Mesterii mei, prietenii mei

De ceva vreme renovam si reamenajam casa. “Ceva vreme” e un concept relativ, ca si timpul de altfel. “Ceva vreme” a dus la faptul ca m-am obisnuit sa traiesc in cutii de carton, mutandu-ma dintr-o incapere in alta, ca uneori fac baie la neamuri sau prieteni, ca praful este inca un element de decor in casa, dar, mai ales, a dus la noi prieteni. Exact, mesterii.

Mesterii mei, prietenii mei. Fratii mei.

De “ceva vreme” s-au perindat: aia cu incalzirea centrala, aia cu termopanele, zugravii, parchetarii, instalatorii, fainatisto-gresiarii…o adevarata colectie umana.

Mesterii mei au devenit parte din familie, au cheia de la casa, vin cand vor, pleaca cand vor, lucreaza cand vor. Dupa ce initial au strambat din nas cand le-am spus ca pachetul de beneficii nu incude si mancarea, acum mancam seara impreuna, din pachetelul lor de acasa. Dupa ce i-am tinut la un buget strict si materiale cu taraita, acum mergem impreuna la Ded*man la shopping, ca fetele. Dupa ce am trecut prin replici: Eu: “Daca pana maine nu termini dormitorul, il zugravesc eu cu mustata ta pe post de trafalet!!” am ajuns la telefoane la ora 15.00: Ei: “Vezi ca azi plecam mai repede ca am terminat deja”. Am trecut de la “Doamna Alina ne scuzati ca….” la “Alinooo (sau Dragaaa, depinde de apelant), hai ca-i gata cafeaua!” Dupa cateva meciuri cu impulairi si amenintari mesterii ma suna zilnic sa raporteze ultimele lucrari. Atat de des incat ii cunoaste toata firma la care lucrez. Atat de des incat ii cunosc si sefii mei. In mijlocul sedintelor, cand imi suna telefonul, primesc permisiunea sa ies, dupa un schimb de priviri cu subinteles “….mesterii”. Un fel de cod secret care anuleaza tot si creeaza tot in acelasi timp.

Mi-am cucerit mesterii, in prima faza, din prima zi in care au inceput lucrarea, anuntandu-i senin ca vorbim imediat, dar inainte trebuie sa ma pis. In a doua faza i-am impresionat cu colectia de injuraturi, organe si combinatii stiute, pe care cred ca si le noteaza in secret. Un alt soc a fost cand au dat cu ochii de biblioteca mea: “Da ce faci cu atatea carti?!?!?!” “Voi ce credeti ca fac?” Nu am primit nici acum raspunsul. Nu in ultimul rand, vad admiratia si uimirea netarmurita din ochii lor cand mai scap cate un cuvant in engleza in timpul conversatiei.

Aia cu incalzirea centrala s-au remarcat doar prin rapiditatea executiei si impresionanta colectie de manele din telefoanele mobile. Oricum,there’s no doubt that Maestru rules forever! Si sa mora tot dujmanii lui!

Iulian este Don Juan-ul grupului. Discutiile sale telefonice: “Da, iubita mea, mi-e dor de tine, te rog sa vii in seara asta, te doresc foarte mult” sunt urmate de logicul: “I-am zis bine, Alina, nu?”. Conversatiile sunt identice seara de seara, iubita, mereu alta. Iulian nu ramane dator, am primit si eu sfaturi foarte pertinente de do and don’ts in love. Si prin love ma refer la cea fizica.

Gabi este intelectualul. Are toata colectia de romane de dragoste care apar luni cu “Libertatea pentru femei”. Cand nu prinde vreun volum din cauza ca il presez eu cu lucrarile, ma suna sa i-l cumpar. Nu mi le plateste chiar intotdeauna. Dar pot sa le imprumut oricand.

Nicu este seful. El e cel care cerea bani. Zilnic. La fel de frecvent apare si in control. Intr-o zi cand mi s-a parut pana si mie ca a exagerat cu consumul/cumparatul de saci de adeziv i-am spus ca nu ii mai cumpar si nu are decat sa si-i scoata din pula. Acum cere bani doar saptamanal. De el nu le e frica mesterilor. De mine, da.

Preferatul meu, prietenul meu pe viata, fratele pe care nu l-am avut niciodata: Petre.

    Petre a intrat in legende, in sensul ca la plecarea de la birou mi se ureaza, ironic: “O seara placuta cu Petre”.

    Vineri seara, in loc sa o petrec ca tot omu’ normal la un birt, am petrecut-o cu Petre la shopping: Ded*man, Prakt*ker, Brico St*re, you name it, we have been there.

    Petre are o gagica de 17 ani, pe care nu a futut-o inca. (In varsta de 17 ani, adica). Dialogurile cu colegii lui merg pe sistemul: “Asa, incalzeste-o tu, ca ti-o futem noi!” la care eu se presupune ca trebuie sa il apar pe Petre. Cam is cu baietii la faza asta, spre disperarea lui.

    Petre a fost jignit maxim cand l-am intrebat daca sambata seara merge cu ea la discoteca. Nu, stau acasa si se uita la televizor. “Ma Petre, da tu chiar nu vrei s-o futi??” Roseste si tace. Eu cred ca vrea…

    Petre are poze cu ea in telefon. Poze facute de ea, cu telefonul ei, in oglinda, apoi copiate in telefonul lui. Mi le arata si asteapta sa ii spun ca e frumoasa. Il mint, mi-e drag.

    Petre ma asteapta cu pogacele cu jumari, proaspete, facute de maicasa. Cinam impreuna…

    Petre are un cu totul alt dictionar decat noi, oamenii de rand. Imi spune, intr-o zi, plin de convingere: “Aici pe tavan ar trebui montate doua spoturi care sa bata spre peretele cu oglinda, sa fie mai suRperstitios”. Eu: “Cum??” El: “Da, am avut client care au vrut sa fie mult mai suRperstitios aranjat in casa”. …vrea sa zica “sofisticat”. Nu il corectez, ma amuza MUUUUUUUUUUUUUULT prea tare. Asa ca, fireste, il provoc. Dupa o vizita de control de-a lui Nicu, in care acesta a aparut in pantaloni la dunga, pantofi de lac, bratara de aur de 1 kg, ii zic lui Petre: “Dar ce suRperstitios se imbraca seful asta al tau”, Petre raspunde: “Da, asa e el, mai elegant”.

…”Ceva vreme” is not over (deci, va urma)

Romania, tara care nu iti vrea banii

Atentie: contine limbaj obscen. Obscen (conform divadex=binemeritat de cei carora le este adresat).

