In primul rand cred ca expresia concert live este un pleonasm, concertele “nelive” cu greu putand fi asimilate ideii de concert ci, in cel mai bun caz, ideii de spectacol. Mi se pare inutila prezenta la un concert “nelive”, CD-uri pot sa ascult si acasa, fara sa fiu impinsa, inghontita, afumata, fara sa mi se urle in ureche sau sa mi se aseze in fata vreunul mai inalt. Cel mai mult ma enerveaza concertele “nelive” care se pretind a fi live, mi se par o insulta la adresa asculatatorului/spectatorului. (Concertele astea le identifici cel mai usor dupa fufele in fuste cat batista, ce topaie ca niste descreierate, vocea suna mai mult sau mai putin bine, pana cand urla un gafait: Mainile sus!!!! Impreuna!!! Si voi cei din spate!!! S.M.)
Chiar si dintre concertele live, trecand peste selectia fireasca facuta in baza preferintei pentru un anumit stil de muzica, le prefer pe cele de club, cele la care poti sta la o masa, mai povestesti, mai bei ceva. Deh, varsta;)… In ultimii ani singurele concerte mari la care am fost in locatii de gen “aer liber” sau “sala palatului” au fost cele ale Zdubilor, pentru care ma duc oricand, oriunde. Ani de zile mi-am programat concediul astfel incat sa fiu libera de FanFest. In rest…la noi in sat seara la club sunt dansuri :), stai cuminte, la masa ta, cu o limonada;) in fata, mai o muzica, mai o vorba de duh…ce poate fi mai frumos?
Cel mai mult imi plac pregatirile, momentele dinaintea inceperii concertului propriu-zis, cand artistii isi cauta locurile, isi acordeaza instrumentele, vorbesc cu publicul. Imi plac ajustarile pe care le fac din mers, in timp ce canta, imi plac cei care nu mascheaza greselile si care nu se sfiesc in mijlocul melodiei sa ceara “da vocea acustica mai sus”, “regleaza basul” sau altele de gen. Imi plac artistii care stau la masa, printre „oamenii de rand”, nu in camere separate, care comunica cu publicul, care insereaza cate un dialog, gluma sau povestioara printre melodii. Imi plac artistii, (de genul lui Stefan de la Semnal M care se pierdea cu ochii inchisi in unele acorduri mai lungi de chitara), pe care se vede ca le place ceea ce fac, din partea carora simti emotia, implicarea, placerea, care transmit ceva. Imi plac momentele acelea in care trupa se sincornizeaza perfect si comunica intre ei prin mici gesturi, zambete, acorduri. Imi place cand muzica suna atat de bine incat iti face pielea de gaina. Imi place sa aud sunetele instrumentelor, armoniile, acordurile, in forma lor bruta, fara filtrul sintetizatoarelor de studio.
Vinerea asta, am fost din nou in Flex, (ma rog, in Taboo sau Flex2, cum preferati), la concert Semnal M. Despre Semnal M nu vreau sa va povestesc nimic, cine aude despre ei pentru prima data acum, nici nu merita sa stie mai mult:). Spre dezamagirea unora, nu o sa povestesc nici despre oamenii cu care am fost sau cei pe care i-am cunoscut acolo. Azi vorbim doar despre muzica:)
Biletul de intrare
Revelatia serii au fost baietii de la Pragu de sus , care au cantat in deschidere. Recunosc ca nu am auzit de ei pana acum si am facut misto, la fel ca de Gojira, cand i-am vazut pe afisul celor de la Semnal M. Insa am un feeling ca o sa mai auzim de baietii astia. O sa auzim chiar daca basistul si bateristul arata ca niste tocilari ochelaristi din clasa a 11-a iar solistul e un slabanog nebarbierit (cu o voce superba), chitaristul cu chitara electrica de div in viata, portocaliu tigrata, fiind singurul care le confera un aer de trupa rock.
Chitara de div
Dar au melodii frumoase, pana si Claudia a adims ca ar accepta un duet cu ei :P. Versurile depasesc cu mult “productiile artistice” ale trupelor tinere din ziua de azi. Dar cel mai bine sa ii ascultam pe baieti. Enjoy!
Alina Sighete 