit pentru „duritatea” lui, pentru scenele cu masturbari si felatii si cred ca justificarea o gasim in marketing. Baiatul stie ca sex sells, si se foloseste de asta. Cu succes. Bravo lui.
Artificiali sunt si Viitorii, si neo-umanii, iar salbaticii, „ramasitele” oamenilor asa cum ii stim noi, sunt „animalizati”, „primitivizati”. (Da, si ce daca inventez cuvinte? Cineva trebuie s-o faca si pe asta:))
Vieti artificiale, goale, fiinte si non-fiinte fara suflet, fara sentimente, hranindu-se din amintirile si trairile altora. O lume artificiala, pustie, seaca.
Nu mi-a placut nici atunci, nici acum, nu o sa imi placa niciodata. Refuz sa cred intr-un viitor informatizat, robotizat, in contacte artificiale si vieti fara viata.
Alina Sighete 