Arhive pe etichete: povestiri

Arieseni – there’s a first time for everything…

Standard

De duminica seara ma chinui sa-mi adun gandurile si sa vad de unde sa incep povestea asta, si parca nu reusesc. Desi Claudia mi-a spus de cel putin zece ori sa incep de la inceput… d’ohhh!
Inceputul a fost acum 8 ani. Era o frumoasa zi de primavara cand Claudia l-a cunoscut pe Rene, un olandez simpatic si cuminte. Timpul a trecut, Rene a revenit in Romania de cateva ori, iar acum vreo 2 luni, ne-a cunoscut pe noi,  pe NOI, intr-o seara, la Perla. Desi nu a realizat sau crezut in acea clipa (chiar daca noi i-am spus, atat ce a fost cat si ce va fi), viata lui s-a schimbat. Acum stie. Cu pretul inocentei lui.

A pornit din start cu doua bile negre: o data cand a marturisit ca nu s-a imbatat niciodata in viata lui si o data cand a refuzat sa ne aduca space cakes. A platit pentru asta.
Asadar pornim spre Arieseni, vineri dupa-masa, direct de la birou. Ne reunim cu Cosmin, Dani, Rene si Loli….un mic popas de aprovizionare la Casa vin…, pardon, la Biblioteca din Beius, unde am ales cateva rafturi de carti, apoi…muntele ne asteapta.

La Biblioteca

La Biblioteca

Sala de lectura

Sala de lectura

Care au ajuns direct in frigider

Frigider

Frigider

Pe drum, l-am intalnit si pe varul alcoolic al lui Rocky

Let me go to rehab

Let me go to rehab

Lui Razvi i se face foame, asa ca vaneaza ceva

Cina-Inainte

Cina-Inainte

Care a devenit

Cina-Dupa

Cina-Dupa

Noul membru al familiei, Loli, se familiarizeaza cu imprejurimile, si a mancat toata balega de vaca de pe pajiste. Deh, e catelui lui Cosmin….

Loli

Loli

Seara se lasa usor. Rene se pare ca nu a ignorat chiar tot ce i-am spus la Perla, si a venit aprovizionat cu 2 sticlute. Una de Southern Comfort, care “este singurul lucru bun care provine din America” – am incheiat citatul din Rene, un anti-american convins, si una de ceva beiutura de-a lor din Olanda. Ambele cu aproximativ 25% concentratie de alcool.

Licoarea lui Rene

Licoarea lui Rene

Razvi si Mircea, care taiau lemne si faceau gratare au inceput sa socializeze usor cu Rene, oferindu-i pentru inceput (de sufletul si vesnica pomenire a lui Norbi) Unirea cu Cola, apoi votka cu energizant, apoi vin rosu…doar asa, sa guste, sa vada daca ii place. De gustat le-a gustat, dar tot mai mult ii placeau licorile lui, din care gusta cu convingere. Pana cand a aparut Florin cu palinca de Bihor, de struguri, aprox 70 de grade. In comparatie cu sucul lui Rene….clar, asta i-a pus capac. Tot mai “prins”, juca flacaul nostru fristailul pe imash, (ceva dans cu mainile in buzunare, care va intra in legende, alaturi de dansul manusii fara degete a lui Doru) pe orice fel de muzica, de la Rammstein (despre care nu stie daca e insurat, dar a promis sa se intereseze), pana la Irina Loghin si Fuego-cantaretele preferate ale lui Razvi. La un moment dat, in mijlocul dansului, Razvi, cu o fata ingrozita, ii sopteste ceva Claudiei. Ea, inecata de ras, semisufocata, vine si imi spune: “Zice varu ‘ ca Janine il pipaie pe cur!”

