“Totul este iluminat” este prima carte din viata mea pe care am cumparat-o DUPA ce am vazut filmul. Mai mult, am cumparat-o datorita filmului. Mi-a placut si filmul foarte mult, dar cartea si mai mult :)
Nu pot sa trec cu vederea coperta deconcentranta (noroc ca NU sunt blonda), si recomandarea: “ELLE, lectura obligatorie” si sa le trec la minusuri. Dar cam atat la capitolul minusuri. Deci, nici o legatura cu cartea in sine sau cu autorul. Vorbind de autor: Jonathan e tanar (32 de ani acum, romanul l-a scris la 24), are la activ cateva cursuri de creative writing (care se simt pe ici pe colo, dar nu suparator – deci e undeva la limita minusului), a scris pentru mai multe reviste si cateva povestiri inainte de a debuta cu romanul Totul este iluminat. Romanul i-a fost inspirat de propria viata, de cautarea propriului trecut, autorul plecand in Ucraina pentru a cerceta povestea bunicului sau.
Cartea imbina armonios umorul cu tristetea. Alex, ghidul lui Jonathan, un personaj plin de aplomb si culoare, nu poti sa ti-l imaginezi altfel decat in training si cu un lant gros de aur, ghiul si unghia de la degetul mic mai lunga decat celelalte. Cu toata aparenta de marlan, Alex e un bun prieten, un om gata sa ajute, comunicativ si descurcaret. Isi semneaza scrisorile catre Jonathan: Al tau, neprihanit, Aleksandr. Alex aminteste usor de Borat, fara vulgaritatea acestuia, exprimarile lui te fac sa iti doresti sa fi citit cartea in engleza, jocurile de cuvinte fiind probabil mult mai savuroase. Atmosfera creata aminteste pe ici pe colo de Pisica Alba, Pisica Neagra, iar unele parti de Veacul de singuratate al lui Marquez. De la Alex aflam “istoria” pozitiei 69, care se numeste asa deoarece a fost inventata in anul 1969, inainte de anul respectiv practicandu-se atat “suflatori cat si muzicute, dar niciodata in cor”. M-a amuzat teribil.
Actiunea se desfasoara pe mai multe planuri, in prezent, Alex pregatindu-se pentru intalnirea cu Jonathan, intalnirea lor si drumul spre trecutul lui Jonathan, si in trecut, scene din viata stramosilor lui Jonathan. Alterneaza de asemenea si umorul, scenele burlesti, cu tristetea uneori sfasietoare a singuratatii. Povestea fantastica a strastrastrabunicii lui Jonathan, Brod, aminteste de realismul magic sudamerican, intamplarile fantastice, iesite din comun impletindu-se cu viata obisnuita a satului de evrei “stetl”. Scenele in care parintele adoptiv al strastrastrabunicii lui Jonathan ii inventeaza un trecut si o mama, scriind pana si scrisori din partea “sotiei sale” adresate lui si ajungand sa se indragosteasca de sotia sa imaginara, sunt impresionant de triste. Brod tine chiar un jurnal al tristetilor.
Jonathan are ca baza a cautarilor sale o fotografie ingalbenita, un nume de tara si unul de oras, nume inventat, care e posibil sa nu fi existat niciodata. Mai are drept ghid pe Alex, pe bunicul acestuia – sfasiat intre amintirile din razboi si moartea sotiei lui – dureri datorita carora se pretinde orb (fara ca asta sa il impiedice sa fie soferul celor doi), si cateaua Sammy Davis Junior Junior, catea ghid pentru orbi si alienata mental. Suficient pentru ce avea de gasit. Calatoria lor nu poate fi rezumata in cateva cuvinte si e greu de descris. Scenele deosebite sunt atat de dese, incat singura solutie ar fi sa citez intreaga carte.
O fraza ce mi-a placut foarte mult: “Amintirile sunt mici rugaciuni catre Dumnezeu”. In carte, toata lumea scrie: Jonathan scrie cartea trecutului sau, Alex scrie scrisori catre Jonathan, Bord scrie un jurnal, locuitorii satului scriu, “noi scriem….noi scriem” repetandu-se obsesiv. Cel mai trist, Iankel, bantuit de spectrul batranetii si uitarii scrie mici mesaje catre sine, cu rujul lui Brod, pe tavan.
Pentru a incheia cu aceeasi paralela intre carte si film, cartea este mult mai complexa decat filmul, dar imaginile din film (casa Augustinei din lanul e porumb, casa plina cu manuscrise), vin in completarea “imaginilor” pe care ti le ofera lectura. O carte speciala, uneori fantastica, ce iti lasa un gust dulce-amarui – exact ca viata.
Alina Sighete 