Eu imi iubesc tara, pe bune. Are paduri verzi de brad si campuri de matasa, ape albastre si sange rosu, regasite in tricolorul care flutura in vant, zalog si legamant. Ma rog, pana nu le inecam in cianura, dar asta e o alta poveste. Insa, mai sunt zile ca asta in care imi vine sa imi bag pula in ea de dragoste si tara si sa plec in lume, undeva, sa le platesc alora taxe si facturi.

(In timp ce scriu asta pe un post de televiziune niste tigani mulg niste capre care se caca iar pe altul i se ia interviu doamnei de la salubritate care matura in fata casei unei mari dive. Pe banii mei, pe abonamentul meu. Da, stiu ca am posibilitatea de a schimba programul, stiu ca pot sa ma uit doar la TVR Cultural si Discovery daca’s asa culta si doamna, in pula mea, dar tot ma umple greata.)

Nu este nici un secret si nici o surpriza, ca in tara asta serviciile lasa de dorit. Lasa de dorit=sunt de tot cacatul. Notiunile de client, furnizor, servicii, calitate sunt niste notiuni abstracte. Incepand de la doamna de la alimentara din colt pana la mari corporatii te lovesti, pe banii tai si pe timpul tau, de tot felul de acrituri. De la amabilitatea falsa, trainuita,  gen MacDonald* sau Ora*ge unde in spatele lui “Buna ziua” si “Multumesc” simti discretul “S-o fut in gat pe mata, ca nu ma lasi s-o frec linistit dupa tejghea!” pana la clasicele functionare “de la stat” care ti-o zic pe sleau, de obicei mestecand sau vorbind la  telefon, “Haideti doamna ca nu am toata ziua!” Trist, MINIM trist, este ca deja vad oamenii din jurul meu cum se obisnuiesc si  iau ca normalitate povestile astea. La fel de trist, sau nu,  este ca eu am tot mai putina rabdare cu orice chestie perceputa ca nonconformitate, tot mai putina toleranta la prostie si nesimtire si mai ales aproape zero cenzura ca reactii si limbaj.

Sunt zile ca asta, in care imi doresc sa fiu un nou Terente si sa redefinesc notiunea de „deep throath”.

Azi am fost sa platesc (in cazul in care vreun functionar ratacit mai ajunge pe aici, explicatie: a plati = A DA BANI) impozitul anual. Adica e chestia aia in care tu platesti la stat pentru ca ai casa, masina, etc si nu primesti nimic in schimb. (La fel si CAS-ul, ca exemplu de situatie in care dai bani la stat si nu primesti nimic in schimb.) Intru. Patru ghisee, la primul mai era un contribuabil, urmatoarele trei libere.  Ma duc, logic, la primul din cele libere. Doamna, extrem de ocupata, cu nasul lipit de monitor, probabil prinsa in o partida de solitaire, imi spune in timp ce ii dau “Buna ziua”, fara sa astepte sa termin salutul: “Mergeti la colega!” Merg. Colega, o tanara supraponderala cu vreo doua kg de gel in breton, mananca un iaurt. Ii dau “Buna ziua” si ei. Imi raspunde, logic: “Nu vedeti ca mananc?” Eu: “Ba da. Pofta buna. As dori sa platesc impozitul.” “Acum mananc!” imi spune rastit. Inocenta, o intreb: “E pauza?” Ea, surprinsa si probabil necunoscand notiunea in discutie: “Nu!”. Eu, in prostia mea, insist: “Deci sunteti in timpul programului cu publicul?” Ea, mirata de cretinismul meu, pufneste: “Da!”. Eu: “Atunci petrmiteti-mi sa ma prezint: publicul, imi pare bine! As dori sa va dau niste bani daca nu va deranjeaza!” Colega de la ultimul ghiseu, se baga in discutie: “Haideti doamna la mine, daca va grabiti asa” pe ton ironic. Eu: “Nu, multumesc. Nu ma grabesc. Pot sa astept pana isi mananca doamna iaurtul. Voi urmari cu fascinatie formarea globului alimentar, cum aluneca pe esofag, imi voi imagina momentul in care ajunge in stomac si acizii incepand sa actioneze…..” “Haideti doamna, chiar e necesar limbajul asta??” ma repede una dintre ele. Eu, amabila, zambind: “Nu, nu este necesar, dar dumneavoastra ma obligati. In plus sunt chiar draguta. Nu am spus nimic de pule, pizde, muie si altele care ar putea determina aprecieri la adresa limbajului meu ”. Se uita una la alta fara sa mai zica nimic. Pe sistemul “cel mai destept cedeaza”, Doamna cu iaurtul ofteaza resemnata: “Lasa Rodi, o incasez… Pe ce nume?” Si asa, printr-o baie de ridicol, reusesc sa platesc darile catre stat. Plec impulaindu-le sonor.

Asta este povestea frumoasa, cea pozitiva. Este cea in care am reusit sa platesc. Dar ce mi-a ridicat tensiunea la 500, m-a enervat maxim, a dezlantuit tot iadul, muile (chiar, care e pluralul de la muie?), pulele si pizdele din lume e o alta poveste. O povestesc din doua motive: unul ca exorcizare, sa ma descarc de dracii care ma poseda de vreo doua saptamani,  al doilea, poate vreun cititor binevoitor are vreo idee cum pot rezolva problema. Aseaaaa (pe sistemul: Vreau sa imi fac o prietena si nu gasesc), vreau sa platesc o factura si nu reusesc. Este vorba de o factura de la Electrica, consumul de la casa de vacanta care se afla in alt judet. La  noi in sat exista doar Enelul, Electrica nu. Cand am facut racordarea cu Electrica ne-au spus ca factura o putem plati doar la o anumita banca. A fost tata la banca, nu a putut sa plateasca, nu au reusit sa il lamureasca de ce. Merg si eu la banca respectiva, plina de draci, pule, muie si alte texte,  unde doamna, amabila de altfel, ma anunta ca nu imi poate incasa factura, deoarece pe ea apare doar contul agentiei, pe care nu o au ca si furnizor si nu al societatii mama. Asta dupa ce insist minute in sir sa mi se explice de ce, mai cheama doua colege plus pe seful. “Cheam-o si pe buna-ta din mormant, gandeam eu. Bring it on, bitch!” Vazandu-ma infipta in tejghea si cu o coada tot mai mare in urma mea, isi cere scuze ca nu ma poate ajuta si ma sfatuieste sa sun la Electrica, la numarul de pe factura, ceea ce si fac. Imi raspunde un functionar sictirit pe care mi-l si imaginez un nene in pragul pensiei in spatele unui birou scorojit, cu un telefon din ala cu rotita in fata. Ii explic care este problema, ma asculta cu rabdare (daca nu cumva atipise intre timp), apoi imi spune: “A, pai pentru asta trebuie sa vorbiti cu sefa”. Imi da un numar de telefon la care sun pana la infinit si la nesfarsit. In prima faza nu raspunde nimeni, ulterior intra direct ton de fax. Sute de apeluri nereusite mai tarziu, sun din nou la domnul cu care vorbisem initial. Il rog sa imi dea alt numar de telefon. Nu exista altul. Ii explic din nou ca eu vreau sa platesc, adica SA LE DAU BANI,  ca nu as vrea sa strabat cateva sute de km pentru a plati o factura de 32 de lei, si nici sa platesc taxe de reracordari si alte shituri pentru ca ei nu sunt capabili sa imi puna la dispozitie mijloacele prin care sa fac plata. Raspunsul vine sec si previzibil: “Trebuie sa vorbiti cu sefa, eu nu va pot ajuta”. Inca nu am reusit sa vorbesc. Suggestions are welcomed.