Cosmin a venit cu ceva palarie de cowboy, din colectia “toamna-iarna taraba de suveniruri “ din excursia din Fagaras… Nu o sa comentez scena, o sa o descriu, iar voi trageti concluziile. Decorul: o pajiste verde, cerul instelat, in spate brazi si corturile, in fata lor, trantiti in iarba, Cosmin, cu palaria de cowboy pe cap, incalecat de Calin, langa ei Rene…pe fundal, susura un rau de munte. Nu, nu s-a rupt nici o spinare…

Nu stiu daca am mentionat ca sunt blestemata, dar cu o zi inaintea plecarii m-am accidentat din nou, la acelasi deget de la acelasi picior ca pe Skiathos. Abia imi trecuse prima rana, ca sunt din nou desfigurata, si ce ma ingrijoreaza cel mai tare este ca, deja, la doar 29 de ani, am si eu doua imprefectiuni, nu mai este doar cicatricea de la Skiathos – prima si unica… Sper sa depasesc momentul…m-a consolat putin Dani care isi busise o unghie in imprejurari misterioase, si din nou, am comparat bube…

Rani...

Rani...

Toata lumea s-a prins din ce in ce mai tare, prima data Mircea, care de oboseala, aer curat, etc…atipea pe bancuta pana ce cadea in iarba, Razvi care dansa cu Dani si urla: pozeaza-ne Stimata, pozeaza-ne sa se vada cine s-a distrat!!!, Calin, mai obisnuit cu atmosfera o proteja pe Andreea care iesise pentru prima data cu noi, Tizelesh, la inceput prins cu Lolita, apoi pozand in imginea din Brokeback Mountain impreuna cu Rene, a tras ulterior niste dansuri modern traditionale, cu Dica. Eu, cu un umar semidislocat, degetul insanjerat, plus alte cateva dureri, nu m-am implicat initial in activitatile comune, preferand sa stau pe o bancuta sa admir cerul infinit instelat, impreuna cu Rene. Mi-a povestit ca in Olanda nu se vad atat de multe stele, din cauza poluarii, si ca nu a vazut niciodata Carul Mic, ca de la ei nu se vede. Saracu’, l-am compatimit pana la infinit pentru asta, eu crescand sub cerul asta…dar, din mila asta, m-am ales cu o faza horror-amuzanta in noaptea urmatoare. Dar, toate la timpul lor. Cunoscute fiind efectele terapeutice ale amestecului de votka cu energizant, am insistat sa il consum…..din motive pur medicale. Pana si-a facut efectul. Chiar si unele efecte secundare, deoarece la un moment dat, desi se stie ca mie nu imi place sa dansez, mi s-a parut interesant si amuzat sa punem in scena un fragment din baletul Lacul Lebedelor, impreuna cu Razvi si Clau. Usor de inteles de ce, iremediabil atras de farmecele unei Dive in viata, Rene m-a invitat la dans, la sentiment, pe Love me tender… Dar frumoasa noastra poveste a durat pana la aparitia lui Florin…
De aici incepe greul. Dialogurile dintre Florin si Rene sunt absolut imposibil de redat… Florin avea o engleza, din care o sa dau doar doua mici exemple: vroia sa zica: eu iau mana, si zicea: “I take my main” sau….faza la care am ras cu lacrimi pana am cazut de pe bancuta: ii explica lui Rene ceva despre Mihai Viteazu, dupa care se gandeste ca Rene nu pricepe, si ii traduce: “aaaa, asta, cum se zice in engleza??? Viteazu Mihai!” cu accent pe u si a. Continuau sa se numeasca unul pe celalalt Oooooooria, Lucifer, etc… Rene a cazut de vreo 4 ori de pe bancuta, reusind sa faca farame o galeata de plastic plina cu gunoaie. A doua zi nu isi amintea nimic. L-am dus putin la plimbare ca imi era teama sa nu se loveasca la cap de vreo stanca sau butuc, ori sa cada in coma alcoolica. Ma si vedeam pe la ambasada cu Claudia, facand formalitatile sa ii expediem cadavrul in tara, la maicasa, care il astepta, cu un batic negru si saboti de lemn pictati. Dialogul din timpul plimbarii…nu o sa il reproduc, dar si acum rad singura cand imi amintesc… Ne-am intors la grup si fazele au continuat, dialogurile degenerand de la ironiile lui Florin referitoare la presupusa pasiune a lui Rene pentru mine, pana la glumele legate de scenele din Brokeback Mountain… Intr-un final, a trebuit sa ma consolez cu gandul ca macar Samba ma iubeste sigur, deoarece Rene si Florin, pe care Rene insista sa il numeasca Horia (cu h mut, auzindu-se ceva de genul ooooooriaa) au devenit din ce in ce mai apropiati…

