Carti din copilarie

Ma intorc mereu cu drag la cartile copilariei mele… Nu stiu de ce, sunt unele momente, in care simt nevoia sa le recitesc. Stiti sentimentul ala, cand stai in fata bibliotecii, ai citi ceva, dar nu stii pentru ce ai dispozitie in acel moment, nu stii ce sa alegi? In momentele alea, intotdeauna, aleg ceva din copilarie. Si asta acopera o arie foarte mare de optiuni. Din mai multe motive. Am norocul si bucuria de a avea parinti mari amatori de lectura, parinti care luau carti „pe sub mana” inainte de Revolutie, parinti pe care intotdeauna i-am vazut cu vreo carte in mana, parinti pentru care cadoul ideal este o carte (bine, mai multe:)), primit si facut. Asadar, casa noastra a fost intotdeauna plina de carti, carti frumoase, carti urate, carti bune, carti proaste, carti „care se gaseau” sau carti pe alese – dar cum altfel sa iti formezi gusturile, decat incercand din toate? Din spirit de imitatie probabil, de foarte mica am incercat si eu sa buchisesc din cartile lor, asa ca mama m-a invatat sa citesc, inainte de a merge la scoala. Chiar inainte de a merge la gradinita, la 3 ani deja reuseam sa citesc cartile acelea de povesti imense – ca dimensiune fizica – cu o imagine desenata pe trei sferturi de pagina, si cateva randuri ce explicau imaginea, sub ea. Asa ca, sub denumirea de „cartile copilariei” vor intra multe carti care de obicei sunt asociate preadolescentei si adolescentei. Cand eram in clasa intai si colegii mei faceau basonase si carligele, plictisita de ore, citeam pe furis pe jumate scoasa din banca: „Ciresarii”, „Legenda Valaha” sau cartile lui Dumas.

Inca de atunci faceam fixatii, pentru anumite genuri, pentru anumiti autori. Daca imi placea foarte mult o carte puteam sa o iau de la inceput, imediat dupa ce terminam ultima pagina, ca si cum mi-ar fi fost foarte greu sa ma desprind din lumea aceea, imaginata intre pagini.

Din copilaria foarte indepartata :) imi amintesc cu drag de Doctorul Aumadoare, Talismanul de Safir, povestile romanesti cu haiduci, codrii si fapte de arme. Fapte pe care le transpuneam cu succes si rani vizibile in realitate, iar mama, ca antidot, imi administra doze de povesti cu Domnite: Azaleea, Ruxandra… Imi placeau foarte mult si basmele populare rusesti, singurele carti rusesti pe care am rabdare sa le citesc. Povestile Apelor de Monica Aslan o stiam pe de rost. Cartile cu Fridolin, sau cartile acelea cu copertile tari, lucioase, impecabil desenate, de exemplu: „Cum a ajuns Condorul Rege” erau rasfoite zilnic. Ulterior am descoperit ca cu cat se petrec in locatii mai indepartate si mai exotice cu atat sunt mai interesante, asa ca imi luam haiducii si ii plimbam prin America Latina sau insule pierdute prin oceane fara nume.

Apoi, obsesia pentru Legenda Valaha… Cum unii copii nu pot sa adoarma fara jucaria preferata sau nu pleaca nicaieri fara paturica, asa nu ma desparteam eu de cartea asta. Dormeam cu ea sub perna…dar sa nu mai ziceti la nimeni ;)

Coletia Jules Verne, integrala, cu copertile acelea cartonate, galben-negru, numerotate, care nu ramaneau niciodata in ordine dupa ce dadeam iama in ele.

Ciresarii…uneori am senzatia ca daca cineva din generatia noastra nu a citit Ciresarii e ca si cum nu ar fi avut copilarie…ca si cum nu ar fi citit nimic. Probabil exagerez:)

Spadasinul de serviciu, Temerarii, carti a caror actiune se petrecea la scoli cu totul diferite de a mea.

La Medeleni…nu o sa uit niciodata suferinta aceea autentica, profunda, la moartea lui Mos Gheorghe… Abia mult mai tarziu, in adolescenta, am apreciat si volumul doi in egala masura cu volumul unu, si am suferit pentru Olguta.

La fel de amar am plans si la moartea lui Radu Andronic, cartile istorice ale Rodicai Ojog-Brasoveanu fiind si acum printre preferatele mele.

Cavalerii lui Ioan Dan…vai, cum arata cartile alea…nicio pagina nu mai este atasata de cotor, toate sunt lipite cu banda adeziva din aceea lata, maro…

Apoi Dumas, Eugene Sue, Zevaco…

Apoi, nu am mai fost copil:)

Carti

Povestea lui La Multi Ani:)

Era o frumoasa zi de iarna, la Cabana Cerbul de pe Muntele Mic.

Muntele Mic

Dupa o lunga zi de schi:P, fiecare isi vedea de-ale lui. Claudia si varu’ Alin urlau (ei zic „cantau”) ceva in fata pultului de la bar, Seba privea in gol dupa ce bause pe nerasuflate o cantitate apreciabila de absint, lumea, imprastiata pe ici pe colo, socializa la o ceasca de vin fiert.