Ideea e ca eu imi iubesc tara. Asa imperfecta si plina de muiste ordinare care o sug cu lacrimi in ochi pe banii mei, in spatele tejghelelor si birourilor. De oricate pizde frecatoare de menta si cacati care o sug cu curul as da, tot imi place tara mea. Si ma gandesc tot mai serios sa o iubesc de la distanta, iar banii mei sa mearga catre alte “autoritati”. Iar daca si pe acolo voi gasi specimene similare, e clar ca  lumea asta e un loc bolnav, murdar, care trebuie curatat si voi fi nevoita sa fut un ringhispil cu drujba pornita. (Replica dedicata lui varu’ Razvi).

Pana ma dumiresc ce sa fac, le urez tuturor traditionalul:

 

 Sursa imagine: http://playmobil.deviantart.com/art/Fuck-You-in-Hell-3672409

My professional kusturician life

Romania. O tara frumoasa, o tara pitoreasca. O tara locuita. Din pacate, zic unii. Din fericire, zic eu. Pentru ca unele lucruri se pot intampla doar in Romania. Si doar pentru ca este locuita.

Ca o scurta introducere explicativa pentru cele doua persoane ajunse accidental pe blog: mare parte din jobul meu presupune coordonarea unei activitati de recrutare masiva de personal productiv, pentru o multinationala. Asta inseamna, pe langa clasicele anunturi, panouri, spoturi TV si radio, mersul la propriu, fizic,  intensiv in satele din zona, si recrutarea directa, de la sursa. Sursa egal birturi, primarii, camine culturale, magazine satesti,  camp,  etc. Aceasta activitate implica multe aspecte: cunoasterea zonei, deplasarea ore in sir din sat in sat, interactiunea cu foarte multe categorii de oameni. Interactiune din care se nasc o multime de intamplari.  Sunt unele zone in care avem prieteni, in care suntem primiti cu bucurie, in primarie, biserica,  birt, la om acasa, cu masa pusa dar sunt si zone in care suntem alungati cu oale cu apa fiarta sau scosi cu forta din primarie, numiti “americani exploatatori de sclavi romani” si, la argumentul ca si noi suntem romani, pusi sa recitam ‘’Tatal Nostru’’ sau sa cantam ‘’Desteapta-te Romane’’.  Toate aceste intamplari si reactii au devenit oarecum normale si predictibile, chiar si trecerea de la o extrema la alta. Dar sunt si zile halucinante, incredibile, care nu se incadreaza in nicio extrema si care nu tin de nicio realitate. Una din aceste zile, intamplata recent, le-a depasit pe toate celelalte, cumulate, by far.

Iat-o.

In mijlocul unei actiuni de recrutare fiind si avand in vedere numarul mare de oameni cerut, perioada din an, dificultatile cu care se confrunta zona, ma vad nevoita sa introduc sate/rute noi in aria de recrutare. De obicei, cand intreprind o astfel de actiune imi gasesc o persoana de contact din satul respectiv, impreuna cu care caut oamenii potriviti. Aici intra in scena Doamna Doina. Doamna Doina, persoana importanta, cu cunostinte aprofundate ale zonei si ale fiecarui locuitor in parte, om de baza in traficul de informatii intre satele din comuna. Prima noastra actiune impreuna a fost un succes, am reusit sa recrutam peste 50 de persoane intr-o singura sesiune, dintr-un singur sat. Doamna Doina s-a dovedit a fi un om de cuvant si intr-adevar, fara nicio urma de ironie, o persoana influenta. Avand in vedere isoria noastra de succes, stabilim o noua intalnire, in fata bisericii, Doamna Doina urmand a-mi servi drept ghid in extinderea recrutarii si in alte sate din comuna respectiva. Pornesc de la firma, cu microbusul, cu un sofer nou, pe care nu il cunosteam. Pana sa ajungem in sat l-am cunoscut mai mult decat mi-as fi dorit. Avram, era la primul lui job in Romania. Lucrase in Grecia, de la 18 ani, timp de 12 ani. Vorbea repede, trei cuvinte in romana, doua in greaca, “malaca” la sfarsitul fiecarei fraze. CD playerul urla muzica greceasca, populara banuiesc, dupa sonoritate. Avram s-a simtit dator sa imi povesteasca in amanunt viata lui din Grecia, si apoi, si cea de dinainte. Ajungem in sat, Doamna Doina era deja in fata bisericii, cu doi oameni deja recrutati. Lucrurile pareau a fi pe drumul cel bun.  Aveam pe lista de vizitat alte patru sate. Pornim spre primul dintre ele, unde eu, in lumina experientelor anterioare, ma asteptam ca oamenii sa fie deja pregatiti, doar sa ii luam cu busul. Nu erau. De fapt, nu era nici un om in tot satul, pe care l-am strabatut dintr-un capat in altul. Incepea sa ploua marunt. Satul pustiu plutea intr-o atmosfera ireala si umeda. La capatul satului Doamna Doina coboara si ne anunta ca va reveni in cateva minute. Ceea ce a si facut. Fara oameni, dar cu o plasa de rafie care mirosea puternic a branza. Ne anunta ca oamenii  cu care vorbise sunt in satul vecin,  unde oricum avea si alte contacte asa ca pornim intr-acolo sa ii ridicam pe toti. Nu erau nici acolo, in schimb, Doamna Doina apare cu un cos plin cu rosii. Ne linisteste, nu e nicio problema, urmatorul sat este satul ei natal, unde sigur a vorbit si vor fi in jur de 20 de persoane. O cred. Strabatem satul, cu Doamna Doina pe post de GPS al soferului, dandu-i indicatii – parerea ei, spunandu-i povesti – parerea mea. Exemple de dialog:

     Ea:

–         Uite, aici in casa asta verde sta varumeu de-al doilea, Costel!

Soferul, franeaza brusc:

–         Il luam acuma?

Ea:

–         Nu, a murit anu asta, a doua zi de pasti.