Restul serii poate fi povestit cel mai simplu, prin atasarea pozelor urmatoare…

1

1

 

2

2

 

3

3

 

4

4

L-am dus pe Rene cu forta la culcare. Nu pot sa povestesc scena culcarii, as vrea sa termin de scris povestea fara a lesina de ras. A doua zi,  a zacut in sacul negru cu fermoar…. de dormit, sacul de dormit. Cand s-a trezit, intr-un tarziu…..mai mult decat usor bulversat, nu a spus nici un cuvant si a disparut cateva ore. Cand s-a intors, a mancat din celebra fasole cu ciolan afumat a lui Tizelesh, vestita pe 7 vai, ocolind cu oroare “adidasii” de porc. Spre fericirea lui Razvi, care i-a ingurgitat cu sireturi cu tot. A continuat sa taca sau sa vorbeasca doar intrebat toata ziua, multe faze din noaptea trecuta nu si le amintea, si nu ne credea cand i le povesteam. Eu am plecat intr-o mica expeditie, sa fac niste poze din alea de care imi plac mie, fara oameni :)

Cosmin la ceaun

Cosmin la ceaun

M-am intors spre seara…gasind lumea exact cum am lasat-o, dar ca usor mai bine dispusa :) In noaptea aceea, fiind mai frig, muuuuuult mai frig, Clau a renuntat sa mai doarma in cort si a ales sa doarma cu Razvi, astfel ca am facut miscari de trupe, Razvi s-a mutat din camera mea in patul lui Rene, Rene cu mine in camera. Obosit si bulversat, chicotelile si pregatirile infinite de somn ale lui Clau si Razvi l-au exasperat pana la infinit… La un moment dat exclama iritat: “what are they, 6 years old?!” Clau remarca husa cu costumul lui Rene (fusese la o nunta saptamana anterioara) atarnata in camera, si intreaba al cui e costumul. Al lui Celine, ii explica Razvi. Oameni buni, va rog sa intelegeti, mie cand imi spuneti ceva, orice, in cap mi se nasc unele imagini… Din clipa aceea l-am vazut pe Rene cu rochia aia sclipicioasa a lui Celine Dion din videoclipul de la I drove all night, dansand pe scena. Am ras singura, cu capul sub perna si sub sacul de dormit, pana la semisufocare, sa nu ma auda Rene si sa se simta jignit…
Ziua urmatoare…plecarea. Rene primul, ca avea avion de la Cluj, noi …mai tarziu putin… Nici acum nu ne-am revenit din oboseala. Si acum mai rad singura.  Si nu, CHIAR NU ne-a adus nimic din Olanda…
The end.

The end

The end

 

PS. Pentru a nu leza orgolii si personalitati multiple (adica ale mai multor oameni), povestea a fost cenzurata, si pozele selectate cu mare atentie…

Igor 1, 2 si Piotr

Standard

Un e-mail primit ieri de la Igor mi-a amintit de cum i-am cunoscut pe cei 3 rusi buclucasi. Cele mai pitoresti persoane pe care le-am cunoscut in viata mea.

