Insula din ziua de ieri

Nu o sa inceteze niciodata sa ma uimeasca capacitatea lui Eco de a te transpune in epoca romanelor lui. Daca nu as fi stiut ca Insula din ziua de ieri e scrisa candva in anii ’90, as fi fost convinsa ca autorul e contemporan cu personajele. Intr-un fel chiar e…daca ar fi sa ne luam dupa tema timpului, abordata de Eco.

Am recunoscut de multe ori ca nu rezist niciunei carti a carei actiune se desfasoara pe mare, in a carei poveste se strecoara si cate o corabie. Romanul incepe cu un naufragiu, al celui care se autointituleaza “unica fiinţă din speţa noastră care a mai naufragiat vreodată pe o corabie pustie”. Roberto, naufragiatul, isi aminteste viata de dinainte de naufragiu, aventurile galante, viata sa ca spion, luptele si preocuparile intelectuale. Insula zilei de ieri este aproape de corabia lui Roberto…dar lui ii este imposibil sa ajunga la ea…  Trecand peste aparenta superficialitate a povestii: aventuri, naufragii, galanterii, ca in toate romanele sale, Eco abordeaza teme variate: timp, infinit, trecut, viitor, prezent, echilibrul dintre ele. Broderia simbolistica si narativa tesuta de Eco nu are nici un sens sa fie povestita, trebuie citita.

Eco, modest ca toti marii artisti, confirma inca odata cata dreptate avea sustinand ca un autor, daca vrea sa citeasca o carte buna, trebuie sa o scrie el insusi.

Insula din ziua de ieri

Iisus, omul

Intotdeauna am crezut ca Dumnezeu are mult simt al umorului, nu l-am perceput ca pe o entitate atotputernica si  vindicativa, ci mai degraba ca pe un prieten si partener de discutii mai inteligent si mai experimentat. Cu toate astea, am inceput sa citesc Evanghelia dupa Fiul cu un usor sentiment ca fac ceva rau.

Am admirat “curajul” lui Mailer de a scrie la persoana I o “carte jurnal” a carei personaj principal este Iisus, dar sunt convinsa ca a ales aceasta forma tocmai pentru a soca si pentru a-si face publicitate. Daca am dreptate, nu i-a iesit foarte bine, ori nu a fortat el in sensul acesta, ori traim intr-o societate in care notiunile de Iisus, Dumnezeu, sfintenie, etc sunt atat de banale si de integrate cotidianului incat nimic nu mai socheaza. Ceea ce nu este neaparat un lucru rau.

Pretextul “jurnalului” este enuntat de Iisus insusi: deoarece evanghelistii  “… mi-au pus in gura vorbe nerostite de mine candva si care au zis ca as fi fost bland, cand eu eram alb de furie … Astfel ca imi voi spune propria mea versiune.”

Iisus omul este “incercat de pofte trupesti”, Lui (spre deosebire de mine:) ) ii e frica de mania Tatalui, se indoieste de dragostea oamenilor pentru El si considera ca oamenii Il iubesc doar pentru capacitatea lui de a face minuni. Iisus omul considera ca Diavolul este cea mai frumoasa creatura facuta de Dumnezeu si ca acesta este intelegator fata de slabiciunile sale – altfel nu ar fi Diavol, nu? :). Pe Iuda il iubeste pentru sinceritatea sa.

Iisus omul mi s-a parut mult prea om, si prea putin Fiu.

Dar, dupa seria infinta de Evanghelii nou “descoperite” ale lui Iuda, Mariei Magdalena, Diavolului sau vecinei de peste drum a lui Iosif, de ce nu ar avea si Iisus o Evanghelie a lui, scrisa de El insusi?

Evanghelia dupa Fiul

Ajedrez – Borges

Arte Poetica – Borges

Mirar el rio echo de tiempo y agua…

…hasta en los suenos se cometen erores…

„yo soñé esta mañana que me moría”

…olvidense de Borges, hay tantos otros mas superiores….

Hullabaloo in livada de guave

Sampath e un om neinsemnat, distrat, lipsit de ambitie, un ratat.

Sampath fuge de acasa si se refugiaza intr-un arbore de guava. Fara sa vrea, devine un soi de guru si adeptii vin sa ii asculte predicile. Apoi maimutele se imbata si totul degenereaza intr-o mare zarva.

Inceputul romanului m-a facut sa zambesc ingaduitor. Fraza de inceput mi-a amintit de compunerile pe care ne obliga profa de romana sa le facem. Facem, nu scriem. Am continuat sa citesc cu indulgenta amuzata a elevului silitor care ajuta un coleg mai putin „daruit”. Apoi Kiran a reusit sa imi dea peste nas. Naratiunea a explodat intr-o multime de personaje colorate, descrieri poetice, satira fina, umor, arome, gusturi, cuvinte.