Cateva sute de metri mai incolo:

       Ea:

–         Pe stanga la casa cu fantana stau doua surori, si ele vroiau sa se angajeze!

Soferul, pune, din nou, frana brusc:

–         Oprim?

–         Aaaaa, nuuuu. S-au angajat la Oradea saptamana trecuta.

Dialogul asortat cu frane a avut loc de vreo 5 ori in locatii diferite. Din loc in loc, mai si opream, dar nu pentru a colecta vreun om ci pentru a colecta plase cu vinete, ardei, etc.

Vazandu-mi privirile disperate, Doamna Doina ma calmeaza:

–         Nu-ti face griji, acum mergem in satu’ lu’ mamica, acolo precis sunt cel putin 20 de persoane interesate. In plus, a facut mamica niste placinte cu cartofi foarte bune!

Cu ultimul argument ma convinge. Strabatem kilometri intregi prin pustietate, pe un drum neasfaltat, prin campii infinite cu iarba inflorata sau cu porumb inalt. Ajungem acasa la mamica, unde, spre bucuria mea, pe langa placintele cu cartofi, erau si vreo 15-20 de persoane. Suntem condusi in “casa din fata”, pusi la masa cu placinte cu cartofi si apa de la fantana. Eu si soferul in prim plan, inconjurati, in semicerc, pe scaunele si bancute, de grupul de oameni. Remarc fizionomiile similare, stabismul la aproape toti, o usoara intarziere in vorbire. Trec peste aceste amanunte si, fericita, le tin speach-ul despre cat este firma noastra de minunata si ce noroc au ca le oferim aceste locuri de munca. Ma asculta zambind in tacere. Nu au intrebari. Sunt incantata de talentul meu oratoric si inteligenta cu care am cuprins toate aspectele astfel incat totul sa fie clar pentru ei. Trece ceva vreme pana cand totul devine clar si pentru mine. Oamenii nu venisera pentru angajare, oamenii venisera in vizita. Mai bine zis, venisera sa asiste la vizita, deoarece nu au mai avut oameni straini in sat de cativa ani. Si iata-ne, eu si soferul, mancand placinte cu cartofi, sub privirile atente ale unui grup compact de oameni, rezultat al generatii de incrucisari intre ei insisi. Inghit cu noduri si ne pregatim de plecare. Mamica insista sa ne puna placinte la pachet. Eu refuz, la dieta fiind, in schimb Avram accepta cu placere. Le dusese dorul in Grecia. Colectarea plaselor cu diverse produse de catre Doamna Doina culmineaza cu “pachetul”de la mamica, constand intr-o gaina vie.

Drumul de intoarcere a fost marcat de mai multe aspecte si este perioada din zi care mi s-a parut cea mai suprarealista si kusturiciana. Dintre cei 20 de oameni au fost totusi interesati patru, care se adauga celorlati doi din primul sat. Astfel: afara ploua marunt, dupa cateva zile de canicula, din pamand generandu-se aburi si dand imprejurimilor un aer ireal. Una din cele doua persoane care venisera initial cu Doamna Doina, obosite de peregrinarea prin sate, atipise cu gura deschisa, sforaind usor pe o nara. Celalalt, lucrase cateva luni intr-o firma similara cu a noastra, la magazie, incerca sa ma convinga de cunostintele lui de limba engleza, vorbind in romana, dar cu un puternic accent britanic. Era convins ca vorbeste engleza. Siamezii din generatii diferite din ultimul sat s-au pus fiecare pe alt scaun, fiecare in alt colt de bus, de parca nici nu s-ar fi cunoscut. In bus urla muzica greceasca. In aer plutea un iz de branza  si transpiratie, plus alte cateva arome nedefinite. Soferul injura in greaca la fiecare 3 minute. In dreapta mea, Doamna Doina facea reclama firmei catre persoanele nou recrutate, avand la picioare plasele cu diverse produse, iar sub brat, gaina. Vie. Gaina.

O debarcam pe Doamna Doina impreuna cu toate bagajele ei acasa si plec cu “recolta umana” spre firma.

Nu dau o zi din asta pentru una de stat la birou, sedinte, rapoarte si alte shituri pentru nimic in lume. Cunoscatorii nu ma contrazic cand afirm ca pot exclama pe buna dreptate: “What a day!”

Zumba, the ultimate experience.

Ultimate, dar prima.  Si da, cu punct in titlu.

Dupa o lunga perioada de delasare, lene si putoare – da, toate trei, impreuna, chiar daca inseamna relativ acelasi lucru – am decis sa ne miscam hoiturile anchilozate si cu tendinte de crestere in latime. Asa ca ne-am dus fataaaaaaaaaaaa, ca niste dive in viata, in meine hunhen ca ni’s si poliglote, la Zumba!

In primul rand, pentru cine nu ma cunoaste, eu si dansul nu avem nimic in comun. Nici eu pe el, nici el pe mine. E adevarat ca dupa ce beau ceva, aia din Dirty Dancing vine plangand sa ii dau lectii, dar nu beau (chiar) tot timpul. La mine dansul inseamna stanga unu dreapta tot unu, c-asai hora pe la noi, fie ca e tutz tutz tutz tutz din ala din zilele noastre, fie ca e preferatul meu Fuego (mort)  cu Irina Loghin, fie ca e Rammstein sau Mariah Carey, la mine miscarea si ritmul sunt aceleasi. Pentru ca asa se face, doar ca habar nu aveti voi! Am mai avut tentative de aerobic, latino aerobic si alte figuri din astea, inutil evident. Ce depaseste limit a doi pasi la stanga doi pasi la dreapta si mai presupune si coordonarea mainilor cu picioarele – imposibil! Sa nu mai vorbim de corelarea cu miscarile, cu directia de dans a celolralti. Ati observant ca la nunti, botezuri, parastase cand se danseaza traditionalul Meneaito e unu care tot timpul o ia la dreapta cand ceilalti o iau la stanga? Io is aia. Daaaaaaar, pe sistemul din bancul cu nebunul care merge pe contrasens si aude la radio: “Un nebun ruleza cu viteza pe soseaua X pe contrasens “ si exclama: “Nu e unul, sunt zeci, zeci!!!”, replica lui mi se pare perfect valabila. Buuuuuuuuuun. Astea fiind clarificate, explicatia pentru faptul ca insist totusi sa particip la activitati din astea se gaseste in primul paragraf, pe cantar si pe fisa nutritionistei mele.