Anul trecut prin august, eram in Cheile Turzii. Pentru ca oriunde merg, oamenii pe care ii voi cunoaste acolo, se numesc deja “prietenii nostri din cutare loc”, pornesc sa ii si cunosc. La “corturile celelalte” lume multa si pestrita, un cuplu din Franta, 5 masini din Botosani cu familii, bunici si copii mici, 5 nemtoaice spalacite, cativa alpinisti entuziasti care erau mereu la catarari si nu i-am vazut niciodata ziua, o doamna superba si eleganta care cu rochie lunga si pantofi cu toc se incadra perfect in peisaj, cateva familii de turisti aflati in turul Apusenilor.

Si ai mei, ca brazii: intr-un cort alb cu curcubeu pe el, 3 rusi, de varsta mea, Igor, Igor si Piotr. Nu au muncit o zi in viata lor, calatoreau prin lume cu o dubita, pornisera dupa ce au terminat facutatea. Igor 1 terminase engleza, Igor 2 si Piotr ingineria. In Cheile Turzii fiind, erau in drum spre……..Australia, sa faca surfing pe plaja cu cele mai mari valuri din lume. Niciunul dintre ei nu stie sa faca surf, iar Igor 2 nici macar nu stie sa inoate. Daaaaaar, preconizeaza sa ajunga acolo in vreo 2 ani jumate, 3, si pana atunci or sa invete. I-am intrebat din ce traiesc. Igor 1 (cel mai comunicativ) imi arata hainele de pe el si zice: siecand hiend (da, vorbeau cu o engleza din aia cu accent rusesc, exact ca in filme). Bine, zic eu, si benzina, mancare? El: „we mienieg, we menieg…by the way, do you have 20 euros?, I give you 30 minutes oral pleasure.” A fost una din putinele ocazii din viata mea cand am ramas fara replica. Nici nu am avut nevoie de replica, pentru ca Igor 2 care imi tot zicea: You are a nice beautiful Hungarian :D girl, iar la faza cu “20 euros”, sare: “Me, for a nice Hungarian girl like you, I’ll do it for free.”

In masina aveau 4 lazi cu cate 10 sticle de vodka, foarte buna by the way :P

Igor 1 si 2 aveau cozi rasta, iar Igor 1 mai era si roscat si plin de pistrui. Foarte cool baietii, i-am invidiat pana la infinit si la nesfarsit pentru viata lor: nu tu job, orar, sefi, rata la banca, etc.

Ne mai scriem si acum cate un e-mail pe luna. Ei sunt acum in Portugalia, urmeaza sa se intoarca in Rusia sa isi rezolve actele pentru State.

Da ce, io-s mai prost?

Standard

Context socio-istoric-cultural: la firma, in prezent, facem angajari masive. Inclusiv rromi, analfabeti, oameni cu conditii de trai si igiena precare, etc. Inainte de angajare, fiecare candidat trebuie sa treaca de un test de indemanare si un examen medical care include si controlul de catre medicul de intreprindere. Medicul se plange mereu de lipsa de igiena a oamenilor. Asa ca, la test, colega care se ocupa de recrutari le atrage atentia oamenilor ca vor fi examinati de medic si ca ar trebui sa se spele inainte. Intr-una din zile, la test, dialog.

Colega cu recrutarile: aveti grija ca maine va controleaza dl. Doctor si va dezbraca, sa va spalati inainte.

Candidatul, cetatean rrom (dinte de aur si tatuaj cu sirena, Jeni scris in inima): da dha ce doamna, ca si varumeu a fost saptamana trecuta si nici el nu s-a spalat. Ce, io-s mai prost?