Am mai bifat un „soi” de orientali si m-am mirat inca o data intrebandu-ma de ce, din zona asta, doar cu chinezii si japonezii nu ma impac si pace.

Hullabaloo

Ultimul testament al lui Oscar Wilde

„Am stiut ca voi face mare senzatie” au fost ultimele cuvinte ale lui Oscar Wilde, in viziunea lui Peter Ackroyd. Pentru mine a facut.

Nu stiu de ce mi-a placut atat de mult cartea asta.

Poate pentru ca e scrisa sub forma de jurnal si toti suferim de o usoara forma de voyeurism.

Poate pentru ca e scrisa la persoana I, si daca nu am reusit sa ajung un mare artist, cel putin pot sa ma identific cu unul prin lectura.

Poate pentru ca are ca personaj principal o persoana reala care imi place foarte mult.

Poate pentru ca este despre un artist care are aerul acela boem pe care il asociez eu cu artistii adevarati.

Poate pentru ca este despre un om trist, singur si neinteles.

Poate ca nu.

Oscar Wilde

Salinger was never my friend

„What I like best is a book that’s at least funny once in a while…What really knocks me out is a book that, when you’re all done reading it, you wish the author that wrote it was a terrific friend of yours and you could call him up on the phone whenever you felt like it. That doesn’t happen much, though.”

N-am vrut niciodata sa-l sun… Si totusi…

Salinger

Trei carti de vacanta

In  vacanta de iarna am scotocit printre cadourile primite de mama si am ales trei dintre cartile primite de ea. Desi citite ‘cartea si ziua’, intr-o perioada in care inca mai luam intensiv ceaiurile pentru rinichi, daca intelegeti ce vreau sa zic :),  nu pot sa fiu atat de ipocrita incat sa afirm ca nu mi-au placut. In contextul de mai sus.

Casa de la Riverton, de Kate Morton – are o structura similara cu Apa pentru elefanti si curgerea cinematografica din A treisprezecea poveste. De fapt toate povestile de genul asta citite in ultima vreme sunt atat de similare incat incep sa se confunde intre ele. Uneori am senzatia ca sunt scrise de aceeasi persoana, cu greu mai gasesti voci unice in literatura de azi si in nici un caz in genul asta de romane. Trecand peste “uniforma” cartii, povestea in sine este catchy, desi previzibila. Lumea prezentata, contextul istoric, trecerea de la prezent la trecut si inapoi o ajuta sa nu cada in groapa mediocritatii pe a carei muchie sta.

Casa de la Riverton

Al Saptelea Licorn, de Kelly Jones – o combinatie reusita intre cartile mentionate mai sus si valul de simboluri pierdute, comori gasite si templieri reinviati din ultima vreme. O muzeografa porneste in cautarea unei a saptea tapiserii dintr-o serie cu licorni, care o conduce spre descoperirea unui mare mister si, previzibil, a iubirii. Cartea este scrisa corect, fluent, isi cunoaste “categoria” si nu face gresala de a abuza de datele stiintifice si istorice pentru a-i da un aer mai intelectual.

Al saptelea licorn

Al zecelea dar, de Jane Johnson – merge pe aceeasi reteta a succesului: intrepatrunderea dintre trecut si prezent, cautarea unui mister, cateva aluzii cultural-istorice. Si Al zecelea dar reuseste cu succes sa te faca sa nu simti nici ca ti-ai pierdut timpul degeaba nici ca esti atat de prost incat nu mai esti capabil sa citesti altceva. Interesanta este prezentarea eroinei principale din prezent, care spre deosebire de neprihanitele above all suspicion din celelalte romane, apare in postura de amanta a sotului celei mai bune prietene. Pe langa cautarile misterelor din trecut si aventurile din prezent, cartea mai este condimentata si de adulterul protagonistei, framantarile acesteia legate de tradarea prietenei si de imoralitatea actului.

Al zecelea dar

 Trecand peste sablonul unic,  firele narative similare, echilibristica pe muchia dintre esec, mediocritate si accesibilitate, ce mai au in comun aceste carti este, cel putin in cazul primelor doua, ca sunt carti de debut. Deci…le putem considera o „incalzire” pentru ceva mai bun. Deocamdata si-au indeplinit menirea: carti usor de citit cand locuiesti cu alte 13 persoane, fiecare cu „zgomotul” ei :).