Ca sa va faceti o idee si mai clara, ar trebui pentru inceput sa v-o prezint pe Miha. Miha e nebuna. The end. Intamplarea face ca ne-am cunoscut cu multi multi ani in urma tot intr-o sala de fitness, unde mergeam de 2 sau 3 ori pe saptamana, ne sprijineam de cel mai spectaculos aparat si trageam cate-o barfa de o ora, la fel de spectaculoasa. Nu mai stiu cat de fit am fost sau cat am slabit, dar muschi la burta si la falci, de la ras, sigur am facut atunci. Nu stiam ca peste scurt timp vom fi colege si apoi bune prietene. Nu stiam ca o se intelegem atat de fain si o sa ne distram atata de bine, vecine de birou in iad fiind, incat vom fi despartite disciplinar de sefa si mutate la etaje diferite. Ce am trait noi impreuna poate si  probabil va si fi subiectul unor povesti ulterioare, desi fazele noastre sunt de genul you had to be there, sau presupune cunoasterea a mult prea multor amanunte pentru a le gasi cineva funny. Oricum, voi notati ce am zis de la inceput. E nebuna. Punct.

 Si iata-ne, pline de viata si de dorinta de miscare si moarte de foame in acelasi timp, batand la poarta fitnessului. Cu gentile de firma pe umar, cu Conversii si echipamentul Adidas originale din Bazar din Istanbul, ai min helou, who’s the pizda in here?? Ne echipam intr-un vestiar impreuna cu alte zece femei desi loc era abia pentru noi doua si purcedem. In primul rand ne-am ales locurile in sala astfel incat sa ne vedem in portiunea de oglinda care slabeste. Impingandu-ne si mimand bataia evident. Minand evident pentru noi, ca o tanti de acolo, care de altfel nici nu inteleg de ce nu isi vedea de nepoti in loc sa umble la Zumba ca si curv…. tineretul, ne privea contrariata. Ora incepe, logic, cu exercitiile de incalzire. Vreo 10 minute. La finele carora plamanii mi-erau in gat, un rinichi imi atarna spre genunchi iar inima mai aveam, doar ca era explodata. Plus ca exercitiile de incalzire sunt mai mult de aerobic iar eu vroiam sa imi etalez talentele in dansurile latino. Pe cand ma intrebam in gand si cu voce tare, cu tot mai multa disperare, unde e samba? Unde e merengue? Unde’s Don Omar si Shakira?? Cine a mutat coridorul??? (asta ultima e pentru FOARTE cunoscatori) ….unde-i Quebradita??? Incepe. Ritm! Pasiune! Zumba! Pula me, ma scuzati. Nu am nimerit nici un pas, io nu apucam sa pun stangul jos ca shtoarfele dreacu si faceau doi pasi cu dreptul. O data faceau doi pasi la dreapta, o data patru la stanga. Dar mai hotrati-va in puii mei, chiar nici o stabilitate, nici o consecventa nu mai gasesti in lumea asta?? Dansul, sportul cica sunt discipline. Io numa disciplina nu vad acolo, disciplina e in pasii mei frumosi, organizati, acelasi ritm, aceeasi frecventa, unu dreapta, unu stanga. Am zis! Nu stiu sincer, unde se indreapta lumea asta??? Ce-o sa ajungem cu haosul asta. Auzi tu, sa faci pasii aia, in fata, in spate, amestecati si sa mai dai si din maini si din umeri. Da ce, suntem roboti??? Pai ori suntem oameni ori nu mai suntem?? Are we humans or are we dancers, vorba poetului. Asa ca mi-am bagat picioarele la propriu in miscarile de aiurea si mi-am gasit eu ritmul meu cu umeri cu solduri cu ce vrei, pe care am dansat toata ora mai urland catre Miha: Vezi ca trebuia sa imi aduc fusta de Lambada???? Dar, surpinzator sau comercial sau ambele, am fost felicitata de antrenoare pentru atitudinea mea, important e sa te misti, sa dansezi sa te simti bine, si mai primeam din cand in cand, eu si o alta incepatoare catre un hi5 de incurajare. Nu sunt sigura daca criteriul dupa care ne-a ales a fost: cea mai grasa, cea mai slaba sau cea care se descurca cel mai naspa, dar my guess este ca toate. Oricum, cred ca i-a placut de noi sau banii nostri, ca intr-o pauza cand am alergat pana la vestiar sa ne adapam direct din dus, deoarece ambele am fost suficient de idioate sa nu ne punem apa la noi, antrenoarea a fugit dupa noi: Plecati??? Dar plecati??? Am calmat-o si ne-am intors in sala.  Oglinda imensa cat peretele se abureste astfel incat nu ne mai vedem, din fericire, dar eu tot insist sa o intreb pe Miha: Is it me?? Am I that hot??? Ma asigura ca da. Probabil am febra. Sau poate e pentru ca imi perfectionam niste miscari din solduri pe care orice fata ar trebui sa le stie pentru iubitul/sotul ei. Ora trece, mai cu tentative de  invata pasii conventionali, mai cu izbucniri in dansuri dupa ureche, mai cu incurajari spre Miha si se incheie apoteotic cu exercitiile de relaxare, care in principiu presupun statul cracanat si leganarea mainilor in jus si in jos, la stanga si la dreapta. Pe o muzica instrumentala de-a dreptul monumentala, care era intr-un crescendo continuu si care ne-a provocat si mie si lui Miha o criza de ras isterico-infundat si care ne-a facut sa incheiem exercitiul vinete. Ulterior am discutat ce era atat de funny si am constatat cat suntem de diferite: in muzica respectiv ea vedea coloana sonora de la Stapanul Inelelor, armatele de orci navalind calare, ostiri cotropitoare, razboaie, lumeeeee iar eu vedeam finalul de la Pe aripile vantului, ei doi pe un deal, langa un copac stingher, imbratisati, rochia ei fluturand in vant…. Hilarious, really!

La finele orei urma sa decidem daca ne platim doar ora, daca vrem abonament sau vrem direct card de fidelitate. Am ales cardul. A fost prea funny ca sa nu mai mergem.

Aici trebuia sa fie finele povestirii, dar nu pot, TREBUIE sa va zic ce a urmat.