DOMNUL Ilie

Standard

Zilele trecute, merg si eu, ca o mare doamna,  la service, sa-mi schimb uleiul la masina. Mecanicul de la service-ul unde merg de obicei era ocupat pana la infinit, asa ca mi-a recomandat un alt service din apropiere. Primesc  un colt rupt dintr-un ziar, manjit cu ulei de motor si alte fluide , cu un numar de telefon si precizarea, notata: DOMNUL (da, cu litere de tipar) Ilie. Mi se precizeaza, de 3 ori (probably I don’t look so smart) ca este nr. D-LUI Ilie, si ca pot sa il sun.  Modulatiile vocii, diferenta sesizabila intre pronuntia cuvantului DOMNUL si a cuvantului Ilie, plecaciunea (intuita/imaginata) in momentul rostirii numelui LUI…au pictat o aura de eroism, sfintenie si intangibilitate D-lui Ilie.

Sun. Emotionata.

Raspunde: DL Ilie la telefon!

Eu (voce tremurata, spranceana semiridicata): buna ziua, puteti sa imi schimbati si mie uleiul la masina?

El: DL Ilie va asteapta peste o ora.

Eu (recunoscatoare si semiintrigata de exprimare): multumesc!

(Sentimentele contradictorii, nu au incetat pe tot parcursul serii.)

Ma plimb timp de o ora cu masina, prin zona, localizez service-ul, incerc sa-l reperez pe DL Ilie prin gard si printre camioanele din curte. Nu reusesc. 20 de minute. Mai dau o tura de strada. Sentimentele in permanenta schimbare. Emotie, nerabdare, ganduri: cine se crede asta?? Ce, mi-e frica mie de el?? Si eu, sunt o mare doamna!!! 10 minute. O fi ceva banc? Hmmm, care mi-o fi copt-o? Stiu cel putin 10 persoane ca si unde trebuia sa merg. Aaaa, precis un banc….las’ ca le arat eu. 10 minute. O fi banc? Daca nu era mecanicul, ci patronul service-ului? Poate el ma directioneaza catre mecanic. ………. Oricum….cum dracu’ sa te prezinti la telefon DL Ilie?? E dus, ce are?? Precis e banc. 10 de minute. Incalc vreo 15 reguli de circulatie si aproape calc o pisica. E timpul sa ma opresc. Parchez. Dau radio-ul mai tare, bat ritmul pe volan. 5 minute. Eu intru! Oare sa ma duc? Parca nu mai am chef sa-i futizez inapoi, nu’s in verva deloc azi. Daca nu e banc, ce ii zic? Eh! Ma duc! Ce-o fi o fi!

Intru in curtea service-ului, slalom printre camioane. Parchez. Vad miscare la unul dintre canale. Sa fie el? Chiar EL? DL Ilie??? Nu vad aura, nu vad calul alb, nu stiu, o fi chiar el??

Eu (vocea vesel/amabila de cand lucram in PR): Buna ziua! (tonul insinueaza: stiu ca sunteti bucuros sa ma vedeti, sunt fericita sa va fac favoarea de a fi aici) Dl Ilie? (nimic nu m-ar face mai fericita decat sa stiu ca sunteti dumneavoastra)

Din canal iese un baiat la vreo 28 de ani, in salopeta manjita, sapca cu Mercedes, (mecanic ca toti mecanicii – ooooh, nu!!! strigara toti in cor) si imi raspunde: EL!

Imi intinde o mana murdara de acelasi ulei de motor si alte fluide specifice, cu incheietura (ca sa nu ma murdaresc). Ii strang incheietura, putin  mai tare decat ar trebui, gandind: da, clar e banc! Ingustez privirea, pregatita pentru orice.

El, aratand spre masina mea: Asta e?

Eu: da.

El: e mica, mai bine o baga DL Ilie pe canal, sa nu patim ceva.

Ii intind cheile, fara sa comentez. Ma uit in jur……. precis e Miha, numai ea putea coace asa ceva…Sau Dani….da, el imi era dator pentru farsa de vara trecuta! Dani, e!

DOMNUL Ilie, isi vede de treaba, vorbind incontinuu, fara oprire. Nu exagerez. Cele 15, maxim 20 de minute cat a durat toata operatiunea, nu a tacut nici o secunda, nici macar in timp ce ii raspundeam la intrebari! Vorbeam peste el, peste urmatoarea lui intrebare, peste completarile si precizarile lui, altfel nu se putea.

