O calatorie nu are nevoie de motive. Si dovedeste, in scurt timp, ca-si este siesi suficienta. N.B.
Primul capitol se numeste: Un miros de pepene verde. Recunosc, sunt “slaba”, m-a cucerit de la primul titlu. Mi-a placut enorm, una din cele mai faine carti citite in ultima vreme. Am citit despre jurnal ca a fost scris mult mai tarziu, ca “decantarea impresiilor acumulate a durat ani de zile, autorul a redactat numeroase versiuni, cizeland pana la perfectiune fiecare fraza”. Nu simti asta. Nu ca frazele nu ar fi perfect cizelate, ci pentru ca simti ca traiesti in real time, alaturi de protagonisti, toate intamplarile lor.
Nicolas si Thierry pleaca din Belgrad spre Afganistan, cu un Fiat Topolino, el insusi personaj in roman. Un an si jumatate petrecut de cei doi printre peisaje inedite, personaje credibile si fascinante, intamplari, totul te captiveaza. In fiecare fraza simti fierbinteala desertului, racoarea noptii, nisipul sub talpi. Cand lor le e frig, iti e frig, cand le e foame iti e foame, cand imping masina defecta, simti efortul lor. Gasesc cu greu cuvinte sa spun cat de mult mi-a placut aceasta carte. Imi amineste de una din cartile mele preferate ever: Navigand singur in jurul lumii, de Joshua Slocum. Desi Slocum calatorea pe mare iar Nicolas prin desert, simti aceeasi stofa de om, aventurierul prin excelenta, calatorul cu drumul in sange. Personaje de care cu bucurie iti amintesti ca sunt oameni reali, nu rod al fictiunii, oameni de care te indragostesti iremediabil. Nu vreau sa povestesc cartea, si nici nu are rost sa fie povestita. Trebuie traita. Iata cateva motive:
“Cand am aparut in pragul usii, muzica s-a oprit brusc. Lasand jos intrumentele, ne priveau tinta, uluiti si neincrezatori. Eram nou-veniti in aceste locuri unde nu se intampla nimic; trebuia sa aratam ca veniseram cu ganduri bune. Ne-am asezat la masa lor avamd grija sa apara si alte sticle cu vin, peste afumat, tigari. Cand soldatul a disparut cu femeia s-au simtit iarasi in largul lor, pricepand ca eram ca si ei, oameni ai drumului, si au inceput sa goleasca farfuriile cu maniere foarte delicate. Intre timp, discutam; noi ii vorbeam in frantuzeste lui Mileta care vorbea sarbeste cu patronul care le traducea in ungureste tiganilor, apoi o luam in sens invers. Atmosfera devenise iar cordiala.”
“In zilele de sarbatoare, sicrierul isi expune marfa in strada, la fel ca florareasa ori placintarul. Marfa pentru toate buzunarele si pentru toate varstele. Expozitia lui este putin macabre, dar culorile sunt cele mai frumoase din oras. Uneori, o taranca imbracata in negru se opreste in fatal or, se targuieste energic, apoi se indeparteaza cu un pas hotarat, ducand un mic sicriu sub brat. Asta nu socheaza pe nimeni, pentru ca aici viata si moartea se infrunta in fiecare zi ca doua tate, fara sa intervina nimeni pentru a potoli cearta. Acest gen de politeturi nu se practica in tarile aspre, care vor sa recupereze timpul pierdut. Aici, cand un chip nu surade inseamna ca motaie ori se incrunta. Clipele neocupate de oboseala sau de griji sunt imediat umplute cu bucurie, ca o petarda care trebuie sa se auda pana departe.”
“Ne-am pomenit singuri sub miliardele de stele, in fata desertului belucian. Eram la capatul puterilor. Era sfarsitul noptii. Uram Iranul aproape in aceeasi masura in care, in alte circumstante, l-am fi putut iubi. Iranul, un batran bolnav care a creat atata, a iubit atata, a pacatuit atata prin trufie, a urzit atatea intrigi, a suferit atata. Patrician batran cu maini ca fildesul, cand raspandind o vraja care fascineaza, in clipele lui de luciditate, cand acceptandu-si moartea, in letargia amintirilor care se sterg, cazut azi in puterea unor creditori mai robusti si mai putin rafinati decat el.”
“In ziua aceea, am crezut ca detin ceva, un adevar care-mi va schimba viata. Insa nimic de aceasta natura nu e dobandit pentru totdeauna. Lumea trece prin noi ca o apa si pentru o vreme ne imprumuta aparenta ei. Apoi se retrage si ne lasa in fata vidului pe care-l purtam in noi, in fata acestui soi de incapacitate capitala a sufletului pe care trebuie sa invatam s-o suportam, s-o infruntam si care, paradoxal, e poate resortul nostru cel mai sigur.”
Alina Sighete 