Aseaaaaaa, ce face tot romanul, pizda de pizda cand iese de la fitness? Logic, evident si fara nici o ezitare, merge la MacDonalds. Imaginati-va, eu si Miha, in echipamentul de sport, transpirate din cap pana in picioare, cu parul ud, lipit de cap, tricourile transpirate din gat pana in brau, pantalonii lipiti de noi, got the picture? intrand glorioase in Mac (by the way, eu urasc mancarea de la Mac, ideea era sa mergem sa bem un fresh undeva  fataaaaaaaaaa, ca mall-ul e departe). Ne-am luat supermeniu de pizde cu creveti, sos cocktail si suc de mere, proaspat stors din sticla de Cappi. Dupa ce ne invartim 5 minute cu tavile in mana: eu nu vreau la masa asta, mie nu imi place la asta, eu vreau pe scaun, eu vreau pe canapea, eu pun piciorul in prag si aleg o masa pe care trantesc tava spunand categoric: aici stam. Moment in care paharul de suc se rastoarna cu incetinitorul, umpland de lichid masa aleasa, scaunele si totul in jur. Calma, eu, in timp ce Miha se sufoca de ras, o chem pe doamna de serviciu si o rog sa curete, deoarece copilul  varsat sucul pe jos. Clipa in care s-au intamplat mai multe lucruri in acelasi timp. Eu ii zic Mihaelei: pana imi iau alt suc beau o gura din al tau, iau paharul si trag o gura sanatoasa, doamna apare cu mopul uitandu-se contrariata unde este copilul, iar Miha vazand-o cum cauta copilul nazdravan incepe sa rada izbindu-se cu capul de perete. Eu, vazand-o pe Miha la perete, izbucnesc in ras cu sucul in gura, pulverizand pe gura si pe nas pe Miha, pe doamna de la curatenie si trei mese din jur. Insist sa nu radeti, deoarece m-a usturat nasul toata noaptea dupa faza asta. Apoi, in timp ce Miha alegea alta masa, m-am dus sa imi iau alt suc, aratand usor desprinsa dintr-un teen horror, cu lacrimile de ras amestecate cu rauri de rimel curgandu-mi pe fata cu transpiratie si suc de mere. Vreo trei secunde ne-a luat sa aspiram supermeniul, dupa care, incercand se ne convingem ca de fapt una o corupe pe cealalta si invers, ne luam si cate o inghetata promitand solemn ca asta e prima si ultima data si ca nu ne facem un obicei din asta si ca e doar acum sa sarbatorim dezvirginarea noastra impreuna intr-ale Zumbei. Mdeah, nici noi nu credem.

Pana cand ne-am despartit, au mai urmat niste faze din categoria you had to be there, plus niste crize de ras, dar eu va zic, eu nu am nici o vina, Miha e nebuna, am stabilit de la inceput asta.

Va pun si un filmulet cu Zumba, din fericire nu cu noi, doar ca sa va faceti o imagine. Si ca sa fie clar, mie cel mai bine imi iese partea cu tipatul Iuuuuuuuuuuuuuuiuuuiiu, cum face tanti din film, doar ca eu mai adaug: feel the ritham Miha, feel it! Uuuuuuuuuuuuuuuuuuuhhhhuuuuuuuuuuu!!! Etc…

Acu, vad si eu ca povestea asta e cam lunga si ca majoritatea fazelor sunt funny doar pentru noi, dar vreau sa imi amintesc momentul asta forever, asa ca here it is:)

Da, vineri mergem iar.  Cu nevasta-mea si cu Diana. Alte doua nebune. Sincer, ma intreb tot mai des, am ramas eu singura normala???

Venetia

Poate am asteptat prea multe, poate am asteptat prea mult, dar nu mi-a placut Venetia chiar atat cat as fi vrut. Cred ca este prima vacanta in care m-am comportat ca un turist. Nu prea ai cum sa te comporti altfel in asa timp scurt si in asa multime de oameni. E prima data cand am urmat doar “calea cea dreapta”, batuta de toti cei care au vizitat orasul, cand nu am interactionat cu nici un localnic, cand nu am mers in locuri pe care nici bastinasii nu le cunosc. Nu mi-a placut obstinenta cu care venetienii se incapataneaza sa scoata bani din orice, din utilizarea WC-ului, din statul la masa in restaurant sau, culmea!!!, utilizarea prosoapelor din baia hotelului, desi in general inteleg si admir oamenii care stiu sa faca bani, eu neavand talentul asta. In schimb am un maaaaaaaaaaaare talent la a-i cheltui:).

Una din marile dezamagiri a fost gasirea Puntii Suspinelor inconjurata de billboarduri imense (cu reclame). Asta m-a facut sa suspin…

Puntea Suspinelor

 Nu mi-a placut nesimtirea oamenilor care se impingeau, te impingeau, ti se bagau in fata cand faceai poze, etc. Nu mi-a placut aglomeratia, desi stiind ca mergem pe perioada carnavalului a fost un risc pe care mi l-am asumat. Pe toata durata sederii la Venetia am avut o pregnanta senzatie de comercial si de expozitie, am simtit ca milioanele de pasi care o strabat zilnic i-au sters orice urma din istorie, din farmec, din poveste.  

La fel de teatrale, puse in scena sunt si Murano si Burano. Cat de mult mi-am dorit sa ajung la Burano! Toate culorile alea… Doar acolo, pe cateva stradute pierdute, departe de centru, am gasit putin de ceea ce asteptam sa gasesc peste tot.

Burano

Mi-au placut in schimb oamenii cu care am vazut-o, oameni haiosi si…rezistenti:), ca ne-am intalnit cu Porno, cimitirul de pe insula San Michelle,  cinele interzise de la hotel, Martini-ul roz, Limoncello bine diluat cu limonada si supersalamul de biscuiti transparent (pentru cunoscatori). Mi-au placut culorile, multe, multe culori. Mi-au placut toate astea si alte cateva lucruri despre care nu vreau sa va povestesc…:)

Culori

In concluzie, Venetia e frumoasa ca o scena, un decor bine elaborat. Doar am vazut-o, nu am simtit-o. Nu am rezonat, nu ne-am gasit, nu ne-am potrivit. Ne-am placut in felul acela in care iti place un om pe care il cunosti pentru prima data, un om ingrijit, aranjat, cu o conversatie inteligenta dar superficiala, pe care stii ca nu o sa il mai vezi niciodata si nu iti pare rau. Nici bine. Stii doar ca asa trebuie sa fie.

Dear Diary

Dupa cum se vede si din rarele aparitii pe aici (nu ma mai certa, Rene;) ) ma lupt cu o mare, maaare, maaaaaaaaaaaaaare lipsa de inspiratie. Subiectele care de obicei ma entuziasmau in trecut imi par acum lipsite de orice interes. Recunosc, postarea pozelor pe Facebook a cam ucis farmecul povestilor de pe drum. Adica, de ce sa iti explic pozele, nu le pricepi singur? Iar povestile adiacente imi par toate din categoria “you had to be there”. La fel si parerile mele despre diferite carti. Citeste singur si fa-ti o parere. Oricum multora dintre cei care ajung pe blogul meu cautand diverse chestiuni de genul: “fete singure din sighet”, “pizde din sighet”, “cisme de guma”, “compunere descrierea literala a poezie libelule”, samd, nu le-ar strica sa mai citeasca si o carte din cand in cand. Desiiiiii, daca stau bine si ma gandesc, o sa am chef, probabil,  sa scriu despre supercartile pe care le-am primit de ziua mea si pe care le tot aman pentru a prelungi placerea de a le citi. (Asta a fost pauza de laudat).