La un colt de masa, cat mai departe de „muzica”, eu si Razvi povesteam una alta cu Petrica. Pe fundal, incercand sa acopere ragetele celor doi solisti de ocazie, se derulau tot felul de melodii. Acum…daca va spun ca Petrica e tipul ala de la IT care nu se sinchiseste sa se ridice de pe scaun cand ai o problema cu calculatorul, ci iti arunca un: „da-i un restart”, „da-i un renew IP adress”, fa aia sau ailalta…nu o sa ma condamne nimeni ca faceam un misto ca la carte de el…asa, pe parcursul socializarii, cam la fiecare fraza pe care indraznea sa o rosteasca. Enervarea si frustrarea lui Petrica cresteau tot mai tare, pana cand, profitand de melodia ce se auzea in cabana, mi-o fredoneaza, privindu-ma in ochi: „Da, daaaa, s*gi p*la de ziua taaa”. I-am raspuns sec: „La Multi Ani, Petrica!”

Dupa ce am reusit sa il readuc la viata pe Razvi, care lesinase de ras pe sub masa…atat ne-a trebuit. Am inceput sa folosim „La Multi Ani” in loc de injuratura, cu fiecare ocazie. Cel mai amuzant este cand, adresandu-ne cuiva care nu stie despre ce este vorba, nu intelege de ce, in mijlocul lui aprilie si fara sa fie ziua lui, ii uram „UN SINCER La Multi Ani!”

Asa ca…avand in vedere perioada ce urmeaza, o sa ma intelegeti de ce o sa urez La Multi Ani doar unora dintre voi;)

Si mai ales, fiind atat Anul Nou cat si ziua mea….aveti grija ce imi urati:)))

PS. Iata si o poza cu mine, varu’ Razvi si varu’ Alin, explorand Muntele Mic. Eu sunt balerina, evident :P

Eu si verii

Apusenii, toamna – ziua doi

A doua zi, nu chiar dis de dimineata :), drept urmare in intarziere fiind, am strans corturile si am pornit spre Cheile Rametului. Surprinzator, erau exact in zona indicata de baiatul de seara trecuta :))

Nu ne-am hazardat foarte departe…dupa cum spuneam deja ne abatusem de la programul stabilit de baieti, dar, cat a fost, a fost bine. Iata ce am vazut pe acolo:

Tot mai toamna...

 

Indicator

 

Prin Chei

 

Cheile Rametului

 

Prin chei

 

Prin chei

 

Prin chei

Deoarece cheile sunt relativ similare atat cu Cheile Turzii cat si cu cheile in general:), iar prin sat pareau a fi lucruri muuuuuuult mai interesante de vazut, am pornit in expeditie, singura. Cum, de altfel, o sa mai si merg pe acolo. Iata de ce:

Iar casute

 

Bancuta

 

Vara sanie si iarna car

 

Ciupercute

 

...lipseste doamna

 

Si iar casute (da, imi plac)

De aici am pornit spre Manastirea Ramet, unde am „furat” niste poze, pe ascuns fata de maicute, deoarece fotografiatul si filmatul sunt interzise in incinta manastirii. In afara curtii manastirii niste calugarite faceau zacusca in cazane imense, le-am facut o poza, si una dintre ele m-a certat, spunand ca e interzis sa fac poze, si ca doar icoanele trebuie sa apara reprezentate pe hartie, poze, picturi, etc…oamenii nu. Deci, Romina, acum sper ca intelegi: nu iti fac poze pentru binele tau, ca sa nu arzi in iad, nu din alte motive…

Manastirea Ramet

 

Manastirea Ramet

 

Din Ramet am trecut prin Teius (ioi, Teiush, senzatiush – pt cunoscatori :P), spre Aiud. Nu, nu la inchisoare, cum ne-a intrebat toata lumea…ci in drum spre Cheile Aiudului.

Cheile Aiudului

 

Cheile Aiudului

 

Din chei am pornit spre casa. Spre una din casele mele, o resedinta de vara, pentru ca nu poate exista Mare Doamna fara castel… Castelul Nobiliar de la Coltesti. Alte imagini de basm…

 

La Cetate

 

La Cetate

 

Turnul Printesei

Cu regret am lasat in urma castelul si ne-am continuat drumul. La Scarita Belioara am dat doar o fuga, timpul si lipsa echipamentului necesar nu ne-au permis sa exploram zona asa cum se cuvine, dar,  se stie: este o vorba :)

 

Scarita Belioara

 

De aici am pornit spre destinatia finala (final destination :))), locul planificat pentru dormit: Matisestiul. La Matisesti am fost de multe ori, si este un loc extrem de drag mie, dar niciodata asa. La Matisesti am dormit pe scena :) ca niste adevarati divi si dive ale muntilor si campingului. Sub amenintarea furtunii, ne-am adapostit in centrul satului, pe scena acoperita care gazduieste „Ziua Lemnarilor” si ne-am instalat cu corturi, gratar, catel, purcel… Aici ni s-a alaturat si Virgil si motorul lui, de care ne-am indragostit iremediabil. De motor, nu de Virgil.

Fina si delicata, am transat un cotlet de porc pentru gratar, si l-am batut cu partea zimtata a unui cutit de vanatoare, in timp ce Clau si Dorin pregateau cartofii pentru a fi prajiti in ceaun. Apropo, nu vreti un cartof? Sunt foarte buni, serios!

 

Pe scena

 

Pe scena

End of day doi.

Noapte buna si…..va urma :)

 

PS: daca vreti cartofi sa ziceti, pe bune!