Avea pe langa el doi baieti de vreo 16-17 ani, ucenici, care ii sorbeau cuvintele de pe buze. A fost prima data cand am vizualizat la propriu expresia asta. DOMNUL Ilie manevreaza cheile, bidonul, galeata, etc folosind cuvinte de genul: culbutor (?), arbore cotit (? again), transmisie, aditiv, propulsor, filtru, W40, pelicula… Nu ma abtin si le zic celor doi: da’ voi nu luati notite? Se uita unul la celalat, si unul intreaba: dar trebuie??? DOMNUL Ilie nu comenteaza interventia mea.  (Imi vin in minte adresarile carcotasilor si ale lui Bendeac: Suuuufletu’ meu, vai  Domnu’ Dan, ce cucui are – imi vine sa pronunt DOMNUL Ilie pe acelasi ton. Note to myself: blasfemie, o sa ard in iad!!)

DOMNUL Ilie, nu a incetat sa se refere la el insusi cu vesnicul DOMNUL Ilie, si mereu la persoana a 3-a.

Miha, Dani sau orcine altcineva nu au aparut deloc.

Nu stiu daca DOMNUL Ilie a facut mishto de mine, de unul singur sau in colaborare cu cineva.

Nu stiu daca DOMNUL Ilie este vreun guru al mecanicilor din zona.

Stiu ca DOMUL Ilie exista.

 

 

A treisprezecea poveste

Standard

Rareori citesc cartile in momentele lor de glorie, de inceput. De cele mai multe ori sunt dezamagita. Am facut o exceptie cu “A treisprezecea poveste” a Dianei Setterfield, si nu am gresit.

Am citit multe recenzii, articole despre aceasta carte. In majoritatea dintre ele este prezentata ca “un roman gotic”, “o carte hipnotica despre tainele dublului, metafora oglinzii”, se insista foarte mult pe tema gemenilor. Intr-adevar, subiectul cartii este acesta. Dar, cartea nu este despre asta. Senzatia mea este ca “A treisprezecea poveste” este o carte despre singuratate. Singuratatea lui Margaret, printe cartile ei, singuratatea gemenelor, chiar si impreuna fiind, singuratatea Videi Winter, in povestile ei inventate, singuratatea lui Hester in perfectiunea ei, singuratatea Isabellei in nebunia ei, a fratelui sau…si a oricarui alt personaj din carte. Nu in ultimul rand, argument care a contat foarte mult in optiunea mea persoanala de a citi aceast roman: este o carte despre carti. La fel ca “Clubul Dumas” al lui Perez Reverte, ca unele din povestirile lui Borges, cartile despre carti m-au fascinat si atras mereu.

“A treisprezecea poveste” este o carte foarte vizuala. Constructia frazelor, detaliile, cer foarte putin din imaginatia cititorului pentru a creea un film al cartii in timpul lecturii. Chiar daca pe alocuri se simt putin, foarte fin, “lectiile” de creative writing, artificiile scriitoricesti, cartea reuseste sa curga fluent, firesc, ca o pelicula bine filmata. Interesant de remarcat si de admirat este aceasta curgere fireasca mentionata mai sus, avand in vedere ca Diane Setterfield a scris cartea pe parcursul a 5 ani. 5 ani! Dar despre puterea de a scrie…intr-o discutie viitoare.

Scenele din trecut iti evoca culoarea aceea maroniu-rosiatica a fotografiilor sepia, dar insusi prezentul are nuante cenusii: biblioteca prafuita, hainele Margaretei. O pata de culoare, la propriu si la figurat, este prezenta Videi Winter. Motivul obsesiei Videi de a-si crea si recrea propria viata, cu fiecare interviu dat, cu fiecare biografie facuta publica isi dezvaluie incet, incet sursa, pe parcursul cartii. Tema gemenilor, care tine legate atat capitolele cartii, pe tot parcursul ei, cat si cele doua personaje principale, este speculat la maximum de autoare, dar fara ca repetitia si insistenta sa devina suparatoare.