Bun, sa revenim. Cu toata lipsa de inspiratie, cheful de a scrie nu imi lipseste, deci sunt in cea mai oribila faza. Si nu e doar cheful de a scrie. In tinerete imi placea mult sa pictez, sa desenez. Nu plecam in vacante fara blocul de desen si cutia de acuarele, oricat de incomod mi-ar fi fost. Nu o data mi-am luat cate una dupa ceafa (figurat), dearece, in varf de munte fiind, in timp ce lumea facea corturile, cara lemne sau desfacea conserve eu ma insiram cu foile, culorile, pensulele si pensulitele. Ulterior, cu varsta, comoditatea a invins si, in mintea mea fiind un proces cu rezultat similar, pictura a fost inlocuita cu fotografia. Acum, de ceva vreme, am dorinta asta de a scrie, de a desena, de a crea. Si nu pot. Sau pot, dar foarte greu…ceea ce e ciudat pentru mine. In clipele de mare avant creativ scriam un articol, oricat de elaborat, in maxim 15 minute. Comoda fiind, scriam doar in momentele de maxim avant creativ. Nu-mi place sa fac nimic chinuit, nimic pentru ca “trebuie”. Dar presiunea de a le face….ma apasa. Asa ca am inceput sa imi caut tot felul de surse de inspiratie, ceva care sa ma deblocheze.

Dintotdeauna am colectionat agendele din diverse locuri pe unde am lucrat, primite de la clienti, furnizori, colaboratori. Le tin, intr-un teanc frumos in biblioteca, teanc din ce in ce mai mare. Goale toate. Nescrise. Si ca si cum nu ar fi suficiente cele primite, daca vad vreuna frumoasa, nu rezist sa nu o cumpar. Evident, am descoperit celebrele Moleskine. Nu am niciuna….pentru ca nu am putut sa ma hotarasc pe care sa o aleg. In schimb, intr-un mic magazin de pe aeroportul din Munchen, nu am rezistat si mi-am cumparat un Paperblank Embellished Manuscripts, cu Frida Khalo. Am ezitat mult intre cel cu Frida si cel cu DaVinci, pana am ales-o pe Frida. E asa de frumoasa incat nu am curaj sa scriu in ea (in agenda, nu in Frida). Ca si cum gandurile si ideile mele nu ar fi good enough pentru un asa jurnal frumos. Stupid, nu-i asa? In decembrie, tot in Germania, mi-am cumparat un caiet cu spirala, cu coperte simple, negre si cu foi foarte groase, numai bune pentru desenat. Aceasta a fost combinatia perfecta intre “nici prea naspa incat sa nu iti vina sa il folosesti” si “nici prea fancy incat sa nu ai curaj sa scrii in el ca sa nu il strici”. De cateva zile mazgalesc in el, diverse lucruri ce imi trec prin cap, lucruri care imi plac, amintiri, citate, etc. Dupa primele pagini, de proba, ezitante, parca incomplete, cuprinzand mai mult liste cu lucruri dragi, continutul incepe sa se contureze tot mai frumos. Am dedicat o pagina Istanbulului si ma gandeam ca daca as fi avut caietul la mine cand eram acolo, l-as fi putut umple cu fiecare zi, cu fiecare pas… Nu-i nimic, o sa il duc cu mine la Venetia. Dar sunt convinsa ca acolo fiind, o sa fiu atat de prinsa cu vizitatul, exploratul, alergatul incat nu o sa mai am timp si chef pentru scris/desenat. Mereu fac asa. Poate totusi….varsta…ma va ajuta. Pana la plecarea la Venetia, caut idei. Pe internet, evident. Am descoperit sute de pagini cu Moeskine drawings, Moleskine sketches, Moleskine ideas, un grup cu 13.000 de membri in Flikr, numit Moleskinerie, zeci de pagini in care lumea povesteste cum Paperblankurile ii inspira si ii determina sa scrie.

Nu ma atrage ideea de jurnal, in sensul sau clasic. Rutina zilnica nu ma stimuleaza sa scriu, nici marea parte a povestilor personale nu mi se par demne de a fi consemnate, chestiunile intime prefer sa le pastrez intime fara a lasa posibilitatea de a ajunga la cunostinta cuiva, vreodata. Asa ca varianta asta pica. Ramane foarte atractiva si mai ales foarte foarte stimulanta pentru mine ideea de colaj. Colaje de idei, colaje de ganduri, mici amintiri, obiecte, locuri, citate, imagini. Works for me nu doar din punctul de vedere al conciziei exprimarii, a satisfacerii nevoii primare de a crea ceva nu foarte elaborat, care nu necesita mare efort, ci si a tratarii bolii colectionarului de care va mai povesteam.

In ce priveste alegerea dintre Moleskine si Paperblank, e usor: amandoua. Moleskine imi da impresia de cool, de detasare…oarecum, desi este un lucru atat de personal, totusi aceasta raceala, modestia copertelor te atrage si te face sa ti-l personalizezi. Paperblankurile sunt mult mai bogate, impodobite, unele poate chiar prea impodobite, dar cel putin pentru mine, sunt mult mai benefice pentru inspiratie. Simplitatea Moleskine-ului ma inhiba, in timp ce bogatia de modele, culori, citate, handwriting-ul de pe Papeblank imi stimuleaza imaginatia, imi poarta gandul prin divesre locuri, timpuri, povesti.

Deocamdata ma multumesc cu caietelul meu negru, “de proba”, care imi devine din ce in ce mai drag. Printre miile de poze legate de Moleskine si Paperblank pe care le-am vazut in ultimele zile, am vazut si poze ale unor colectii impresionante de diverse notebookuri, continand idei, nimicuri, bucurii, jurnale de calatorie, retete, jurnale pur si simplu, etc. Candva, micul meu caietel va mandrul purtator al denumirii de “primul” din aceasta colectie. Realizez acum ca boala aceasta a colectionarului care ma chinuie de-o viata si care este incurabila ma va face sa adaug multe Paperblankuri la colectie. Ia uitati-va cat sunt de frumoase.

Intre timp, Paperblankul meu cu Frida asteapta ideile geniale care ar merita sa fie scrise in el… Si eu le astept.

Ziua Imparatului

Vineri seara, pentru ca din diverse motive nimeni nu a vrut sa conduca (diverse=bere, tequila, votka, toate), am pornit cu trenul spre Timisoara. Motivul: de ziua lui Adi Barar, Cargo urma sa cante in The Factory Pub. Si pentru ca unde e Cargo suntem si noi, iata-ne. Personalul Arad-Timisoara dateaza de candva din neolitic, pe peretii lui, pe langa traditionalii “muie la controlori”, “muie la cine citeste”, etc se mai zaresc si unele zgarieturi de dinozauri, din primele lui zile de functionare. Pe langa aspectul trendy-flendy vintage, se mai adauga aroma de WC public, amestecata un un pregant iz de ceapa si sticele de visinata de casa sau Saniuta lasate printre scaune. Coleg de compartiment ne-a fost un tanar negru, cufundat in lectura unei carti religioase, in engleza. Nu m-am putut abtine sa nu fac cateva remarci rautaciose, de genul: “cina este bine rumenita, etc”. Claudia, la un moment dat, ne tot atentiona sa nu ne mai luam de el, poate intelge romaneste. Si??? Sa stie ce-l asteapta. Oricum, cand a oprit trenul, a fugit inspaimantat. In rest, am ras cu lacrimi (nu-s sigura daca erau de la ras sau de la ceapa, sau de la amandoua) tot drumul, am depanat amintiri din diverse iesiri impreuna sau separat, am pus-o la curent pe Ancuta cu diverse fapte de vitejie din trecutul nostru la care ea nu a participat. Povestind, anticipand despre  locul unde urma sa ajungem si ziua la care urma sa participam, il tot pomeneam pe Barar. Varu’ Razvan, bulversat de cei 20 de metri pe care i-a parcurs pe jos pana la gara si usor ametit de mirosurile din tren nu intelegea cine e Imparatu’ asta la ziua cui mergem. De aici si titlul. Tot datorita lui varu’ Razvi am patentat o noua lovitura, dupa deja celebra “ficat-tibie”, numita Varustraitz! (Varianta initiala a fost varustricke, dar amintindu-ne de replica lui Norbi cu bijuteristiul care a uitat sa puna tz-ul in rocking, denumirea a devenit straitz. Explicatie: in maghiara c se citeste tz, Norbi are un inel pe care este gravat “Keep on roking in the free word” si, intr-o noapte tarzie la Oma la Buzias, Norbi ne explica intr-o romano-maghiara geniala ca bijuteristul lui (bijutierul) a uitat sa  scrie “tz”-ul din “rocking”).

 

Factory Pub, unde am fost pentru prima data, e un local fain, vis-a-vis de fabrica de bere. De exemplu: iata usile WC-urilor.

 

Lume multa, muzica tare, ca la birt. Dupa ce ne-am intalnit cu Piticot, cu Manu si cu prietenul lui Manu pe care nu stim cum il cheama, ne-am rostuit o masa de la niste “mai mai mai” foarte virgoanti.  In prima faza au cantat prieteni de-ai lui Barar, printre care si celebrul DJ Kalu. Despre care am facut mishto pana la infinit si la nesfarsit de doua ori, fara ca macar sa il cunoastem pe copil. Pentru ca prezenta unei mari vedete in grupul nostru nu putea trece neobservata, echipa de televiziune care filma evenimentul si care lua interviuri s-a indreptat direct catre….tananana: Claudia!  Reporterita vroia sa stie de cine i-a placut cel mai mult pana acum. Chinuindu-se sa isi aminteasca numele de pe afis (pentru ca, daca nu canta Cargo, nu ne prea interesase concertul), Claudia zise cu convingere: “DJ Kalu!”, spunadu-si in acelasi timp in gand “sper ca a cantat asta deja”. Nu stiu care a fost urmatoarea intrebare, dar Claudia a raspuns delicata ca o doamna, ce pula ei, scarpinandu-se la nas: “Nu stiu, noi asteptam sa cante Cargo”. Scarpinatul nasului a devenit laitmotivul serii, nu exista replica sa nu fie insotita de acest gest. Claudia era “fericita”, citez: “Ce fain ne batem joc de mine!” ca intr-un final sa urle la noi: “Si?? Siiiii??? O sa fiu  celebra pe youtube ca ala cu 6 cai frumosi sau ala cu “nu stiu”!! Bendeac o sa se scarpine la nas toata emisiunea!!!” Asa sa fie!:P

Cand au inceput Cargo sa cante ne-am deplasat spre scena, in sensul ca am urcat pe scena. Am stat tot concertul in gura lui Adi si nu m-a interesat deloc ca cel din stafful lor ma tot certa ca ii misc microfonul. Auzi, nu poate sa cante daca i se misca microfonul in fata gurii, ce sa-ti zic! Am fost putin dezamagita ca nu mi-au cantat “Ca o stea”, dar, din fericire “am prieteni buni, la bine si la rau”, asa ca mi-au cantat ei, spre ororarea, pardon, incantarea birtului.

 

Dupa ce s-a terminat concertul Razvan ne repeta obsesiv ca lui ii e foame, si ca vrea sa manance la 3 F. Nu s-a lasat convins de oamenii (mai multi) care ii ziceau ca e inchis si ne-a tarat pe jos, jumate de Timisoara si trei sferturi de complex, la 5 dimineata, pe un frig de crapau pietrele, la propriu. Evident, la 3 F era inchis asa ca am mai strabatut jumate de complex pana la un loc unde stia el ca e pleskavita buna si gogosi.  A mancat placinta cu mere. Ne-am intors la Arad cu acelasi tren, fara tovaras de drum, dormind aproape toti. Dupa 3 ore de somn acasa, am pornit din nou, pe alte drumuri.

 

 

 

Folk in Flex

Nu e nici prima data si probabil ca nici ultima  in care vom vorbi despre concerte. Concerte adevarate de muzica faina, muzica reala, nu sunete, nu calculatoare, muzica cu mesaj, cu sentimente, cu viata.  Astfel de evenimente se intampla in birtul in care ne bem mintile, ne traim vietile, in care se leaga si dezleaga prietenii, iubiri, dezamagiri, bucurii, in care mai ales ne distram si ne simtem bine: (pauza publicitara) Flex.

De multe ori muzica de care va ziceam mai sus e interpretata de trupe sau solisti celebri international, national sau la ei in scara blocului. Dar, in serile de luni, muzica asta e interpetata de solisti de folk extrem de talentati. O constanta vad ca este Florin, care canta cu toti. Pentru ca e o curva, zice Claudia. Florine, daca citesti, Claudia e aia blonda :D. Desi in Flex, lunea folk e o traditie de ceva vreme, aseara a fost doar a doua oara cand am participat si noi. Dar ne-am propus sa nu mai lipsim de acum inainte. Baietii au cantat senzational, cel putin partea pe care am auzit-o fara urletele-ragetele Claudiei in ureche. Iata-i pe baieti:

Pe langa muzica buna, ne-am distrat pana tarziu in noapte cu shtoarfele de Gelu, Patrik si Marius. Ciupi nu a venit, il cauta pe Raul. :)) Ne-am jucat de-a simtitul artei cu sotia, iata si rezultatul:

Si in final, daca este cineva interesat, in Flex era postat urmatorul anunt:

Scrisoare de bun ramas

Cineva, inaintea ta