Romanul a fost comparat cu “Rebecca” lui Daphne du Maurier si cu “Umbra vantului” a lui Carlos Ruis Zafon si, intr-adevar, aminteste de ambele romane, dar atmosfera creeata de Diane Setterfield, personajele construite, peisajele “filmate” reusesc sa aduca unicitate si individualitate cartii.

La Sulina

Standard

La Sulina  nu “mergi”. La Sulina esti “dus”.  Un fluviu mare, leneş, murdar şi indiferent îţi dăruieşte Sulina. Iniţial regreţi ca ai ales “vaporul personal”, care face în jur de 5-6 ore, în defavoarea şalupei rapide. Abia după ce ajungi să cunoşti puţin Sulina realizezi ca ai nevoie de acea “introducere”. E un sacrilegiu să intri în Sulina având încă în haine praful drumului, având în corp ritmul uscatului. Cele 6 ore de drum pe apa au rolul unui ritual iniţiatic, a unei purificări, a unei familiarizări a corpului tău, a spiritului tău, cu Ea, a unei pregătiri pentru Ea. Când trupul tău se leagănă în ritmul Dunării, când parul tău este zburlit de briza ei, când tu, pe dinafară şi pe dinăuntru mirosi a apa călduţa, a verde şi a peşte – eşti pregătit.

Pe chei, sosirea fiecărui vapor este un eveniment. Lumea se aduna, aşteptând veşti, pachete, oameni. Copiii aleagă veseli, cu câte un căţel încurcându-li-se printre picioare, apoi, cu tot cu căţel, se aruncă în apă, ţipând, râzând. Oamenii încarcă sau descărcă bagaje, îşi strigă cunoscuţii, sau pur şi simplu stau gura-cască în forfota portului.

“Centrul” se întinde de-a lungul cheiului. O uliţă principală paralelă cu Dunărea, în faţa cheiului magazinele, bisericile, poşta, clădirile autoritaţilor administrative şi navale. În spatele lui, oraşul. Străzile nu au nume, sunt numerotate, nu au asfalt, sunt nisipoase. Daca închizi ochii cât treci de prima stradă şi faci abstracţie de cele doua blocuri gri, comuniste, poţi afirma că Sulina e absolut încântătoare. Rămăşiţe ale vremurilor când Sulina era centrul Comisiei Europene a Dunării se vad peste tot. Palatul Comisiei Europene, clădirile administrative – amintind de centrul vechi al Bucureştiului sau al Sibiului.  Farul vechi – primul din cele trei – este acum în centrul oraşului – Muzeu. Al doilea far, este pe canalul Sulina, către mare. O ruină, pustiu, singur, părăsit la malul apei. Farul cel nou e bază militară – off limits. Se spune ca Sulina ar fi în vârstă de vreo 2700 de ani. Daca vezi străduţele înguste, gardurile din stuf, căsuţele din chirpici, acoperite cu trestie, nu îţi e foarte greu sa crezi vârsta asta neverosimila. Căsuţele sunt de un alb strălucitor sau de un albastru intens, dureros. Nu exista casa a cărei curte sa nu fie inundată cu viţă de vie, nu exista gard deasupra căruia sa nu se iţească o floarea soarelui curioasa sa vadă ce se întâmplă în strada.

Pe Strada nr. IV, daca o iei la stânga, şi tot înainte, drumul te duce direct la plaja. Treci pe drumul nisipos, pe străduţe înguste, unde în faţa casei sunt “parcate” bărcile, ieşi din oraş. Imaginează-ti un câmp întins, iarbă măruntă, uscată, arsă, prăfuită, câţiva ciulini. Nici un pom, nici o floare. În mijlocul câmpului, un drum nisipos. Simţi oraşul îndepărtându-se de tine, te simţi pierdut în pustietatea câmpului. La marginea drumului, un grad şi o poarta mare, apar de nicăieri. În spatele lor, cimitirul. Mai bine zis: cimitirele. Intrii în curtea mare, plină cu iarbă arsă. În faţă, alte porţi. Una dintre ele cu Steaua lui David, adăposteşte cimitirul evreiesc. Lipit de el, o altă poartă, cu semiluna şi steaua turcească. Lângă el, cimitirul ortodox. În mijlocul curţii, o capela mică, în aceleaşi culori “sulinene” alb strălucitor şi albastru intens. În stânga capelei, cimitirul ortodox de rit vechi. În spatele capelei, cimitirul maritim. Evident, ca oricare alt turist, porneşti în căutarea mormântului prinţesei Ecaterina. Îl găseşti. Lângă el, mormântul unui ofiţer grec. În spatele lui, mormântul unui oarecare Ion. Cimitirul maritim iţi dezvăluie şi legenda ofiţerului de marina îndrăgostit de dansatoarea negresa, din cabaretele Sulinei din vremurile ei cosmopolite, din vremurile când Sulina era mai mult port şi mai puţin oraş. Mormintele nu le găseşti, e doar o frumoasă legendă. E un fragment din imaginaţia lui Jean Bart. Oricum, să le cauţi e mult mai interesant. Căutând, treci pe lângă mormintele marinarilor, de toate naţiile, evocând vremuri trecute de aventuri, calatorii. “To John Smith – erected by his shipmates”; “Jones Brian – Late Master of the bric”. Multe din pietrele de mormânt nu ascund trupuri sub ele, sunt pietre ridicate în memoria înecaţilor. Găseşti totuşi, un fragment de legenda, mormintele alăturate ale altor doi îndrăgostiţi, ofiţerul englez venit ca delegat la CED şi al logodnicei sale, care a venit sa-i fie alături. Când a ajuns în port, ea a căzut de pe vapor şi s-a înecat. El, de durere, s-a sinucis, tot aruncându-se în Dunăre. Acum sunt îngropaţi, alături pentru totdeauna, în cimitir la Sulina. Un cimitir viu. Un cimitir cosmopolit. Nu e foarte greu sa îţi imaginezi toţi acei oameni, trăind împreuna, discutând, petrecând împreuna, indiferent de religie, ocupaţie, vârsta. Îmi place sa cred ca noaptea, când sunt singuri, chiar asta fac. Un cimitir al oamenilor care au trăit şi au ştiut să trăiască. Nu pleci trist, nu pleci împovărat. Din cimitirul de la Sulina pleci mai bogat, mai deschis, mai dornic de viaţa.

Oraşul te aşteaptă, în înserare, înviorându-se în răcoare. Un câine latră leneş, în timp ce străbaţi străduţele spre centru. Pe chei, forfotă. Lumea în Sulina se plimbă – nu merge undeva, nu vine de undeva, cu gânduri, cu treburi. Pur şi simplu, se plimbă pe chei, pe sub sălcii. Bărci, bărcuţe, vaporaşe, de diferite dimensiuni şi culori sunt amarate, dansează vesel lângă chei. Dacă stai, în amurg, aşezat pe chei, cu picioarele aproape ajungând la apa te miri, oarecum, că lângă tine nu e aşezat un negru gras, cântând la muzicuţă, că pe apă nu trec vapoarele mari, cu zbaturi ca pe Mississippi, ca gospodinele care trec cu coşuri cu legume nu-l striga pe Tom sau pe Huck.

Sulina este o doamna adevărată. O doamnă care a ştiut să îmbătrânească frumos, elegant. O doamnă care nu îşi ascunde vârsta cu stridente şi artificii. Te primeşte curtenitoare şi este o gazdă amabilă, nobilă. Am să mă întorc la Sulina. I-am promis.